Home Însemnări ale Părintelui Iosif – ANUL 1922

Însemnări ale Părintelui Iosif – ANUL 1922

Însemnări ale Părintelui Iosif – ANUL 1922

«Lumina Satelor»

Dăm mai jos două însemnări ale Părintelui Iosif, spre a putea înţelege cele ce urmează:

 

În căutarea unui post

În situaţia grea de preot văduv la ţară, îmi căutam, prin anii 1920-1921, un post la oraş.

Era să mă duc la Cluj într-un post pe care mi-l recomanda pr. profesor universitar I. Lupaş. Dar, venind la Sibiu cu prilejul unui congres, Î.P.S. Sa Mitropolitul Nicolae, înţelegând că vreau să plec de la ţară, m-a chemat la Sibiu în postul de duhovnic la Academia Teologică. În acest post am venit la Sibiu în toamna anului 1921. Pe vremea aceea, eram deja un nume cunoscut şi apreciat din scrisul meu de pe la diferite ziare şi reviste. Aveam tipărită chiar şi o carte de predici, „Spre Canaan“. Această activitate îmi deschidea multe căi să pot ieşi la larg dintr-o parohie de munte.

 

Apare «Lumina Satelor»

Î.P.S. Sa se preocupa atunci de scoaterea unei foi populare a Mitropoliei. Spre acest scop, s-a convocat un comitet compus din vreo zece preoţi şi profesori de teologie. Între aceştia – mai la coadă şi fără să fiu întrebat nici un cuvânt – eram şi eu. Toată chestiunea era încredinţată p. Moruşca. Sub conducerea şi administrarea sfinţiei sale, a pornit la drum foaia intitulată «Lumina Satelor». Eu, fiind mai liber, figuram ca redactor al foii. Privitor la directivele acestei gazete, mie nu mi s-a încredinţat nici o misiune specială. De altcum, precum arată colecţia foii, anul I, «Lumina Satelor» era pe atunci mai mult un organ cu veşti politice, economice şi sociale (mai târziu şi anumite indicaţiuni politice şi confesionale).

În felul acesta a mers foaia un an. Membrii comitetului s-au retras rând pe rând de la muncă. Şi pe urmă m-a părăsit şi părintele Moruşca.

La jugul muncii am rămas singur. (Vezi „Profetul vremilor noastre“, vol. 1, cap. 18: Istoria unei jertfe.)

Aşadar apare o nouă foaie pe a cărei primă pagină putem citi:

Anul I, nr. 1, duminică, 2 ianuarie 1922

Redacţia şi Administraţia: Sibiu, str. Măcelarilor, nr. 45

Redactor responsabil, Preotul Iosif Trifa

În continuare apare articolul, cu binecuvântarea arhierească, semnat: Nicolae Bălan, Arhiepiscop. Apoi un altul, cu titlul: „România Mare“, semnat de Părintele Trifa.

Din paginile acestei foi vom prelua articole purtând iscălitura Părintelui Trifa şi ale altora până la cele din ajunul anului 1935 şi, începând din 1930, şi din foaia «Oastea Domnului», tot până la această dată. Din 1935 vom spicui articole din noua foaie «Isus Biruitorul» şi vom continua cu cele din «Ostaşul Domnului», «Ecoul», «Glasul Dreptăţii» etc. Iar lângă prezentarea cărţilor scrise de Părintele Iosif, vom prezenta cel puţin „Cuvântul înainte“ al cărţii respective. Pentru că – cel puţin eu – stau înmărmurit lângă colosala muncă a acestui uriaş al lui Hristos, aproape neştiind ce să aleg din ce a scris, fiindcă toate articolele şi cărţile lui sunt cuvinte de aur, pline de Hristos.

Un păcat neiertat

 

Nu de mult, încă de vreo doi-trei ani, numele „România Mare“ se scria pe pereţi, se striga pe străzi şi se cânta cu însufleţire pe tot locul. Acum, de o vreme încoace, a început a se rosti acest nume cu zâmbete de batjocură, a început a se râde de acest nume.

Este lucrul acesta o mare nesocotinţă, un mare păcat, o neiertată greşeală. De ce? De aceea, pentru că această Românie Mare nu este numai a noastră, a celor ce trăim în ea, ci ea este şi a celor ce dorm în pământul ei.

