Vai, ce alunecoasă a fost calea fiului pierdut, după ce a rupt legătura cu Tatăl său!A mers din rău în mai rău, până ce a ajuns slugă la porci.
Aşa e şi cu noi. Îndată ce rupem legătura cu Tatăl ceresc, apucăm în galop pe calea pierzării. Când apuci pe calea cea rea a păcatelor, te duci pe ea ca pe gheaţă. Haina curăţeniei sufleteşti ţi se rupe zi de zi, până ce, pe urmă, ajungi un biet suflet chinuit şi zdrenţăros, ajungi slugă la „porcii” diavolului, la dobitoceştile patimi şi năravuri urâte.
Pe această cale mersese şi fiul pierdut. Ajunsese la ultima treaptă a căderii… Ajunsese la marginea prăpăstiei. Un pas numai îi mai trebuia şi ar fi fost pierdut. Putea să facă şi acest pas. Putea să suduie până la capăt necazurile… Putea să moară în ticăloşie… Putea, eventual, să-şi pună capăt zilelor.
Dar fiul cel pierdut n-a făcut acest pas al morţii. În cele din urmă, suferinţa l-a trezit şi l-a oprit în loc.
„Şi şi-a venit fiul întru sine” (în fire) – ne spune Evanghelia – şi a zis: «Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier de foame!»”
Iată-l pe fiul cel pierdut trezindu-se. Se trezeşte ca dintr-un somn lung şi greu. Se trezeşte ca dintr-o beţie.
L-aţi văzut pe omul cel beat? Numai după ce se trezeşte din somnul beţiei îşi dă seama despre ce a făcut. Ba se şi miră de ce a fost în stare să facă. Se miră cum a putut ajunge înşanţ şi în noroi. Aşa e şi cu fiul cel pierdut.Trezit din somnul pierzării, el se uită cu groa-ză în ce stare jalnică a ajuns. Se pipăie parcă şi se întreabă: „Oare eu sunt, eu sunt oare fiul cel drag al tatălui meu?… Am ajuns eu într-un hal ca acesta?… Aşa de tare m-amputut eu ticăloşi?…”
Mântuirea lui se începe cu această trezire. Multă vreme l-au scuturat suferinţa şi lipsa, până s-a trezit din somnul pierzării. Suferinţa i-a fost spre mântuire. I-a deschis ochii, să afle starea grozavă în care ajunsese.
Aşa se întâmplă şi cu noi. Suferinţele şi încercările ne vin din îndepărtarea lui Dumnezeu, ca un strigăt de trezire, de deşteptare sufletească. Ele ne strigă pe noi aşa cum l-ai striga pe un om ce doarme dus, în vreme ce casa lui a luat foc. Mulţi se trezesc prin strigătul încercărilor. Ca şi fiul cel pierdut, se trezesc şi se îngrozesc de starea grozavă şi nenorocită în care se află.
Ferice de ei, căci începutul mantuirii sufleteşti este tocmai acesta: cunoaşterea stării tale păcătoase, cunoaşterea deplină a stării grozave în care te-a adus păcatul. Dar, vai, sunt atât de puţini acei care se trezesc la strigătul suferinţelor.
Pe cei greu bolnavi medicul îi împunge cu un ac. Dacă simte bolnavul acul, mai e nădejde de viaţă. Dar, de nu-l simte, toată nădejdea e pierdută. Cei mai mulţi păcătoşi(bolnavi) nu simt acul suferinţelor. Aceştia sunt pierduţi.
Pe fiul cel pierdut suferinţa l-a trezit din somnul pierzării. Dar această trezire încă nu însemna mântuirea lui. El se putea prăpădi tot aşa de bine şi cu această trezire, ca şi fără ea. Se putea prăpădi la fel plângându-şi ticăloşia ori suduind necazurile. El n-a rămas numai la trezirea şi tresărirea din somnul pierzării, ci a purces mai departe pe calea mântuirii. După trezire, a luat o hotărâre. A luat hotărârea de a se întoarce înapoi la casa tatălui său.
