Acum duminică avem la rând evanghelia cu îndrăcitul din latura gadarenilor, care se chinuia de un leghion întreg de diavoli. Când S-a apropiat Iisus de el, diavolii au strigat: „Ce este mie şi Ţie, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Rogu-Te, nu ne munci pe noi”. Şi Îl rugau pe El să le dea voie să intre într-o turmă de porci; şi intrând în porci, s-a pornit turma spre mare şi s-a înecat. Iar păstorii au fugit în cetate şi prin sate, spunând ceea ce văzuseră şi L-au rugat pe Dânsul tot norodul ţinutului gadarenilor să se ducă de la dânşii” (Citiţi pe larg această evanghelie la Luca 8, 26-37).
Evanghelia aceasta am tâlcuit-o şi în numărul 26 din anul acesta, la Duminica a 5-a după Rusalii. În tâlcuirea de atunci am arătat pe larg că patimile cele rele sunt nişte lanţuri diavoleşti pe care numai Iisus Mântuitorul le poate frânge. Cei cuprinşi de patimi rele sunt şi ei nişte „îndrăciţi” pe care numai Iisus Mântuitorul îi poate scăpa. Citiţi şi tâlcuirea din numărul 26.
Plină de un adânc înţeles este şi evanghelia de duminică. Vom stărui în special asupra purtării gadarenilor. Vom căuta să explicăm purtarea pe care au avut-o gadarenii şi „tot norodul” faţă de minunea Mântuitorului cu izgonirea diavolilor.
Evanghelia ne spune că gadarenii şi „întreg norodul” L-au rugat pe Iisus să Se ducă de la dânşii, să iasă din hotarele lor. În loc să se bucure de minunea izbăvirii celui chinuit de diavoli, gadarenii se întristează. În loc să-L slăvească pe Cel ce făcuse această minune, Îl roagă să Se ducă îndată de la dânşii.
Care să fi fost pricina acestei ciudate purtări? Evanghelia ne-o spune în cuvintele: „Că erau gadarenii cuprinşi de frică mare”. Va fi fost ea şi spaima o pricină, dar cauza cea mai mare, desigur, a fost alta. Gadarenii se întristaseră pentru turma de porci. Îi cuprinsese frică şi supărare pentru că li se prăpădiseră porcii.
Aici se ridică întrebarea: de ce a înecat Iisus o turmă întreagă de porci, de ce „paguba” aceasta, când putea să-i trimită pe diavoli direct în apa mării?
Întâi, prin asta vrea Evanghelia să ne arate că locul cel plăcut de şedere al diavolului este şi azi murdăria, dobitocia şi ticăloşia cea trupească şi sufletească. „Dă-ne, Doamne, voie să întrăm în porci!”, au strigat diavolii. Diavolul umblă şi azi să între în „porci”, adică în cei îndobitociţi de patimile cele rele. Spre pildă, cel apucat cu patima beţiei nu este oare şi el un fel de „porc” cu loc plăcut de şedere pentru diavolul? De un suflet curat, de un suflet ce-şi spală mereu veşmântul prin sângele Mielului (Apoc 7, 14), de acela satana nu se poate apropia.
A doua, cu prăpădul porcilor, vrea să ne arate Evanghelia preţul cel mare al unui suflet de om. Nu trebuia cruţată o turmă întreagă de porci – nu trebuie cruţat nimic – când este vorba despre mântuirea unui suflet. „Un suflet de om preţuieşte mai mult decât toată lumea”, zicea Iisus (Lc 9, 24).
Dar nu aşa judecau gadarenii. Ei s-au întristat foarte, înţelegând că li s-au prăpădit porcii. Izbăvirea celui chinuit de diavoli, pentru ei nu însemna nimic.
Această izbăvire era pentru ei o „nenorocire”, o „întâmplare slabă” şi pe Cel ce le-a adus această nenorocire, pe Iisus, L-au poftit să iasă numaidecât din hotarele lor.
O, nebunilor gadareni! Slabă judecată aţi avut. Domnul a pus în faţa voastră un suflet mântuit şi turma porcilor; şi voi aţi ales porcii. În loc să vă bucuraţi de izbăvirea celui pierdut, v-aţi întristat de pierderea porcilor.
Dar să nu-i prea mustram pe gadareni, căci aşa suntem şi noi. Orice creştin este pus să aleagă între porci şi suflet… între dobitoceştile patimi şi mântuirea sufletului… Orice creştin este pus să aleagă din două una: ori jertfeşte dobitoceştile patimi, ca să rămână cu Domnul, ori Îl pofteşte pe Domnul să iasă din hotarele vieţii sale, ca să rămână cu „porcii”, adică cu dobitoceştile patimi… Şi, vai, creştinii de azi, ca şi gadarenii, aleg porcii, dobitoceştile patimi, de dragul căror Îl poftesc pe Domnul să iasă din hotarele vieţii lor.