Această Românie Mare a răsărit din nădejdile şi aşteptările, din jertfele şi suferinţele de veacuri ale părinţilor, moşilor şi strămoşilor noştri din toate veacurile. România Mare a înviat din suferinţele şi moartea mucenicilor neamului nostru.

Capul lui Mihai Viteazul, fluierul lui Iancu, roata de la Alba Iulia, dimpreună cu ceilalţi mulţi mucenici şi celelalte Golgote sunt în casa României Mari ca şi altarul şi icoana din biserică.

Să râdem aşadar de România noastră ar fi şi ar însemna tot atât ca şi cum am râde în faţa altarului şi a sfintelor icoane din sfânta biserică.

Dar aceste jertfe poate sunt prea vechi şi de aceea poate le-am uitat. Avem însă şi altele mai noi.

Numai câţiva ani ne despart de războiul ce a trecut şi de aceia care mureau în el, strigând: „Trăiască România Mare!“. Abia s-a răcit sângele lor şi iată, noi am ajuns să râdem de ei şi de rodul jertfei lor.

Între cei mai mulţi care au suferit moarte de martir pentru învierea României Mari a fost şi locotenentul George Filip. A fost prins de duşmani şi omorât în chipul cel mai îngrozitor. I s-a tăiat bucată cu bucată din carnea lui, iar el, după fiecare lovitură, striga: „Trăiască România Mare!“.

Aşa a strigat de patruzeci de ori, după patruzeci de tăieturi, până ce, în sfârşit, i s-a tăiat limba şi şi-a dat sufletul.

Oasele lui sfărâmate încă nu s-au topit în pământ – pentru ca noi să uităm jertfa lui de mucenic.

Iată pentru ce am zis că e o mare nesocotinţă să râdem noi de numele „România Mare“. Mai mult chiar, e un păcat.

Eu care scriu aceste rânduri, fraţilor români, sunt preot şi, ca preot, cunoscător de păcate, iată, amin zic vouă că a râde şi a lua în batjocură numele „România Mare“ este un păcat tot atât de mare ca şi călcarea unei porunci din partea Bisericii.

Nu merg bine lucrurile în această ţară? Să ne întrebăm, nu cumva şi noi suntem de vină, nu cumva muncim mai puţin ca oricând şi risipim mai mult ca oricând? Dar să nu râdem de casa clădită pe moaştele mucenicilor noştri.

Sau sunt prea mulţi mişei şi pungaşi în această Românie Mare? Avem tot dreptul să strigăm după ei, să ne ridicăm şi să le deschidem uşile temniţelor şi ocnelor – dar n-avem dreptul să râdem de însăşi casa noastră şi de jertfele din temelia ei.

De câte ori uităm acest lucru şi luăm în deşert şi în batjocură numele „România Mare“, eu socot că ar trebui să sară morţii din pământ şi ei să ne pedepsească.

Părintele Trifa

«Lumina Satelor» nr. 6, 1922

Preoţii

 

Preoţii noştri din Mitropolia Ardealului s-au strâns la congres (sfat) acum, miercuri şi joi, aici la Sibiu, să se sfătuiască cum şi-ar putea împlini cu tot mai multă izbândă frumoasele lor chemări de păstorire sufletească a poporului.

Preoţimea noastră a avut o mare chemare în trecutul neamului nostru.

Veacuri de-a rândul, preoţii noştri au fost povăţuitorii şi îndrumătorii sufleteşti ai poporului român. Vorba „părinte“, pe care alte neamuri n-au dat-o preoţilor, cuprinde în sine toată mărturia trecutului nostru despre ce a fost preotul român în mijlocul satului şi al poporului său. Dar preotul român a avut şi o mare misiune de îndrumător şi apărător al sufletului românesc. Străinii urau din tot sufletul lor pe „popa valah“ din pricină că vedea în el pe paznicul sufletului românesc.

