Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home ÎNŢELEPCIUNEA ŞI PUTEREA

ÎNŢELEPCIUNEA ŞI PUTEREA

ÎNŢELEPCIUNEA ŞI PUTEREA

În viaţa poporului nostru şi în istoria Bisericii noastre aşa ceva apărea cu totul nou. Chiar şi pentru tânăra conducere a Bisericii Ardelene care, după cum am văzut, era însufleţită de cele mai frumoase idealuri şi dornică de a întreprinde ceva nou spre a stăvili răul şi spre a da un imbold mai puternic luptei Bisericii pentru însănătoşirea societăţii. Dar la aşa ceva nici n-a gândit, nici n-a dorit. Ar fi vrut să se facă ceva nou, dar nu aşa.

Începutul făcut cu Oastea, mai marilor Bisericii de la Sibiu, nu numai că nu le apărea ca fiind ceva clar, dar le prevestea ceva neplăcut.

De aceea, „comitetul“ a căutat îndată să se retragă „prudent“, încă din primele luni, iar conducerea aştepta ca la o răscruce nehotărâtă: nici pentru, nici contra, ca să vadă totuşi ce curs vor lua mai departe lucrurile. Ca să ştie când să intervină la timp.

Nu va lăsa să se meargă prea departe, dacă va vedea că se merge rău. Nici nu va împiedica, dacă se va merge binişor. Deocamdată îi convine, în general, că se lucrează. Şi că multă lume admiră şi aplaudă. Are totuşi mari merite omul acesta…

Mitropolitului Bălan i se părea începutul Oastei şi îndrăzneţ şi original. Lupta Părintelui Iosif îi părea uneori deosebit de frumoasă. Din tot felul cum decurgeau lucrurile, autoritatea bisericească parcă îşi spunea: Până Părintele Trifa va şti cum să o conducă şi până va putea să o stăpânească, să-l lăsăm în pace.

Cu tăcerea noastră, care va părea tuturora o aprobare pentru ceea ce face redactorul foii noastre, vom patrona totul, făcând să se simtă, înapoia acţiunii lui, meritul nostru.

Dacă se vor ridica cumva glasuri mai tari împotriva lui, vom şti să-i luăm apărarea fără să ne angajăm prea mult, spre a nu lăsa impresia că ne luăm toată răspunderea pentru tot ce face el. În felul cum lucrează acum însă nu ne temem, căci toată lucrarea deocamdată este în folosul Bisericii noastre şi nu prezintă nici o primejdie pentru ea…

În vremea aceasta, gazeta mergea, iar Lucrarea creştea în întindere şi în adâncime. Dar erau tot mai multe de făcut.

În primul rând, trebuia făcută tot mai temeinic şi mai puternic lucrarea de zidire în sufletele care se trezeau. Trebuia să le fie întipărite limpede şi de la început, în minte şi în inimă, învăţătura şi credinţa cea sănătoasă şi dreaptă prin care fiecare dintre cei chemaţi să-şi ducă frumos lupta mântuirii sale, în locul şi în starea în care l-a chemat Hristos şi l-a aşezat Dumnezeu.

Lucrarea s-a născut în Biserica noastră strămoşească, în învăţătura şi credinţa în care ne-am născut. În învăţătura şi în credinţa aceasta, Duhul lui Hristos a pus peste noi, toţi, adevărurile prin care, trăind şi lucrând, să ne aflăm mântuirea.

Ele erau şi mai înainte, dar noi nu le-am trăit cu viaţa. Hristos era în mijlocul nostru, dar noi nu L-am cunoscut şi nu L-am urmat.

Acum, cunoscându-L pe El, să înălţăm cât mai sus şi cât mai puternic cuvântul cunoaşterii şi trăirii Lui, arătând prin aceasta tuturor ce viaţă şi slavă erau aici, iar noi nu le ştiam. Până se vor aprinde toate sufletele şi toată ţara noastră de focul cel ceresc din vremea primilor creştini şi din zilele Sfântului Ioan Gură de Aur… Bucuria celor care-L aflau pe Domnul era ca bucuria învierii celor care se trezeau dintr-o moarte îndelungată şi adâncă. Strigătele lor fericite răsunau tot mai des. Din toate părţile veneau veştile: Şi eu mă hotărăsc!… Şi noi ne hotărâm!…

La redacţia foii, Părintele Iosif înfiinţase două cărţi mari: una era „Cartea Oastei“, în care erau înscrişi, la rând – cu numele lor, în frunte cu el – toţi cei intraţi în Oastea Domnului, în ordinea datei intrării fiecăruia. Ce minunat era să vezi pe paginile ei numele celor care trimiseseră aici scrisori sau veniseră să se înscrie ei înşişi, cu mâna lor, după cum spusese profetul Isaia în capitolul 44, 5: „al Domnului sunt“.