Evanghelia cu gadarenii se petrece şi azi. Lumea de azi e o Gadară uriaşă. Hotarele vieţii creştinilor de azi sunt pline de porcii dobitoceştilor patimi. De aceşti porci să nu te atingi, căci îndată se supără oamenii şi te poftesc să-i laşi în pace. De când eram preot tânăr la ţară, mi-aduc aminte că începusem a predica să lase oamenii datina de a face jocuri şi petreceri duminica şi în sărbători. Dar tot satul s-a sculat în capul meu cu vorbele: „Da’ ce-i, popa vrea să ne strice datinile noastre?… Vrea popa ăsta să ne scoată din sat obiceiurile noastre din bătrâni?”…
Adică oamenii protestau ca nu cumva să li se înece turma dobitoceştilor patimi şi năravuri urâte.
O, binecuvântată Evanghelie a lui Hristos, cum se plinesc şi azi, din cuvânt în cuvânt, toate învăţăturile tale! Iisus Mântuitorul este şi azi pe tot locul poftit să iasă afară din hotarele cele sufleteşti ale oamenilor. Nu-L sufăr oamenii pe Mântuitorul, pentru că le face „pagubă”; trebuie să se lase de năravuri urâte şi păcătoase.
Cred oamenii în Dumnezeu, cred în Iisus Mântuitorul, dar nu-L sufăr în hotarele lor sufleteşti, întocmai cum s-a întâmplat la Evanghelie. Căci ce ne spune Evanghelia? Ne spune că şi diavolii din cei îndrăciţi Îl mărturiseau în gura mare pe Iisus Hristos, strigându-I de departe: „Iisuse, Fiul lui Dumnezeu”, dar adăugând îndată: „…Te rugăm, nu ne munci pe noi”. Adică: „Noi credem că eşti Fiul lui Dumnezeu. Te rugăm însă să ne dai pace să ne facem mendrele noastre”.
În chipul acesta sunt şi creştinii care cred în Dumnezeu, se şi roagă Lui, dar din răutăţile lor nu te lasă să-i tulburi. Cred oamenii în Dumnezeu, cred în Iisus Hristos, dar când te apropii de ei să-i scoţi din patimi şi năravuri urâte, îndată te întimpină cu strigarea: „Te rugăm, lasă-ne în pace cu lucruri de astea… Te rugăm, nu ne munci cu Oastea Domnului… Nu ne munci cu hotărâri contra băuturilor şi sudalmelor… Nu ne scoate din obiceiurile noastre strămoşeşti”…
Voi spune aici o pildă. Un ostaş din Oastea Domnului, Petrea Gh. Pitorae, din comuna Flămânzi, jud. Botoşani, ne scrie că, împreună cu fraţii ostaşi de acolo, au mers cu steagul Oastei Domnului în comuna Uriceni.
Au mers cu gând bun, să-i mai trezească pe oameni din răutăţi. Dar cât ce au intrat în sat, s-a tulburat întreg poporul. Conducătorii comunei i-au luat îndată la apel ce fel de steag au şi unde le e autorizaţia de a-l purta. Ostaşii au răspuns: „Steagul reprezintă pe Domnul Hristos şi are însemnătate de biruinţă, după cum stă scris pe el: «Îndrăzniţi, că Eu am biruit lumea»; şi am venit cu el să se mai trezească lumea din răutăţi. La asta, conducătorii ne-au spus să nu mai venim cu steagul şi cu Oastea Domnului nici în comună, nici la biserică (căci merseserăm cu steagul la sf. biserică). Să umblăm cu el unde-om şti, dar în acea comună n-avem ce căuta; să-i lăsăm pe poporeni aşa cum se găsesc, că sunt buni. Şi ne-a spus chiar şi părintele: «Vă rog, cât sunt eu în viaţă, să-mi lăsaţi oamenii aşa cum sunt, că sunt buni. La mine puteţi veni, dar nu cu steagul şi cu Oastea Domnului”. Admirabil tact pastoral!
Cu adevărat, Evangheliile se plinesc şi azi sub ochii noştri. Voi încheia şi aici cu încheierea ce o făcusem în numărul 26: când omul crede în Dumnezeu, dar de răutăţi nu se lasă, ăsta-i – dragii mei – cel mai rău şi primejdios diavol.
«Lumina Satelor» nr. 44 / 25 oct. 1929, p. 3
Alte tâlcuiri la Evanghelii ale Părintelui Iosif Trifa – Sibiu : Oastea Domnului, 2016