Şi acum, cu vremurile schimbate, tot preotul a rămas conducătorul cel adevărat al poporului: „părintele“ din mijlocul satului cunoaşte mai bine ca oricine altul traiul, păsurile şi necazurile „fiilor“ săi. Deputaţii se coboară în popor numai cam la alegeri, când le trebuie voturi; avocaţii, când au pâri; doctorii, când eşti bolnav, dar preotul este totdeauna în mijlocul necazurilor sufleteşti şi trupeşti ale oamenilor. Mai mult chiar decât atât, preotul trăieşte şi el însuşi necazurile, greutăţile fiilor săi. Apăsaţi de greul vieţii, cei mai mulţi preoţi lucrează în rând cu păstoriţii lor, ca să-şi poată scoate pâinea din pământ şi spese pentru copiii lor de la şcoală.

Pe cine ar iubi poporul mai mult decât pe acela pe care-l vede lucrând şi suferind alături de el?

Mulţi, în multe părţi, vorbesc şi dau sfaturi despre tăria şi întărirea satelor noastre. Eu zic că adevărata tărie a unui sat este numai una şi numai aceea dacă în sat este „o turmă“ şi „un păstor“, cum zice Evanghelia, adică atunci când păstorul „are grijă de oi“, „le cheamă pe nume“ şi le „scoate“ pe ele la păşunea şi izvoarele învăţăturilor sufleteşti, iar oile ascultă glasul lui şi merg după dânsul, căci cunosc glasul lui.

Acesta a fost tăria noastră în trecut şi, de va slăbi această legătură între popor şi turmă, între oameni şi Dumnezeu, amin zic vouă românilor că vom fi mai slabi astăzi în vremea libertăţii decât ieri în vremea iobăgiei.

P. Trifa

«Lumina Satelor» nr. 46 din 1922

«Lumina Satelor»

 

«Lumina Satelor» iese acum aproape de un an de zile şi într-un an s-a făcut una dintre cele mai plăcute şi mai cu drag citite gazete pentru popor. «Lumina Satelor» place oamenilor pentru că nu face politică de partid şi n‑a intrat şi nu va intra în cătănia nici unui partid politic, ci stă deasupra tuturor partidelor şi spune adevărul tuturor, înmuindu-şi pana în dragostea de neam, de adevăr şi dreptate. «Lumina Satelor» place apoi pentru că are ceva în ea din sufletul neamului nostru, are duhul cel creştinesc şi românesc în care se scrie. Dar mai ales place «Lumina Satelor» pentru că ea s-a pus în slujba vestirii Evangheliei lui Hristos, s-a pus în slujba cea frumoasă a luminării, a îndreptării şi a mântuirii omului prin Cuvântul lui Dumnezeu.

«Lumina Satelor» nu strânge şi nu aduce cititorilor ei fel de fel de găoci goale, ci, ca albina cea harnică, strânge şi duce cititorilor ei, duminică de duminică, mierea şi hrana cea de lipsă pentru sufletul, inima şi mintea lor. Dar «Lumina Satelor» a făcut şi face această slujbă frumoasă de luminare cu mari jertfe sufleteşti şi băneşti, pentru că cumplita scumpete de acum apasă şi pe noi – scoatem gazeta cu o pierdere de peste treizeci şi cinci mii lei şi, ca să putem merge mai departe, înainte, pe drumul apucat, suntem siliţi să ridicăm costul abonamentului, începând cu anul nou, aşa:

                     Pe un an …………………………………..  55lei

                     Pe o jumătate de an ……………………  30lei

                     Pe un sfert de an ………………………..  15lei

Nu numi noi, ci toate gazetele a trebuit să-şi ridice abonamentele, ca să poată ieşi mai departe.

Cititorilor! Nu vă scumpiţi şi nu vă speriaţi pentru noul abonament. Pentru viitor avem planuri şi mai mari pentru gazetă. Cel care iscăleşte aceste rânduri şi scrie aproape toată gazeta mai are încă multe de spus şi de învăţat, dar a aşteptat mereu să se umple biserica gazetei de cititori şi ascultători, ca să-şi ţină predicile cele mai bune şi cele mai frumoase. Până când voi sta eu la gazeta aceasta, cu câtă sănătate şi ajutor mă va învrednici Mântuitorul meu Hristos, mă pun chezaş abonaţilor că n-o să le pară rău de banii ce-i vor da pentru «Lumina Satelor».

I. Trifa

«Lumina Satelor» nr. 51 din 1922

VELESCU, MOISE

Profetul vremilor noastre. – Sibiu: Oastea Domnului, 1998

vol. 2

error

Author: Editor

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *