Cuvântarea păr. Vasile I. Ouatu
rostită la adunarea din
17 iunie 1934

„Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea” (In 7, 38).

Înalt Prea Cuvioase Părinte,

iubiţi fraţi şi surori în ostăşia Domnului Iisus şi preaiubiţi ascul­tători,

Ne-am adunat aici în inima Ca­pitalei nu pentru ca să vă arătăm că ştim a vorbi, că aceasta nu v-ar fi de nici un folos; nici pentru ca să vă arătăm că ştim să cântăm, deoarece noi nu suntem muzicanţi; şi nici nu ne-am adunat să vă distrăm şi să ne distrăm în felul lumii, pri­vind la piesele de teatru ce vor urma, întrucât noi nu suntem artişti; şi chiar de-am fi, nu acesta este sco­pul şi ţinta noastră. Noi v-am che­mat şi ne-am strâns aici pentru ca prin tot programul ce-l vom ţese pe dinaintea frăţiilor voastre să întin­dem o mână de ajutor oricărui su­flet însetat după adevăr. Prin toate câte veţi auzi şi veţi vedea, noi vrem a vă călăuzi şi a vă aşeza lângă Acela în care, de crede cineva, în veac nu v-a gusta moartea. Chema­rea şi venirea noastră aici este dic­tată de porunca Scumpului nostru Mântuitor, Care ne ordonă să ieşim la uliţe şi să ne urcăm pe acoperişu­rile caselor, spre a mărturisi adevă­rul şi a vesti căile ce duc la mân­tuire.

Noi trebuie să ieşim din moleşeală, din modestie şi nepăsare, deoarece valurile nelegiuirilor de tot felul se înalţă asupra noastră ca un munte uriaş ce stă gata clipă de clipă a se prăbuşi peste noi şi a ne ucide pentru veşnicie. Ei bine, în faţa acestei primejdii pe care o vedem şi simţim, noi, Oastea Domnului, avem o sfântă datorie de-a porni la luptă, vestind cu timp şi fără timp întoar­cerea la singurul salvator şi izbăvi­tor, la Iisus Mântuitorul. Vremea mobilizării spirituale a sosit. Nimic nu mai avem de aşteptat. Orice amâ­nare, ca şi orice întârziere, înseamnă primejdie. De aceea, cu inima aprin­să de focul dragostei şi sufletele oţelite de Cel ce are toată puterea în cer şi pe pământ, noi am îndrăznit şi am venit aici să strigăm cu toată îndrăzneala: „Dacă însetează cine­va, să vină” la Domnul şi să bea. Căci într-adevăr, cine este om sincer vede necontenit că lumea este înfo­metată după ceva mai bun. Carul vieţii s-a hodorogit. El nu mai merge astăzi cum mergea odinioară. Spi­ţele i s-au rupt, iar altele s-au scur­tat, încât acuma ameninţă la orice pas cu răsturnarea. Din această cau­ză, însăşi corabia sufletească e în mare primejdie. Valuri puternice, mânate cu furie de vânturi felurite, lovesc în ea fără cruţare. Iar rezul­tatul este că noi suferim din greu. E drept, oamenii se zbat, se frămân­tă şi luptă în toate chipurile, dar nici o schimbare, nici o îmbunătăţire, căci totul merge din rău în mai rău. Suferinţa, mizeria şi durerea sunt în plină creştere. Niciodată parcă nu s-au văzut mai lămurit împlinite cuvintele Mântuitorului: „Fără Mi­ne, nimica nu puteţi face”. (In 15, 6).

Lumea vede răul, vede primejdia, o simte, dar se arată foarte neprice­pută când este vorba de îndreptare. Cu toţii vedem şuvoiul stricăciunilor de tot felul cum se rostogolesc asu­pra noastră şi ne îngrozim. În tren, în maşină, în tramvai, pe drum şi oriunde-ţi mai pleci urechea, auzi acelaşi strigăt şi acelaşi suspin îndu­rerat. Timpuri grele, viaţă grea, lu­me rea, nu mai este de trăit. Lumea zdrobită sub greutatea zilei de azi doreşte o schimbare. Toţi însetează după o nouă viaţă.