Cealaltă carte era „Cartea Amintirilor“ în care îşi scriau impresiile lor cei care erau în trecere pe la Sibiu. Un timp, şi pe aceste cărţi le-a avut în grija sa Părintele Iosif. Ele au ajuns, cu vremea, mai multe volume şi erau nişte documente de un preţ nespus de mare.

Cu venirea nenorocirilor peste Lucrarea Domnului, printre multe alte lucruri de un preţ nebănuit de mare, s-au pierdut şi acestea. Poate pentru ca să rămână cu adevărat numai numele celor care au fost scrişi în Cartea cea Veşnică a Domnului, nu într-aceasta trecătoare. Poate ca să rămână numai numele acelora care, fiind credincioşi până la moarte, au făcut ca numele lor să rămână strălucite pe totdeauna în faţa Domnului şi a Lucrării Sale.

Dar, dacă totuşi s-ar fi păstrat aceste cărţi, s-ar vedea în ele, pe lângă mărturia frumoasă pentru cei statornici, şi mărturia cutremurătoare împotriva acelora care şi-au călcat legământul. Şi, după ce fuseseră spălaţi de Sângele lui Hristos, s-au întors iarăşi la noroiul din care fuseseră scoşi, cufundându-se în pierzare din nou şi pe veci…

Adeziunile din primii ani erau publicate în gazetă şi, fiecăruia, Părintele Iosif îi răspundea, tot prin gazetă, câteva cuvinte de luminos îndemn şi de caldă bucurie, statornicind astfel părtăşia unei adânci legături ce va lega sufletul lui de al multora, în Hristos, pe totdeauna.

Aceste răspunsuri luminoase vor constitui pe totdeauna condiţii mântuitoare pentru oricine va vrea să fie un slujitor al lui Hristos şi un ostaş al său. Strânse la un loc, aceste răspunsuri vor alcătui cândva o carte plină de luminoase şi neîntrecute învăţături mântuitoare.

Spicuim aici doar câteva dintre aceste răspunsuri, spre a folosi şi celor viitori ca o dovadă despre cât de sfântă s-a cerut, de la început, să fie viaţa acelora care doresc să-şi afle mântuirea în Hristos prin Lucrarea aceasta a Oastei Lui.

Prima hotărâre, publicată în urma chemării din zorii Anului Nou 1923, este a lui Ioan Buzaş din Jucul Românesc. El scria:

„Domnule redactor! Vin şi eu cu drag şi mă alătur, ca tovarăş şi ostaş al Mântuitorului nostru Iisus Hristos, împotriva faptelor celor mai urâte şi păgâneşti – beţia şi sudalma – ca să luptăm cu credinţă împotriva vrăjmaşului nostru diavolul, să-l supunem sub picioarele noastre.

Rog pe Bunul şi Mântuitorul nostru Hristos ca să ne ajute, în anul acesta nou, să mergem înainte cu spor de fapte bune până la sfârşitul anului, şi atunci să putem sta cu faţa sus înaintea Conducătorului nostru Hristos. Să ne ajute Bunul şi Mântuitorul nostru Hristos ca să putem atrage cât mai mulţi în tovărăşia noastră, ca să cunoască toţi ce e tovărăşia noastră. Să cunoască toţi ce e lumina şi binele sufletesc…

                                             Jucul Românesc, la 25 ian. 1923,

Ioan Buzaş – econom, invalid“

Sub această scrisoare, Părintele Iosif adaugă următorul răspuns:

„Fii binevenit în Oastea noastră, dragul nostru tovarăş de luptă! Pe cât ştiu eu, până acum, nu suntem mulţi care am iscălit hotărârea. Dar nu ne pasă. De am fi numai câţiva, noi mergem înainte după Conducătorul nostru Hristos. Văzând faptele noastre cele bune, se vor alătura şi alţii la noi şi Oastea noastră va spori din an în an.