„Şi a zis: «Scula-mă-voi şi mă voi duce la tatăl meu şi-i voi zice: Tată, greşit-am la cer şi înaintea ta. Şi nu sunt vrednic a mă chema fiul tău; fă-mă ca pe unul din argaţii tăi»…
”Ce rugăciune dulce şi scumpă este aceasta!… Cu ea învie un mort şi se pune un hotar. Ea răsună – şi va răsuna neîncetat – ca un cântec minunat şi neîntrecut… Este doar cel mai minunat cântec pământesc din cele ce-I plac Tatălui ceresc. Cu câte lacrimi fierbinţi va fi stropit fiul cel pierdut această hotărâre!
Aceasta este taina cea minunată a căinţei: recunoaşterea păcatului, mărturisirea lui şi stropirea lui cu lacrimile cele fierbinţi de căinţă. Căinţa fiului pierdut este chipul căinţei adevărate. El nu pune vina pe nimeni, ci numai pe sineşi. El nu se gândeşte şi nu plănuieşte cum să-şi scuze rătăcirea când va ajunge în faţa tatălui, ci îşi depune toată greşeala lui şi toate lacrimile lui în rugăciunea:„Tată, greşit-am la cer şi înaintea ta”.
De când eram duhovnic la ţară, îmi adu cşi acum aminte, cu groază, de cei care veneau la spovedanie făcând pe avocaţii (sau, mai bine-zis, diavolul făcea pe avocatul lor). Îşi apărau păcatele cu fel de fel de ocoşeli, în loc să le stropească cu lacrimi de căinţă.Mărturisirea sinceră a păcatelor şi stropirea lor cu lacrimi fierbinţi, aceasta este căinţa cea adevărată.
Fiul cel pierdut ne arată calea mântuirii.După trezirea noastră din păcate, trebuie să urmeze şi întoarcerea noastră la Dumnezeu.Trezirea fără întoarcere n-ajută la nimic.
Fratele meu! Fiul cel pierdut s-a oprit în loc când ajunsese la marginea prăpăstiei. Ia seama, poate şi tu eşti în calea lui! Poate şi tu eşti undeva, departe, departe în calea pierzării. Ai ajuns şi tu slugă la „porcii” diavolului, la dobitoceştile patimi şi năravuri urâte.Domnul strigă după tine, încercările strigă după tine, cerul strigă după tine… Trezeşte-te, fratele meu, trezeşte-te, până nu-i prea târziu!
Fiul cel pierdut, când a ajuns la margine aprăpăstiei, şi-a aplecat ochii în palme şi zicea plângând: „Vai, în ce stare grozavă am ajunseu, fiul cel drag al tatălui… Ah, în ce casă caldă şi bogată am crescut eu, şi acum mă chinuiesc aici!… Nu mai pot de rău… Sunt flămând… Sunt gol… Sunt bolnav!… Scula-mă-voi din ticăloşia asta şi mă voi duce la tatăl meu. Poate mă va respinge, dar eu îl voi înmuia cu lacrimile mele şi cu suferinţele mele…”
Fă şi tu aşa, fratele meu! Plânge-ţi şi tu păcatele cu lacrimi de foc, zicând: „Vai, în ce stare grozavă am ajuns eu, fiul Tatălui ceresc!… Vai, cum mi-am prădat darurile sufleteşti ce le-am avut de la EI!… Vai, în ce ticăloşie trupească şi sufletească am ajuns!…Nu pot să mai stau în starea asta grozavă!…Sunt gol, sunt flămând, sunt bolnav. Scula-mă-voi din ticăloşie şi mă voi întoarce la Tatăl ceresc. Poate că mă va respinge, dar eu voi stărui cu lacrimile mele şi suferinţele mele…”
Nu te teme, scumpul meu frate, nu te teme!… Tatăl ceresc te aşteaptă cu braţele deschise. Te aşteaptă cu haină nouă şi inel nou.
Pleacă îndată „acasă” la El!
Pleacă chiar azi!
Pleacă „acasă” îndată… pleacă!
Părintele Iosif Trifa
din volumul “Fiul cel pierdut”