Lumea întreagă suspină după un izbăvitor. Şi-n dorul ei fierbinte du­pă o înnoire a vieţii, ori de câte ori vine câte cineva şi-i spune: „Veniţi, iată, eu sunt gata a vă tămădui rănile şi a vă mângâia sufletele”, alear­gă după el încrezătoare. Dar, vai, nu trece mult şi vine ziua deziluziei. Lu­mea îşi vine în fire şi-şi dă seama că acolo n-a fost decât înşelăciune. Acela n’o poate lecui.

Atunci apare altul, cu aceleaşi vor­be dulci şi măgulitoare: „Eu sunt scăparea voastră, veniţi după mine”. Şi lumea iar aleargă după el, dar nici de-acolo nu răsare izbăvirea, căci lucrurile se înrăutăţesc zi de zi. Fărădelegile sunt în creştere şi nimic nu lasă cel puţin bănuiala că izbăvirea ar fi pe cale să se arate. Ba dimpotrivă, lumea sa arată a fi într-o continuă fierbere şi nimeni n-o poate lecui. Şi e firesc să fie aşa, căci tămăduirea nu poate veni decât de sus. Iisus e doctorul cel mare. El singur ne poate izbăvi din orice suferinţă, oricât de grea ar fi ea. Astăzi însă, lumea e slăbănogită pentru pe acest mare şi puternic Doctor nu-L mai primeşte, sfatul nu I-l mai ascultă, ci-l alungă şi-l dispreţuieşte. În loc a se apropia de El şi a-i cere cu lacrimi leacul tămă­duitor, au alergat încrezători la babe şi moşnegi gârboviţi de înşelătoarea filozofie ori de falsa ştiinţă şi de aceea leacul nu se arată. Prin toate acestea, un fir roşu străbate de la un capăt la altul, care întunecă şi or­beşte: păcatul.

Şi atunci, iată pentru ce noi am venit aici. Ca să strigăm sus şi tare, în Numele Celui ce ne-a trimis. De este cineva bolnav, să vină la Iisus, Doctorul cel mare. De este cineva în­fometat, să vină să mănânce „pâinea vieţii”. De este cineva însetat după o viaţă nouă, de pace, de mulţumire şi sfântă fericire, să vină sub steagul Domnului Iisus. De este cineva asu­prit şi obosit de greul vieţii, să vină cu credinţă sub scutul lui Iisus.

Am venit ca să strigăm lumii că singurul salvator este numai Iisus. Să audă aceasta orice suflet şi să se deschidă inimile cele mai zăvorâte.

Ajunge experienţa făcută. În în­gâmfarea lor, oamenii L-au părăsit pe Dumnezeu şi şi-au creat, cum zice prorocul, puţuri din care au so­cotit că-şi vor potoli setea, dar iată, astăzi viaţa mărturiseşte sus şi tare că s-au înşelat. Oamenii înfumuraţi şi dornici după plăceri s-au desprins de la sânul Domnului Iisus şi au alergat în lume slobozi, spre a-şi potolii setea; şi au gustat din plin paharul lumii, dar astăzi oricine vede că apa lumii strecoară în su­flete otrava care distruge totul. Această apă nu e aducătoare de fericire, după cum s-a crezut, ci dimpotrivă, oricine bea din ea se pierde pentru totdeauna. De aceea, voi, care acuma sunteţi aici, opriţi-vă şi vedeţi bine că în afară de Iisus nu este mântuire. De la război încoa­ce, românul s-a crezut emancipat şi n-a mai voit să asculte de glasul Domnului Iisus. În goana lui după plăceri, Dumnezeu a fost înlăturat din conştiinţe şi rezultatul este că în această ţară atât de bogată, în acea­stă ţară plină de bunătăţi felurite, în această Românie Mare, pe care toţi o râvnesc, în această ţară mă­noa­să, viaţa a devenit aproape im­posibilă. Suferinţa şi mizeria sunt în plină dezvoltare. Iată unde duce tra­iul fără Dumnezeu!…

De aceea, opri­ţi-vă, dragii mei fraţi, părăsiţi lumea şi întoarceţi-vă iarăşi sub steagul sfânt al Domnului Iisus. Cu lacrimi vă chemăm, iubiţilor, spre a veni şi să gustaţi din traiul vieţii celei noi. O, câtă fericire este sub scutul Domnu­lui Iisus! Noi am gustat şi gustăm în fiecare zi această mare bucurie a trăirii cu Iisus şi de aceea am venit aici, ca să vă chemăm şi pe voi, ca împreună să ne bucurăm de mântui­rea Domnului.