Şi încă ceva: lângă numele tău, văd scris „invalid“. Aceasta înseamnă că ai dat o parte din sănătatea corpului tău pentru învierea ţării noastre. Sufletul tău este însă întreg, sănătos şi frumos. Eu mă gândesc la altfel de invalizi rămaşi după război. Mă gândesc la cei mulţi pe care i-a orbit, i-a şchiopătat şi i-a ciungit păcatul. Aceştia sunt invalizii cei cu adevărat schilozi şi nenorociţi. Pe aceştia să-i atragem în Oastea noastră“.

«Lumina Satelor» nr. 5, din 11 febr. 1923

În «Lumina Satelor» nr. 7, din 25 febr. 1923, răspunde, printre altele, la scrisoarea lui Gh. Greavu, următoarele:

„…Fii binevenit în Oastea noastră, iubite tovarăşe de luptă!… Lumea este plină de păcate, dar tocmai acest lucru trebuie să ne îndemne la luptă, să mergem cât mai mulţi în fronturile mântuirii sufleteşti. Mişcarea noastră, dragă George, trebuie să fie, trebuie să se facă, aluatul cel bun din Evanghelie (Matei 13, 33), ca să dospească frământătură nouă în traiul nostru şi al semenilor noştri. Fii şi tu un astfel de aluat… ca alţii, văzând faptele noastre cele bune, să intre şi ei în Oastea noastră.“

În «Lumina Satelor» nr. 10, din 18 martie 1923, răspunde altor noi înscrişi:

„Fiţi bineveniţi, dragii noştri, în Oastea noastră care, din zi în zi, tot mai mare se face! Oastea noastră nu va rămâne numai la aceste două porunci: să nu bei şi să nu sudui, ci va merge tot mai departe pe urmele Mântuitorului…“

În «Lumina Satelor» nr. 43, din 4 nov. 1923, scrie lui George Andricu din Mândruloc:

„De acum, dragă George, tu începi o viaţă nouă, începi viaţa cea adevărată plină de bucuria şi fericirea cea adevărată. Ca oarecând Saul pe drumul Damascului, tu mergeai pe drumul pierzării tale sufleteşti, iar această gazetă ţi-a scos în cale lumina lui Iisus Hristos, care te-a întors din calea morţii.

Spune şi povesteşte, dragă George, tuturor, despre minunile pe care le-a făcut Domnul Iisus în sufletul tău“.

În «Lumina Satelor» nr. 47, din 2 dec. 1923, el răspunde lui Victor Stoica din Tohanul Nou:

„Fii binevenit în Oastea noastră, iubitul nostru ostaş! Lângă numele tău văd scrisă vorba „vopsitor“, adică meseria din care trăieşti. O, ce lucruri minunate faci cu meseria ta! Într-o casă murdară, te apuci de lucru, şi, când o deschizi, e alta. E curăţită şi zugrăvită frumos, de n-o mai cunoşti. Aşa trebuie, iubitul nostru ostaş, să se schimbe şi să se înnoiască şi viaţa ta şi a noastră, după ce te-ai hotărât împotriva păcatelor, după ce te-ai hotărât să-L primeşti pe Domnul Iisus în casa sufletului tău…“

…Şi sute de multe altele astfel de răspunsuri adeveresc preţul cel scump şi însemnătatea cea mare care se dădea naşterii din nou şi vieţii celei noi ce trebuia să fie totdeauna dovada unui legământ făcut cu Hristos, a oricărui suflet care intra în Oastea Lui.

Să ne pătrundem tot mai adânc de ele şi noi, cu toţii!

Luminoasa Evanghelie de la început

Chiar şi din puţinele lucruri pe care le-am putut extrage în capitolele scrise, până aici, se poate vedea limpede cât de luminoasă şi curată a fost Evanghelia pe care a primit-o, prin descoperire dumnezeiască, acest nou apostol ales de Dumnezeu şi trimis la neamul nostru, prin care ne-a fost înnoită solia mântuirii, nouă, în zilele noastre, în poporul nostru, în Biserica noastră.

