1. În Lucrarea aceasta a Oastei Domnului în care Harul sfânt ne-a adus şi pe noi, – o, cât de mulţi eram la început! Cât de mulţi au auzit Cuvântul Domnului din gura Părintelui Iosif, a fratelui Marini, a atâtora din trimişii înflăcăraţi ai Duhului Sfânt…
Cât de mulţi au mers încolonaţi sub steagurile cu semnul sfânt al Crucii Mântuitorului nostru şi pe care era scris numele frumos al Oastei Lui!
Dar cât de puţini au rămas până la sfârşit! Roadele se numără numai la sfârşitul anului, iar biruitorii, numai la sfârşitul vieţii.
2. Cât de mulţi au purtat la început pe pieptul lor, deasupra inimii tinere promisă Domnului, frumoasa cruciuliţă primită la legământ şi pe care era scris cu litere de aur: „Iar tu te luptă şi suferă ca un bun ostaş al lui Hristos (II Tim 2, 3)!
Dar cât de puţini dintre aceştia au mai rămas după prima furtună grea, venită atât de neaşteptată!
Şi dezlănţuită atât de necruţător peste rândurile noastre!
3. Primul vânt puternic a trântit dintr-o dată jumătate din pădurea noastră. Toţi copacii cei mai lăudaţi şi mai falnici s-au prăbuşit cu rădăcinile în sus, ca şi cum ar fi fost sădiţi în nişte nisip mişcător.
Apoi pârjolul următor le-a pustiit şi locul lor, şi urmele, în aşa fel că nici nu se mai cunoaşte nici unde erau.
Cât de însemnate sunt rădăcinile la un copac – şi credinţa la un suflet!
4. Mulţi dintre cei înrolaţi în Oastea Domnului – pentru o promisiune sau pentru o ameninţare – n-au mai ţinut seamă de nimic în ceasul ispitei.
S-au lepădat de tot ce avuseră până atunci ceresc, dar îndepărtat… Şi au ales ceea ce era mai pământesc, dar mai aproape…
Cât de puternică este firea pământească în cei care nu se nasc din nou cu adevărat!
5. Numai o rămăşiţă au fost totdeauna acei care, pentru ca să dobândească o înviere mai bună, au rezistat furtunii şi au suferit cuptoarele,
lăsând în ele frânturi ale fiinţei lor, sângele şi sudoarea lor,
ori fiinţe şi lucruri de nemaiînlocuit pentru unii pe pământ. Dar nu şi-au ars şi nu şi-au lepădat acolo nici credinţa lor, nici nădejdea, nici dragostea inimii…
O, ce mare preţ au astfel de suflete!…
6. În vremea încercărilor credinţei, au fost multe şi acele suflete care, deşi păreau că vor intra frumos în tunelul întunecos al suferinţei pentru Domnul, n-au fost tot aşa când au văzut că într-adevăr se apropie de el.
Uşa mântuirii şi calea urmării lui Hristos este foarte îngustă şi joasă. Puţini se pot strânge şi apleca într-atâta, încât să nu se prăbuşească la vederea ei,
ori să nu fugă când sunt siliţi să intre pe ea.
7. Tot minunatul capitol 11 de la Evrei, capitolul credinţei, este plin numai de lei, de foc, de săbii, de chinuri, de batjocuri, lanţuri, bătăi, închisori,
de ucişi cu pietre, de tăiaţi cu ferăstrăul,
de pribegi îmbrăcaţi în piei de animale, de lipsiţi de toate, de chinuiţi şi de munciţi. Ei, de care lumea nu era vrednică – ei, care singuri erau vrednici de lume,
au avut loc numai prin pustiuri, acolo unde nu erau oameni,
prin peşteri şi prin crăpăturile pământului, unde erau numai fiare, – fiindcă aceste locuri erau singurele din care încă nu-i alungaseră oamenii.
Acolo locuiau fiarele şi fiarele i-au primit pe sfinţi să locuiască cu ele,
– dar oamenii nu.
8. Va veni în curând vremea când lumea nu-i va mai putea suferi pe sfinţii lui Hristos nici acolo. Oamenii vor cuprinde şi aceste ultime locuri în care mai putea să se retragă credinţa adevărată şi dragostea sfântă.
