În sfintele noastre biserici, de fiecare dată… de fiecare dată şi în fiecare duminică, atunci când se rosteşte Crezul nostru, dreptarul nostru de credinţă, noi spunem: „Şi iarăşi va veni, cu mărire, să judece viii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit”. Noi adeverim de fiecare dată când rostim acest adevăr că credem în această făgăduinţă şi că ne punem toată nădejdea în venirea Lui. Cu gândul la acest sfânt praznic, cu gândul la această dulce şi sfântă nădejde a creştinilor, a Bisericii, a fiecărui suflet, sfinţii noştri înaintaşi şi părinţii noştri au putut trece prin toate încercările, au putut răbda toate necazurile, au putut birui toate ispitele, au putut suferi toate patimile, pentru că nădejdea întâlnirii cu Domnul, pentru că dulcea încredere în împlinirea făgăduinţei Lui a fost de-ajuns de puternică să-i răscumpere de orice suferinţă au îndurat şi să le răsplătească orice jertfă au fost în stare sau li s-a cerut să aducă până la venirea Lui. Cu gândul la venirea Domnului au adormit părinţii noştri şi se odihnesc aşteptând acolo, în ţărâna acestui pământ, împlinirea acestei făgăduinţe.
Dumnezeul nostru cel Adevărat, ale Cărui buze au spus numai adevărul şi al Cărui cuvânt este întocmai aşa cum este scris, Îşi va împlini la vremea Lui făgăduinţa pe care a făcut-o şi în care au crezut toţi cei care şi-au pus nădejdea în El şi nu s-au lepădat de această nădejde, prin oricâte încercări au trebuit să treacă pentru ca să şi-o adeverească până la sfârşit.
Noi suntem urmaşii unor părinţi credincioşi. S-a mai spus aceasta şi-i scris în toată istoria Bisericii noastre şi a poporului nostru. Marii noştri înaintaşi, părinţii istoriei noastre, acei care-au fost începătorii şi continuatorii minunaţi ai vieţii noastre şi făuritorii minunaţi ai patriei noastre şi a istoriei noastre, toţi au fost credincioşi. Am mai spus şi cu alte ocazii: noi, dacă vrem să fim cu adevărat nişte urmaşi statornici şi nişte copii vrednici ai înaintaşilor noştri, n-avem nevoie numaidecât să citim şi să învăţăm credinţa din istoria poporului evreu sau din scrierile proorocilor sau ale apostolilor, pentru că cronicarii noştri, înaintaşii noştri, domnitorii poporului nostru toţi au fost credincioşi. Şi, din cuvintele lui Neagoe Basarab către fiul său, noi învăţăm atâta credinţă cât din Evangheliile Sfinţilor Matei, Marcu, Luca şi Ioan. Scrierile cronicarilor noştri care au povestit istoria minunată a poporului nostru şi care au scris pe paginile acestea nemuritoare minunile prin care ne-a salvat Dumnezeu de-a lungul secolelor, prin toate încercările prin care a trebuit să treacă acest popor, sunt tot aşa de minunate ca şi scrierile Sfinţilor Apostoli din Epistolele lor. Mărturiile mănăstirilor, ale tuturor locurilor minunate ridicate de credinţa înaintaşilor noştri acolo unde Dumnezeu le-a arătat minunatele Lui izbăviri ne predică astăzi nouă ca şi zidurile Ierusalimului despre izbăvirile minunate pe care Dumnezeu le-a adus poporului Său.
Ştefan cel Mare a tăcut. Neagoe Basarab a tăcut. Mircea cel Bătrân a tăcut. Dar Tismana, dar Cozia, dar Putna au rămas mărturii nemuritoare despre minunile pe care le-a făcut Dumnezeu pentru salvarea poporului nostru, a părinţilor noştri, fiindcă au crezut în El şi şi-au pus toată nădejdea în Dumnezeul nostru şi El i-a izbăvit şi nu i-a înşelat niciodată. Iar ei, o dată ce au primit minunile izbăvirii Lui şi au fost salvaţi prin lucrarea acestor minuni, n-au uitat datoria de recunoştinţă pe care trebuia să o arate lui Dumnezeu de fiecare dată. Pentru că Cuvântul lui Dumnezeu ne porunceşte una dintre cele mai mari datorii ale fiecărui om, dar mai ales ale oricărui creştin care a văzut minunile lui Dumnezeu, când spune: „…şi fiţi recunoscători”. Şi în Psalmul 103, când David vorbeşte poporului său despre astfel de lucruri, aducându-le aminte de minunile lui Dumnezeu, spune: „Binecuvântează, suflete, pe Domnul şi nu uita nici una din binefacerile Lui”. În această datorie de recunoştinţă pe care o avem faţă de Dumnezeu şi pe care înaintaşii noştri au respectat-o totdeauna se cuprind aceste minunate zidiri care au rămas după ei ca un semn pentru noi, nemuritor semn, despre dragostea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de cei care au crezut în El şi care nu s‑au lepădat de Numele Lui.
din vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Petrileni – duminică, 9 septembrie 1984
preluat din «Străngeţi fărâmăturile» vol. 3 (50 de vorbiri frăţeşti de la adunările Oastei Domnului).
va urma