Propovăduindu-L pe Hristos cel Viu, aflarea Lui prin naşterea din nou şi vestirea Lui printr-o viaţă predată şi trăită cu plinătate pentru El, credinţa şi mărturisirea lui Iisus cel Răstignit – prin toată vorbirea şi fapta inspirate de Cuvântul şi Duhul Sfânt – au devenit poruncile de aur şi de foc din care s-a închegat Evanghelia trăită şi propovăduită în Oastea Domnului de la începutul ei.

Părintele Iosif şi Oastea Domnului făceau astfel, cu fapta, pentru Biserica noastră – deşi nu se pomenea numele Bisericii la fiecare rând sau cuvânt – de mii de ori mai mult decât acei care tot repetau numele Bisericii până la pierderea răbdării ascultătorilor lor.

O, ce Evanghelie strălucită era aceasta! Ce lumină căpătau prin ea şi pentru ea toate învăţăturile şi practicile biblice ale credinţei şi Bisericii noastre!

Ce înalt înţeles dădeau cunoaşterea şi trăirea lui Hristos întregii noastre vieţi religioase!

Oastea Domnului a făcut dintr-odată un salt ceresc în cunoaşterea şi trăirea vie a Evangheliei în Biserica şi în credinţa noastră. Iar acest salt ceresc l-a făcut prin viaţa şi mărturisirea sfântă a Părintelui Iosif, acest mare om trimis de Dumnezeu, la noi, cu acest mesaj divin, cu această solie dumnezeiască, a cărei însemnătate abia atât de puţini au putut-o simţi.

Evanghelia propovăduită de Părintele Iosif, prin toată credinţa şi trăirea Lui, era de o curăţie şi de o valoare ca aceea a Sfinţilor Apostoli, a Sfinţilor Părinţi, a Sfinţilor Martiri şi Mucenici din vremile de aur ale creştinismului. După cum spune Sf. Ap. Petru „către cei care au căpătat o credinţă de acelaşi preţ cu a noastră, prin dreptatea Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos“ (II Petru 1, 1).

Iar lucrul acesta era dovedit de aceleaşi roade care însoţeau atunci Evanghelia şi mărturisirea făcută de ei. Era dovedit de minunile de convertire, de învierile din moartea păcatului, de vindecările de bolile patimilor, de înnoirile şi transformările făcute de Duhul Sfânt în viaţa celor care veneau în Oaste acum.

Asemenea acelora de atunci din Faptele şi Epistolele Sfinţilor Apostoli!

O, încă o dată: ce fericit ar fi fost viitorul poporului nostru, dacă cei răspunzători de soarta lui şi a Bisericii ar fi înţeles atunci glasul Domnului! Şi dacă ar fi sărit cu toţii să ajute la împlinirea fericită a planului lui Dumnezeu cu noi şi pentru noi, prin Lucrarea aceasta minunată.

Privind la acest miraculos început, oricine îşi poate uşor închipui la ce rezultat fericit s-ar fi ajuns curând, dacă acei care aveau răspunderea şi puterea în ţară şi în Biserică ar fi înţeles marea valoare şi slăvitul scop al acestei Lucrări duhovniceşti pentru poporul nostru şi pentru încă cine ştie câte alte popoare şi generaţii.

Biblia şi credinţa cea vie şi luptătoare ne-ar fi adus curând într-o stare din care toate problemele, chiar şi cele economice, naţionale şi politice – nu numai cele confesionale – ar fi fost  rezolvate în chip fericit şi definitiv.

Istoria şi viaţa noastră ar fi luat un alt curs. Poate am fi fost feriţi chiar şi de ororile şi de nenorocirile celui de-al II-lea Război Mondial ce a trecut şi peste noi atât de cumplit, ca şi de urmările lui de mai târziu. Pentru că alta ar fi fost atunci cuminţenia conducătorilor şi alta ar fi fost calea prin care s-ar fi căutat rezolvarea, după voia lui Dumnezeu, a problemelor nerezolvate ce au dus la conflictul nimicitor de vieţi şi de bunuri de neînlocuit. Şi în alt fel ar fi fost chiar şi intervenţia Divină în cursul istoriei noastre.

Acesta este adevărul!

Până la cea din urmă clipă a graiului meu, vorbit şi scris, doresc şi eu să strig tuturor celor prezenţi şi viitori din această Lucrare Sfântă: Priviţi spre Evanghelia începutului ei!

Priviţi adânc şi priviţi cutremuraţi, de ce slăvită şi curată calitate era Evanghelia care am primit-o noi la început!