Dar când credinţa adevărată şi dragostea sfântă – aceste fiice şi comori sfinte şi scumpe ale cerului, lăsate pe pământ pentru a-i strânge pe cei care doresc cerul – nu vor mai avea loc nicăieri în lume,
– atunci Domnul lor va veni după ele şi după fiii lor, aducându-le fericita lor izbăvire.
Prin arătarea slavei Sale va veni după ei El, Marele Iisus Hristos, Dumnezeul şi Mântuitorul celor care au pierdut totul pentru ca să-L câştige pe El (Flp 3, 7-11; Tit 2, 13).
Şi atunci El le va aduce acea Înviere nespus mai bună tuturor celor care n-au primit izbăvirea acestei lumi, – fiindcă lumea le-o cere în schimb tocmai pe aceea.
9. Dumnezeu a vrut ca toţi Sfinţii Lui să n-ajungă în Slava Lui fără noi – şi de aceea ne-a trimis şi nouă cea mai puternică dintre soliile trimise de El pentru chemarea la mântuire – de multe veacuri încoace.
Ne-a ridicat pe unul dintre cei mai mari profeţi ai veacurilor din urmă, pentru ca să strige puternic încă o dată chemarea şi trezirea mântuirii
pentru noi, toţi cei mai întârziaţi, ca să ajungem şi noi la mântuire, la răsplată, la desăvârşirea veşnică împreună cu ei.
Dar deşi trâmbiţa acestui mare profet a dat un sunet atât de puternic şi desluşit, – câţi oare au ţinut seamă de sunetul trâmbiţei sale, ca să se pregătească de lupta mântuirii lor?
10. Nu eşti tu cumva fiul unor părinţi credincioşi?
Dacă da, vrei tu ca părinţii tăi să ajungă la mântuire fără tine?
De ce nu mergi cu ei? De ce nu-i asculţi şi nu-i însoţeşti pe calea Domnului şi tu?
Când din faţa Judecăţii lui Hristos se vor despărţi cei mântuiţi de-a dreapta şi cei pierduţi la stânga Lui şi când părinţii tăi vor merge la mântuire – unde te vei duce tu?
11. Poate eşti soţul unei soţii credincioase, dar nu mergi spre mântuire cu ea, ci te duci la pierzare cu cei răi… Vrei tu oare ca să meargă în cer fără tine?
Poate o iubeşti mult, căci ea este răbdătoare, blândă, evlavioasă, harnică şi ţine atât de mult la tine…
Poate că n-ai vrea pentru nimic în lume să meargă ea nicăieri fără tine…
De ce atunci în veşnicie vrei ca ea să se ducă fără tine?
Ce vei face tu când va trebui să te desparţi de ea pentru totdeauna, mergând ea într-o parte strălucită, iar tu în cealaltă, întunecată, despărţindu-vă pentru totdeauna unul de celălalt?
12. La orice act al nostru, noi nu suntem singuri niciodată. O mulţime de martori nevăzuţi ne privesc şi ne ascultă în orice vreme, în orice loc, în orice faptă şi în orice cuvânt al nostru.
Întâi ne văd ochii lui Dumnezeu, cei ca para focului (Apoc 1, 14).
Apoi ne văd ochii îngerilor Lui, cărora Dumnezeu le-a poruncit să ne însoţească în toate căile noastre (Ps 91, 11-12).
Apoi ne privesc ochii lumii, ochii vrăjmaşilor, o¬chii lucrurilor, ochii durerilor… – mii şi mii de ochi ne privesc de fiecare dată în orice loc.
Nimic din tot ce facem sau spunem noi nu ne este ascuns de aceşti ochi. Nimic nu este acoperit de aceste urechi.
Tot ce s-a făcut odată în întuneric va fi arătat odată în lumină şi tot ce s-a şoptit în ascuns va fi strigat de pe acoperişurile caselor (Lc 12, 2-3).
Iar aceste mii de mărturii care ne-au văzut şi ne-au auzit vor dovedi judecata cea dreaptă care ne va răsplăti pe fiecare.
13. Să ne temem de fiecare dată de orice rău, – spre a nu-l face nici în cel mai ascuns întuneric.
Nici în cel mai tainic loc, fiindcă nicăieri nu suntem singuri. Şi niciunde nu suntem acoperiţi.