Veniţi dar, fraţilor, veniţi, surorilor, căci numai Iisus este adevăratul sal­vator. Veniţi la El cu inimile des­chise şi veţi vedea câtă fericire şi câ­tă mulţumire se revarsă peste viaţa voastră. O clipă nu mai întârziaţi, dragii mei, deoarece nu putem şti ce poate aduce ziua de mâine. Poate că mâine şi eu, şi tu, ne vom coborî în mormânt. Şi-atunci ce vei face cu sufletul tău? El rămâne încă în­setat şi în vrăjmăşie cu Dumnezeu, Mântuitorul Său!… Haide-ţi, iubiţilor fraţi, apucaţi cu grabă mâna plină de dragoste ce astăzi vi se întinde şi întoarceţi-vă chiar acum la sânul Domnului Iisus. El îţi va alina orice durere şi va sădi în inima ta să­mânţa unei vieţi veşnice. El te va adăpa din izvoarele Sale atât de minunate, că în veac nu vei mai înseta.

O, Doamne Iisuse Hristoase, fă Tu ca orice suflet care este aici să priceapă că numai Tu eşti salvarea noastră.

Deschide Tu ochii tuturor, ca să înţeleagă că toţi şi toate către care omul ar năzui şi de la care ar aş­tepta o îndreptare nu sunt decât pu­ţuri crăpate, în care apă nu este, şi care setea arzătoare a sufle­telor n-o pot astâmpăra. Tu eşti bunul şi scumpul nostru Mântuitor. De aceea, cu lacrimi Te rugăm ca tot sufletul care s-a ostenit venind aici să nu iasă din această sală fără a Te primi de Stăpân şi Călăuzitor al vie­ţii. Numai Tu, Doamne, poţi adăpa din plin sufletele noastre însetate. În afară de Tine nimeni şi niciodată nu poate face aceasta. Pentru aceea Te rugăm, fii Tu necontenit cu noi şi ne apără de furtunoasele valuri ale pă­catului, care zi de zi se rostogolesc asupra vieţii noastre.

Apăsaţi de greutatea zilei, strigăm către Tine: „Ajută-ne!”. Cu lacrimi de pocăinţă mărturisim păcatul nos­tru şi nu mai vrem să trăim fără Tine, deoarece numai la Tine putem afla adevărata viaţă.

Da, recunoaştem, a fost o vreme când am trăit departe de Tine. Noi Te alungasem prin faptele noastre cele rele, Te-am mâhnit prin glumele ne­chibzuite, prin jocurile ticăloase, prin petrecerile şi prieteniile lumeşti, cum şi prin alte multe rele, dar mai ales Te-am supărat, Doamne, prin somno­lenţa ce ne-a cuprins, prin lipsa de îndrăzneală în a vesti căile Tale şi a mărturisi toate câte ai făcut Tu nouă!…

Dar slăvit să fii Tu, Bunul nostru Mântuitor, că ne-ai adus iarăşi la cunoştinţa adevărului. Iată-ne, astăzi suntem gata, îngenuncheaţi la picioa­rele Crucii Tale. Din nou ne-am adunat sub steagul ostăşiei Tale şi-Ţi aşteptăm comanda. Străpunşi de-a Ta iubire, noi vrem ca să rămânem ostaşii credincioşi. Trimite-ne la lup­tă şi fii al nostru Comandant. Noi de la Tine nu vom mai pleca. Ne-am săturat de roşcovele lui satan. Co­pleşiţi de-atâta iubire, cu stropi fierbinţi de lacrimi, Te rugăm, îmbracă-ne cu-a Ta putere şi pune-ne în slujba Ta.

Păstrează-ne ostaşii Tăi până la capăt şi ajută-ne să trecem din biruinţă-n biruinţă. În lumea aceasta rătăcită, stăm gata pentru orice jertfă – şi facă-se prin noi smeriţii voinţa Ta preasfântă. Amin.

«Ostaşul Domnului» nr. 8-9 / 1-15 aug. 1934, p. 1-3

Părintele Vasile Ouatu, ostasul jertfirii de sine
culegere şi prezentare:Ovidiu Rus
Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2017