Ce puternică era credinţa şi ce sfântă era viaţa acelora care ne-au vestit nouă Cuvântul lui Dumnezeu! Priviţi apoi ce sublim a fost felul şi sfârşitul felului lor de vieţuire. Şi veţi şti prin aceasta cât de mare este datoria pe care o aveţi voi – o avem noi – de a le urma credinţa, de a le trăi exemplul, de a le prelua Evanghelia, de a ne menţine la acelaşi slăvit nivel în Hristos… (Evrei 13, 7).

Mai târziu, după mulţi ani şi după multele necazuri şi izbelişti, ceea ce va fi mai dureros decât toate pierderile de la Oaste, nu va fi nici pierderea bunurilor materiale, poate nici pierderea multor vieţi şi prilejuri, cât pierderea din vedere a acelei slăvite şi curate calităţi de vestire şi trăire a luminoasei Evanghelii de la început!

Înţelepciunea în găsirea formelor şi cuvintelor inspirate de Dumnezeu dădea acelei Evanghelii lumina cerească prin care erau aduşi cu miile, la Soarele-Hristos şi la lumina Lui minunată, oameni care atâta vreme rătăciseră şi zăcuseră în întunericul neştiinţei şi al păcatului.

Puterea dragostei şi puterea sfinţeniei izvorâte din totala predare şi trăire în Hristos a celui şi a celor care duceau solia acestei Evanghelii erau taina marilor biruinţe pe care le aveau Evanghelia şi mărturisirea lor atunci.

Dăruirea Părintelui Iosif în slujba Domnului era totală.

Curăţenia sfinţeniei vieţii lui era totală.

Viaţa lui de rugăciune şi părtăşie cu Domnul Iisus erau atât de înalte, încât  ne-au inspirat tuturor celor care am trăit lângă el un respect sfânt.

Aceasta ne-a dat nu numai explicaţia minunilor ce se făceau prin el, dar şi nivelul până la care este dator să ajungă sau să năzuiască neîncetat oricine va vrea să poarte mai departe solia unei astfel de Evanghelii în lucrarea Oastei, până la Venirea Domnului.

Mult mai târziu, când am auzit pe câte un avântat cerând „toiagul“ Părintelui Iosif, mă gândeam cu amărăciune câtă uşurătate şi nepricepere avea acest neştiutor. Poate, parcurgând până la capăt şirul mărturiilor scrise în cartea asta despre istoria unei jertfe, acela care va mai cere acest „toiag“ îşi va da mai bine seama ce „pahar“ şi ce „botez“ presupune o astfel de solie (Marcu 10, 38).

Trecând hotarul în 1924, Lucrarea Oastei era în plin avânt duhovnicesc. Denumirea de „Iisus vă cheamă“, propusă la primul „Congres“ de astă vară, n-a prins. Curând nici nu se mai pomeneşte de această denumire, ci numai despre „Oastea noastră“. Încet-încet apoi, prin scrisorile dintre ostaşi şi Părintele Trifa, denumirea Lucrării se transformă în „Oastea lui Hristos“ sau „Oastea lui Iisus“. Până la urmă, ea se statorniceşte la „Oastea Domnului“ – şi aşa va rămâne pentru totdeauna.

Astfel, denumirea care a rămas definitivă n-a fost propusă special de nimeni. Ea a venit de la Duhul Sfânt prin toţi, pe nesimţite, din felul de a scrie şi a vorbi al tuturor membrilor ei. A statornicit-o însuşi caracterul Lucrării, al chemării, al luptei şi al muncii ei. Al rostului şi al scopului pentru care fusese născută în Biserica şi în poporul nostru, în vremea şi în împrejurările noastre. Totuşi ea apare prima dată în răspunsurile date de Părintele Iosif celor care intrau în ea.

Lupta începută în anul trecut, 1923, era dusă acum, în 1924, cu o tot mai puternică hotărâre.

Foaia se răspândea cu repeziciune în ţară şi peste hotare, purtând focul puternic al Duhului Sfânt şi aprinzând tot mai multe suflete şi localităţi.

Gustul duhovnicesc trezit cerea mereu noi scrieri şi o nouă hrană, tot mai multă şi tot mai felurită, pentru nevoile sufleteşti ale celor care căutau pe Domnul.