14. Mântuirea este o alergare stăruitoare spre Ţinta cerească.
O luptă grea pentru cucerirea unui loc ceresc.
O muncă obositoare pentru culegerea unui rod veşnic.
Oricine merge încet s-ar putea să nu ajungă nicăieri.
Oricine luptă slab s-ar putea să nu o cucerească niciodată.
Şi oricine munceşte leneş s-ar putea să nu culeagă nimic.
Şi atunci, cel care nu ajunge nicăieri, ce folos că a pornit?
Cel care nu o cucereşte niciodată, ce folos că a luptat?
Iar cel ce nu culege nimic, ce folos că a muncit?
15. Frate şi soră, voi, suflete scumpe care aţi pornit spre mântuire, nu uitaţi că Mântuitorul nostru a spus că Împărăţia lui Dumnezeu se ia cu năvală (Mt 11, 12; Lc 16, 16)…
„Năvala” este o alergare vitează, un atac îndrăzneţ, o înaintare din toate părţile şi cu toată hotărârea, spre dobândirea Împărăţiei lui Dumnezeu.
Iată: tu, când ai nevoie de pâine, alergi să ajungi până nu se închide prăvălia şi te înghesui să ajungi până nu se termină pâinea.
Şi dacă pentru o pâine trecătoare faci aşa – deşi, dacă n-o afli astăzi, poţi s-o afli mâine –, atunci de ce nu faci mai degrabă aşa cu mântuirea ta cea veşnică
pe care, dacă nu o câştigi astăzi, se poate să n-o mai afli niciodată?
16. În orice alergare, pentru salvarea vieţii tale, cauţi să arunci tot ce te împiedică, tot ce-ţi îngreuiază mersul, tot ce-ţi încurcă paşii.
Gândeşte-te: când ai fugit vreodată de vreun şarpe otrăvitor sau de vreun taur furios, sau de vreun vrăjmaş înfuriat, – ce-ai făcut cu haina, ce-ai făcut cu bagajul, ce-ai făcut cu tot ce te împiedica în fuga salvatoare?
Nu le-ai aruncat oare pe toate, ca să poţi alerga cât mai neîmpiedicat, ca să nu te ajungă vrăjmaşul, ca să-ţi scapi viaţa?
Atunci de ce nu faci mai degrabă aşa cu aceste nimicuri deşarte care te împiedică în alergarea mântuirii tale acum şi-ţi pun în primejdie salvarea sufletului tău care este ameninţat de cei trei mari vrăjmaşi ai tăi: păcatul, moartea şi diavolul?
17. Îţi faci casă mult mai mare decât ai nevoie, ca să ai cât mai multă muncă la ea
şi cât mai puţină vreme să lucrezi pentru Domnul.
Ca să ai unde să-ţi cheltuieşti cât mai mulţi dintre banii tăi pentru pământ, ca să-ţi rămână cât mai puţin sau chiar nimic să mai dai pentru cer.
18. Cauţi slujbă mult mai înaltă decât ai nevoie, – pentru ca mândria să te împiedice cât mai mult să-i cauţi pe cei săraci şi smerenia să te poată ajuta cât mai puţin să îngenunchezi şi să plângi la rugăciune.
19. Cauţi să umbli cu nasul cât mai pe sus, pentru ca ochii tăi să se aplece cât mai puţin spre drumul cel bun şi paşii tăi să calce cât mai nemilos peste alţii…
Atunci cum să alergi frumos?
Cum să nu te împiedici rău?
Şi cum să ajungi bine?
20. Cuvântul Domnului spune să ne uităm ţintă…
Uitarea ţintă îţi cucereşte nu numai ochii, ci şi gândurile, şi inima, şi toată fiinţa ta.
Uitarea ţintă la un lucru te leagă atâta şi într-atâta de lucrul din care ţi-ai făcut o ţintă, încât nu mai vezi nimic altceva,
nu mai auzi nimic altceva
şi nu mai ştii nimic altceva – decât pe aceea care ţi a robit toţi ochii tăi şi ţi-a cuprins toată fiinţa ta.
Doamne Iisuse, aşa să ne cucereşti pe noi!
Amin.
Alergarea Stăruitoare / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2007
