Îngerul Domnului priveghează mereu, după cum este scris: „Îngerii Domnului tăbărăsc în jurul celor ce se tem de El”: Eram încă în vremea copilăriei, să fi avut şase anişori, şi, aşa cum sunt copiii, dornic să văd carul, vitele, caii, drumurile şi tot ce poate cuprinde ochiul unui începător. Tatăl meu, fericit că are un băiat, mă lua cu el la moară, la târg câteodată, să aibă cine sta la căruţă. Alteori, mă duce în braţe pe la rude, pe unde vedeam o mulţime de flori, de copii, de oameni, crescând astfel într-un zâmbet plăcut de primăvară.
Într-o zi, terminându-se făina, tata şi-a pus sacii în căruţă şi, văzându-mă că mă uit cu-atâta sete la el, m-a luat şi pe mine la moară, într-un sat vecin ( la noi în sat nu era moară). Satul nostru fiind aşezat pe-o coastă, nu-l poţi vedea până nu ajungi la câteva sute de metri de el, coborând valea. Drumurile pe-atunci fiind rele, trebuia să urci şi să cobori cu mare băgare de seamă printre dealuri cu locuri accidentate, pe coaste hleioase şi de multe ori cu şanţuri adânci.
Când să coboare valea, drumul fiind într-o pantă şi greutatea sacilor lăsându-se spre vale, carul s-a răsturnat şi sacii au venit peste mine. Tata nu ştiu cum a sărit şi, de frică, mai mult ajutat de Îngerul Domnului, a aruncat sacii, scoţându-mă viu de acolo …
Ce bine şi ce minunat ocroteşte Domnul şi câtă grijă poartă El de sufletele noastre, pregătindu-le un loc şi un viitor de când ele nu sunt încă nici zămislite în sânul maicii lor! Încredinţându-le îngerului Său să le păzească în toată creşterea şi maturitatea lor, până le va chema la marea sa Lucrare…
Întâmplarea asta din zorii copilăriei mele n-am mai putut s-o uit, pentru că, omeneşte privind, cum poate să scape nevătămat un copil de vreo şase ani, fără măcar un mădular frând sau vreo dereglare lăuntrică, de sub o căruţă plină cu saci?!…
Când am ajuns să-L aflu pe Domnul şi să mă predau în braţele sale, fiind nespus de fericit, învăţasem o mulţime de cântări de chemare, de predare, de slavă şi mulţimire şi, de câte ori treceam pe drumul cu pricina, Cântarea izbăvirii era cea mai aleasă, adusă ofrandă Mântuitorului meu Iisus Hristos şi Izbăvitorul sufletului şi fiinţei mele…
Însă n-au mai fost primejdii, ci au fost bucurii nespus de frumoase, chiar în primăvara vieţii mele. Ce plăcut era să priveşti de jos, sau din braţele tatălui, minunăţiile naturii: primăvara, pomii înfloriţi, bujorii şi trandafirii, liliacul sau lalelele, fugind sprinten şi curajos, mergând cu surorile tale în pădure la cules bureţi, ori fragi, zmeură sau mure, în cântecele cucului, mierlei, ori câteodată, în seri întârziate, la păscut caii, în cântarea privighetorii, regina pădurii şi fermecătoarea tuturor ascultătorilor… Doamne, Dumnezeul nostru, ce minunat le-ai creat pe toate şi ce minunată menire şu slujbă le-ai dat la toate!…
Aşa am fost crescut în pitorescul sat Străteni, ba jucându-mă cu surorile mele, ba ducându-mă cu tata undeva în vizită, alergând prin iarba verde, până când, la întoarcere, când mă dureau picioarele, eram luat în braţe, rugându-l pe tata să-mi dea câte o floare din socul ori trandafirii înfloriţi.
Toate stările şi perioadele vieţii sunt plăcute, dar nici una nu-i mai de neuitat decât copilăria şi tinereţea, când începi să ieşi din curte până la vecini să vezi mieluţii, puii şi viţeii şi să te joci cu ei, să-i admiri în prezenţa răsăritului de soare, la amiazi sau asfinţit. E ceva cu totul înălţător şi divin, ce seamănă cu priveliştea şu frumuseţea Edenului în eterna lui splendoare de dinaintea căderii, când totul-totul era sub ochii Creatorului şi omul-copil petrecrea cu Făcătorul său, admirându-L şi nemaisăturându-se de Divinitatea sa…
Constantin Pânzariu, din „Mărturia vieţii mele”
Editura „Agnos” – Sibiu, 2004
