Mărturii Meditaţii

ÎNFRÂNGERILE TRECÃTOARE NE DOR DE PREA PUȚINE ORI

Dacă ar fi să îmi aduc aminte ce am învăţat într-un an de la Referendumul pentru familie, mi-ar fi greu. Am văzut cum am avut dreptate? Nu mă bucură. Am văzut în schimb cum se vădesc caracterele mari la vreme de furtună. Cum „pluta Meduzei” pe care se înghesuie toţi utopicii ideologizanţi ai lumii în care trăim se rupe în valuri. Cum amărâta corăbioară a galileenilor, câtă vreme Iisus o locuieşte, trece pe deasupra furtunilor ori prin valul cel mare fără a pierde pe nimeni.

Asemeni unei pete de untdelemn, minciuna nu poate sta ascunsă dacă se limpezeşte apa, iar rodul urii nu poate fi iubire. Numai Dumnezeu ştie ce va mai fi cu noi, cu noi, cei care, la 100 de ani de libertate, ne-am bătut joc, cu ştampilă şi cerneală, de cernerea valorilor legate de viitorul Ţării, al părţii de Rai ce şade cuminte deasupra noastră, aşteptându-ne.

Dintâi unii au clamat o înfrângere. Acum ştim toţi că e o frângere. O rupere din trupul Bisericii cu argumentele unei deificări a democraţiei cum nici cei vechi, fără cunoaşterea lui Dumnezeu, nu aveau. Între timp am văzut părinţii încăpăţânându-se luminos să-şi crească pruncii. Cu frica de a nu le rata veşnicia. În căutarea în care ei ştiu că „mai scumpă-i mântuirea noastră ca orice aur pământesc”. A copiilor noştri cu atât mai scumpă.

A trecut un an de la încercarea de a supune normalitatea unui examen de psihiatrie socială. Parte dintre noi au asumat provocarea, încercând o cuminţire a duhului ce mână înainte urâţenia lumii. Poate că par învinşi. Dar, privind la mamele ce-şi poartă copiii de mână la şcoală, la taţii ce-i aşteaptă înfriguraţi după ore, m-am întărit în convingerea că mărturia creştină a familiei poate fi frântă. Dar nu înfrântă. E ceea ce simt când intru în saloanele copiilor aprinşi de boală, purtaţi în zâmbet de medici ori părinţii lor. E ceea ce simt intrând în şcoli şi văzându-i cum îmbrăţişează învăţătoarele, cum urmăresc cu ochii mari – mereu adolescentini când sunt
aprinşi de curiozitate – profesorii ori profesoarele lor care le descâlcesc căile înspre cunoaşterea vieţii. E ceea ce simt când îi văd venind la împărtăşit. Dintâi purtaţi de părinţi ori bunici. Apoi ei purtându-i pe aceştia la Biserică.

Poate părea emoţional ceea ce scriu, dar e ceea ce văd. Copiii au redat Bisericii – în anul ce a trecut – nădejdea că nu există bătălii pierdute în ceea ce priveşte purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru noi. Noi însă, neatenţi, ne răstignim în îndoieli. Sus inima! Vin copiii! Nu vă temeţi! Chiar dacă nu ne seamănă, sau poate tocmai de aceea, sunt prietenii lui Iisus Biruitorul.

Pr. Constantin NECULA

din săptămânalul duhovnicesc ”Iisus Biruitorul”

Anul XXX, nr. 50 (1235) 9-15 DECEMBRIE 2019

Lasă un răspuns