Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Îndată ce rupem legătura cu Tatăl ceresc, apucăm în galop pe calea pierzării.

Îndată ce rupem legătura cu Tatăl ceresc, apucăm în galop pe calea pierzării.

Îndată ce rupem legătura cu Tatăl ceresc, apucăm în galop pe calea pierzării.

Vai,  ce  alunecoasă  a  fost  calea  fiului pierdut, după ce a rupt legătura cu Tatăl său!A mers din rău  în mai rău, până ce a ajuns slugă la porci.

Aşa e şi cu noi. Îndată ce rupem legătura cu  Tatăl  ceresc,  apucăm  în  galop  pe  calea pierzării. Când apuci pe calea cea  rea a păcatelor, te duci pe ea ca pe gheaţă. Haina curăţeniei sufleteşti ţi se rupe zi de zi, până ce, pe  urmă,  ajungi  un  biet  suflet  chinuit  şi zdrenţăros, ajungi slugă la „porcii” diavolului, la dobitoceştile patimi şi năravuri urâte.

Pe  această  cale mersese  şi  fiul  pierdut. Ajunsese  la ultima  treaptă a căderii… Ajunsese la marginea prăpăstiei. Un pas numai îi mai trebuia şi ar fi fost pierdut. Putea să facă şi acest pas. Putea să suduie până  la capăt necazurile… Putea să moară în ticăloşie… Putea, eventual, să-şi pună capăt zilelor.

Dar fiul cel pierdut n-a făcut acest pas al morţii. În cele din urmă, suferinţa l-a trezit şi l-a oprit în loc.

„Şi şi-a venit  fiul  întru sine”  (în  fire) – ne spune Evanghelia – şi a zis:  «Câţi argaţi ai  tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier de foame!»”

Iată-l  pe  fiul  cel  pierdut  trezindu-se.  Se trezeşte  ca  dintr-un  somn  lung  şi  greu.  Se trezeşte ca dintr-o beţie.

L-aţi văzut pe omul cel beat? Numai după ce se trezeşte din somnul beţiei îşi dă seama despre ce a făcut. Ba se şi miră de ce a fost în stare să facă. Se miră cum a putut ajunge înşanţ şi  în noroi. Aşa e şi cu  fiul cel pierdut.Trezit din somnul pierzării, el se uită cu groa-ză în ce stare jalnică a ajuns. Se pipăie parcă şi  se  întreabă:  „Oare  eu  sunt,  eu  sunt  oare fiul  cel drag al  tatălui meu?… Am ajuns  eu într-un  hal  ca  acesta?…  Aşa  de  tare m-amputut eu ticăloşi?…”

Mântuirea  lui se  începe cu această  trezire. Multă vreme l-au scuturat suferinţa şi lipsa, până s-a trezit din somnul pierzării. Suferinţa i-a fost spre mântuire. I-a deschis ochii, să afle starea grozavă în care ajunsese.

Aşa se  întâmplă şi cu noi. Suferinţele şi încercările ne vin din  îndepărtarea  lui Dumnezeu, ca un strigăt de trezire, de deşteptare sufletească. Ele ne strigă pe noi aşa cum l-ai striga pe un om ce doarme dus,  în vreme ce casa lui a luat foc. Mulţi se trezesc prin strigătul  încercărilor.  Ca  şi  fiul  cel  pierdut,  se trezesc  şi  se  îngrozesc  de  starea  grozavă  şi nenorocită în care se află.

Ferice de ei, căci  începutul mantuirii sufleteşti este tocmai acesta: cunoaşterea stării tale  păcătoase,  cunoaşterea  deplină  a  stării grozave  în  care  te-a  adus  păcatul. Dar,  vai, sunt  atât  de  puţini  acei  care  se  trezesc  la strigătul suferinţelor.

Pe cei greu bolnavi medicul îi împunge cu un ac. Dacă  simte bolnavul acul, mai  e nădejde de viaţă. Dar, de nu-l simte,  toată nădejdea  e  pierdută.  Cei  mai  mulţi  păcătoşi(bolnavi)  nu  simt  acul  suferinţelor.  Aceştia sunt pierduţi.

Pe  fiul cel pierdut suferinţa  l-a  trezit din somnul pierzării. Dar această trezire  încă nu însemna mântuirea  lui. El  se putea prăpădi tot aşa de bine şi cu această trezire, ca şi fără ea.  Se  putea  prăpădi  la  fel  plângându-şi  ticăloşia ori suduind necazurile. El n-a rămas numai  la  trezirea  şi  tresărirea  din  somnul pierzării,  ci  a  purces mai  departe  pe  calea mântuirii. După  trezire, a  luat o hotărâre. A luat hotărârea de a se întoarce înapoi la casa tatălui său.