Sărăcia şi lipsa noastră de carte duhovnicească pe atunci erau totale. Nu aveai să pui nimic în mâna celui care-ţi cerea o carte sfântă. Foamea şi setea după auzirea Cuvântului creşteau, iar numărul flămânzilor creştea şi el. În curând nu va ajunge numai gazeta. Vor trebui cărţi tot mai multe şi mai felurite. Iar pentru asta va trebui un centru, o librărie, care să se ocupe cu trimiterea lor. Va trebui până la urmă, poate, o tipografie prin care să le tipăreşti, fiindcă puţinele topografii existente, pe lângă că sunt atât de aglomerate, sunt şi peste măsură de scumpe…

Dar toate acestea erau deocamdată, în 1924, gânduri ce i se limpezeau ca o trebuinţă de viitor, părintelui. Acum însă, aşa ceva îi este încă cu neputinţă. Acum are numai gazeta, la care munceşte din greu, dar fericit, fiindcă vede crescând minunat rodul ostenelilor şi jertfelor sale pentru Domnul.

În tot acest al doilea an, continuă lupta cu răspândirea şi adâncirea Bibliei. Se iniţiază, prin foaie, o „Şcoală Biblică“ cu întrebări şi răspunsuri din Biblie şi se fixează premii în bani şi în cărţi pentru cele mai bune.

Începutul l-a făcut un abonat din America – Ilie Laza – care a trimis redacţiei 5 dolari, ca să fie daţi premiu pentru cel mai bun răspuns la patru întrebări biblice puse de dânsul…

În adaosul la scrisoarea lui Ilie Laza, Părintele Iosif spune:

„Iată un lucru de toată lauda! «Lumina Satelor» se trudeşte acum de ani de zile să trezească în cititorii ei dragostea şi plăcerea de a citi în Biblie şi ne bucurăm foarte mult, când unul dintre abonaţii noştri, cuprins şi aprins de râvnă pentru Cuvântul lui Dumnezeu, s-a gândit astfel să ajute lucrul Domnului. Noi ne trudim să-i împroprietărim pe toţi cu ţarina bogată a Bibliei. Fratele Ilie ne vine în ajutor. Cuminte lucru ai făcut, dragă Ilie, căci, umblând oamenii după cei cinci dolari prin Biblie, unii dintre ei poate vor afla comoara cea ascunsă…“

«Lumina Satelor» nr. 23, din 15 iunie 1924

Curând, după aceasta, a urmat alt concurs cu un premiu de 1000 lei, la care Părintele Iosif adaugă: „…Ne bucurăm din toată inima pentru această şcoală minunată şi mântuitoare. Şi o sprijinim să devină tot mai cuprinzătoare…“

«Lumina Satelor» nr. 46, din 23 nov. 1924

Au urmat apoi alte şi alte iniţiative de acest fel, în slujba citirii şi răspândirii Bibliei, încurajate cu premii şi cu publicitate. Toate acestea, împreună cu tâlcuirile minunate, continuate număr de număr prin foaia «Lumina satelor» au dus la setea şi cererea după Biblie într-o aşa măsură, cum nu cunoscuse poporul nostru niciodată.

Astfel, prin Oastea Domnului, Părintele Iosif a răspândit în ţara şi în poporul nostru milioane de Biblii şi părţi ale ei, contribuind nespus de mult nu numai la însănătoşirea vieţii morale – care am văzut-o cum era îndată după Primul Război Mondial – dar şi la ridicarea nivelului cultural şi material al poporului nostru.

Nenumăraţi au fost acei oameni care, prin întoarcerea la Domnul, au învăţat să citească şi să îndrăgească Biblia şi cărţile bune, luminându-şi mintea şi familia. Astfel, scăpând de vicii şi de păcate, au scăpat şi de sărăcie şi de boli.

Cine va cerceta vreodată cu bună credinţă stările acelor vremuri şi ani nu va putea să nu recunoască marele merit al Oastei Domnului şi al Părintelui Iosif, în marele salt, chiar şi cultural, pe care l-a făcut viaţa poporului nostru din întunericul analfabetismului spre lumina culturii.

Cuvântul şi Duhul lui Hristos erau toată înţelepciunea şi puterea Oastei.

Slăvit să fie Domnul!

Traian Dorz,  din “Istoria unei Jertfe”, Vol. I

error

Author: admin

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!