„Şi a  zis:  «Scula-mă-voi  şi mă  voi duce  la tatăl meu şi-i voi zice: Tată, greşit-am  la cer şi înaintea ta. Şi nu sunt vrednic a mă chema fiul tău; fă-mă ca pe unul din argaţii tăi»…

”Ce  rugăciune  dulce  şi  scumpă  este  aceasta!… Cu ea  învie un mort şi se pune un hotar. Ea  răsună – şi va  răsuna neîncetat – ca  un  cântec minunat  şi  neîntrecut…  Este doar cel mai minunat cântec pământesc din cele ce-I plac Tatălui ceresc. Cu câte  lacrimi fierbinţi  va  fi  stropit  fiul  cel pierdut această hotărâre!

Aceasta  este  taina  cea minunată a  căinţei: recunoaşterea păcatului, mărturisirea lui şi  stropirea  lui  cu  lacrimile  cele  fierbinţi  de căinţă. Căinţa  fiului  pierdut  este  chipul  căinţei adevărate. El nu pune vina pe nimeni, ci numai pe sineşi. El nu se gândeşte şi nu plănuieşte  cum  să-şi  scuze  rătăcirea  când  va ajunge în faţa tatălui, ci îşi depune toată greşeala  lui şi  toate  lacrimile  lui  în rugăciunea:„Tată, greşit-am la cer şi înaintea ta”.

De când eram duhovnic la ţară, îmi adu cşi  acum  aminte,  cu  groază,  de  cei  care  veneau  la  spovedanie  făcând pe  avocaţii  (sau, mai bine-zis, diavolul  făcea pe avocatul  lor). Îşi apărau păcatele cu fel de fel de ocoşeli, în loc  să  le  stropească  cu  lacrimi  de  căinţă.Mărturisirea  sinceră a păcatelor  şi  stropirea lor  cu  lacrimi  fierbinţi,  aceasta  este  căinţa cea adevărată.

Fiul cel pierdut ne arată calea mântuirii.După  trezirea noastră din păcate,  trebuie să urmeze şi  întoarcerea noastră  la Dumnezeu.Trezirea fără întoarcere n-ajută la nimic.

Fratele meu! Fiul cel pierdut s-a oprit  în loc când ajunsese  la marginea prăpăstiei.  Ia seama, poate şi  tu eşti  în calea  lui! Poate şi tu eşti undeva, departe, departe în calea pierzării. Ai ajuns şi tu slugă  la „porcii” diavolului,  la dobitoceştile patimi şi năravuri urâte.Domnul  strigă  după  tine,  încercările  strigă după  tine,  cerul  strigă  după  tine…  Trezeşte-te, fratele meu, trezeşte-te, până nu-i prea târziu!

Fiul cel pierdut, când a ajuns la margine aprăpăstiei, şi-a aplecat ochii în palme şi zicea plângând: „Vai, în ce stare grozavă am ajunseu,  fiul  cel  drag  al  tatălui…  Ah,  în  ce  casă caldă  şi bogată am  crescut  eu,  şi  acum mă chinuiesc  aici!… Nu mai  pot  de  rău…  Sunt flămând…  Sunt  gol…  Sunt  bolnav!…  Scula-mă-voi din ticăloşia asta şi mă voi duce la tatăl meu. Poate mă va respinge, dar eu îl voi înmuia  cu  lacrimile  mele  şi  cu  suferinţele mele…”

Fă şi  tu aşa,  fratele meu! Plânge-ţi şi  tu păcatele cu lacrimi de foc, zicând: „Vai, în ce stare  grozavă  am  ajuns  eu,  fiul  Tatălui  ceresc!… Vai,  cum mi-am  prădat  darurile  sufleteşti ce le-am avut de la EI!… Vai, în ce ticăloşie  trupească  şi  sufletească am ajuns!…Nu pot să mai stau  în starea asta grozavă!…Sunt gol, sunt  flămând, sunt bolnav. Scula-mă-voi din ticăloşie şi mă voi  întoarce  la Tatăl  ceresc.  Poate  că mă  va  respinge,  dar  eu voi  stărui  cu  lacrimile  mele  şi  suferinţele mele…”

Nu te teme, scumpul meu frate, nu te teme!… Tatăl ceresc te aşteaptă cu braţele deschise. Te aşteaptă cu haină nouă şi inel nou.
Pleacă  îndată „acasă”  la El!
Pleacă chiar azi!
Pleacă „acasă” îndată… pleacă!

Părintele Iosif Trifa
din volumul “Fiul cel pierdut”

Author: admin

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *