- Coborararea Sf. Duh si intemeierea Bisericii
Coborarea Sf. Duh este actul de trecere de la lucrarea mantuitoare a lui Hristos in umanitatea Sa personala, la extinderea acestei lucrari in celelalte fiinte umane.
Prin Intrupare, Inviere si Inaltare, Hristos pune temelia Bisericii in trupul Sau. Astfel, Biserica ia fiinta virtual. Insa, Fiul lui Dumnezeu nu S-a facut om pentru Sine, ci pentru ca sa extinda mantuirea din trupul Sau, ca viata dumnezeiasca, in noi. Aceasta viata dumnezeiasca este Biserica.
Aflata virtual in trupul lui Hristos, Biserica ia fiinta prin iradierea Duhului Sfant din trupul Sau in celelalte fiinte umane, lucru care incepe la Rusalii, cand Duhul Sfant se coboara peste Apostoli, facandu-i primele madulare a ale Bisericii.
Lucrarea Mantuitorului Iisus Hristos nu poate fi separata de cea a Duhului Sfant sau de cea a Tatalui, astfel ca Cincizecimea constituie extinderea comuniunii trinitare in viata Bisericii.
Sf. Ioan GA arata ca sarbatorile crestine nu fac o referire exclusiva la trecut, intrucat Fiul este mereu cu noi, pana la sfarsitului veacului. De aceea, putem sarbatori in fiecare zi Nasterea, cat si Invierea. Acelasi lucru este valabil si pentru Duhul Sfant, despre care a spus ca este cu noi in veac, deci putem sarbatori totdeauna Rusaliile. Duhul Sfant este totdeauna cu noi, pentru ca Fiul S-a inaltat la cer cu firea sa umana si a coborat Duhul cel Sfant.
Trupul deplin pnevamatizat al Mantuitorului devine vasul comunicant al coborarii Sf. Duh, care ne reconfigureaza dupa chipul Fiului, facandu-ne si pe noi fiii adoptivi ai Tatalui. Duhul Sfant nu a coborat inainte de rastignire: “Ca nu era inca Duhul Sfant, pentru ca Iisus inca nu se proslavise” (In 7, 39).
Daca coborarea Duhului este semn al impacarii cu Dumnezeu, absenta Lui arata ca Dumnezeu e maniat. Asadar, pentru ca nu Se rastignise inca Hristos, nu se facuse nici impacarea, si, de aceea, nu s-a trimis nici Duhul, pentru ca trimiterea Duhului era dovada impacarii. Fara venirea si lucrarea Sf. Duh nu este izbavire de pacate.
Cei robiti diverselor pacate nu vor mosteni imparatia lui Dumnezeu. Spalarea pacatelor si sfintirea presupun prezenta si lucrarea Duhului. Fara Duhul nimeni nu-L poate invoca pe Tatal, nimeni nu-L poate chema pe Domnul.
Daca la turnul Babel, Dumnezeu a stricat unirea cea rea prin impartirea limbilor, acum, prin coborarea Sf. Duh, limbile au unit lumea si au adus la intelegere pe cei care erau despartiti. Limbile ca de foc au ars spinul pacatului care crescuse in noi.
Biserica este aceea care realizeaza unirea noastra cu Dumenezeu si intre noi. Starea de mantuire echivaleaza cu apartenenta la Biserica. Pentru ca Duhul Sfant coboara peste toti Apostolii, rezulta ca El este prezent cu adevarat doar in comuniunea Bisericii.
- Constitutia teandrica a Bisericii
Istoria Bisericii este istoria lumii, pentru ca este raportata constant la Dumnezeu, Care a recapitulat intreg cosmosul in Hristos, ca o creatie sau faptura noua. Batrana care se arata lui Herma este Biserica.
Creatia si rascumpararea nu pot fi separate. De aceea, parintele Staniloae defineste Biserica ca implinire a planului etern al lui Dumnezeu – atotunitatea. El spune ca Biserica are o constitutie teandrica, continutul ei constand din Hristos cel unit, dupa firea dumnezeieasca, cu Tatal si cu Duhul, iar dupa firea omeneasca, cu noi.
Sf. Ap. Pavel spune ca Mantuitorul Hristos este capul Bisericii, iar Biserica este trupul Lui. Desavarsirea trupului este conditionata de relatia cu Hristos – Capul lui.
Iesirea din comuniunea cu Mantuitorul este echivalenta cu esecul spiritual.
Numai in Hristos creste zidirea, caci in El a binevoit Dumnezeu sa salasluiasca toata plinirea.
Legatura/relatia nemijlocita a fiecarui credincios cu Hristos, in cadrul corpului cel unic al Lui, ii uneste pe credinciosi si intre ei.
- Fundamentul Bisericii: Fiul lui Dumnezeu intrupat, jertfit si inviat
Parintii Bisericii il vad pe Hristos cap al Bisericii prin Intrupare, prin Rastignire si prin Inviere, deci prin toate acestea legate intre ele.
Prin Intrupare, Hristos a pus prima temelie a Bisericii.
Firea umana asumata de Hristos presupune ideea ca intre noi si Dumnezeu nu mai exista nicio distanta.
Trebuie sa ne insusim starea de jertfa a Mantuitorului, pentru ca numai in stare de jertfa curata avem acces la Tatal. Jertfa noastra, ca renuntare la pacate, ia forma virtutilor sau a deschiderii iubitoare spre Dumnezeu si spre semeni.
Intruparea este continuata si desavarsita prin Invierea si Inaltarea cu trupul la cer a Matuitorului.
Sf. Ioan GA spune ca Hristos moare pentru noi si inviaza cu invierea care a urmat unei singure morti. Insa, noi murim de o indoita moarte si inviem cu o indoita inviere. Am inviat o data din pacat, ne-am ingropat impreuna cu Hristos in Botez si am inviat impreuna cu El prin Botez. Prima inviere este izbavirea de pacate si este mult mai mare decat cea de-a doua, care este invierea trupului.
Starea de jertfa este conditia si arvuna invierii.
In Biserica si prin Biserica, noi parcurgem drumul pe care L-a parcurs Mantuitorul, participand anticipat la invierea si la viata de veci, prin lucrarea Sf. Duh in noi.
- Intreita slujire a Mantuitorului Hristos in Biserica
Si dupa inaltarea la cer, Mantuitorul ramane in Biserica, in calitatea Sa de Arhiereu, si Se jertfeste continuu, in calitatea de Invatator si de Conducator spre mantuire.
Mantuitorul ramane in continuare Invatatorul Bisericii si Isi asociaza Biserica in aceasta slujire, pentru ca trupul sa marturiseasca “pe Tatal, pe Fiul si pe Sf. Duh, Treimea cea de o fiinta si nedespartita”.
Ca Imparat, Mantuitorul biruieste pacatul care ne separa de Dumnezeu, asigurand astfel relatia libera cu El, prin implinirea poruncilor Lui. Si noi suntem chemati sa ne impartasim de puterea Lui imparateasca si sa imparatim impreuna cu El.
Ca Arhiereu, Mantuitorul Se jertfeste in continuare Tatalui, dar, prin umanitatea Sa, suntem si noi adusi in fata Tatalui in stare de jertfa. Noi nu ne putem jertfi decat in Hristos sau prin Hristos.
- Preotia generala a credinciosilor
Daca Mantuitorul ne asociaza atat in lucrarea Sa invatatoreasca, cat si in cea arhiereasca si imparareasca, orice credincios este preot, pentru ca se jertfeste, invatator, pentru ca se initiaza in tainele dumnezeiesti, si imparat, in virtutea stapanirii lui peste patimi.
Asadar, slujirea preoteasca, invatatoreasca si imparateasca, la care participa toti credinciosii, are caracter personal sau individual, fara a presupune raspunderea pentru comunitatea bisericeasca. Aceasta raspundere o are numai preotia slujitoare, pentru ca prin ea Se aduce Mantuitorul jertfa pentru toti si prin ea slujirea individuala este asociata slujirii Lui.
- Preotia slujitoare
Numai preotul slujitor al comunitatii poate face aducerea Mantuitorului ca jertfa. Hristos Insusi nu-Si ia singur slujba de Mijlocitor, ci este chemat de Dumnezeu.
Asadar, preotia nu poate fi primita de la sine si nici nu poate fi oferita de comunitatea compusa din membrii care nu sunt preoti.
- Cele trei trepte ale preotiei
Desi in perioada apostolica, termenii episcop si preot aveau uneori acelasi sens, Timotei si Tit erau episcopi in sensul propriu al cuvantului, de vreme ce hirotoneau preoti si le supravegheau activitatea. In aceeasi perioada este atestata si treapta diaconatului.
Ca Martori ai lui Hristos cel inviat si ca pietre de temelie pe care s-a intemeiat Biserica, Apostolii nu au urmasi, insa, ca detinatori ai plenitudinii harului intregii slujiri mantuitoare in Biserica, ei au ca urmasi pe episcopi, intr-o succesiune neintrerupta.
Apostolii au vestit Evanghelia primita de la Iisus Hristos.
Hristos a fost trimis de Dumnezeu, iar Apostolii de Hristos.
Daca episcopii reprezinta vointa lui Hristos, trebuie sa mergem impreuna cu vointa episcopului.
Cel ce cinsteste pe episcop este cinstit de Dumnezeu, iar cel ce face ceva fara stirea episcopului, acela slujeste diavolului.
Fara diaconi, preoti si episcopi nu se poate vorbi de Biserica.
- Succesiunea apostolica si sobornicitatea Bisericii
Succesiunea apostolica a harului nu inseamna ca acesta vine numai din trecut. Acelasi Hristos, Care a lucrat incepand de la apostoli in toti episcopii de pana acum, lucreaza si asupra noului hirotonit si va lucra si prin tainele ce le va savarsi el ca episcop. Astfel, apostolicitatea uneste trecutul cu prezentul.
Odata cu succesiunea harului primim si succesiunea credintei in integritatea ei.
Duhul Sfant, Biserica si adevarul formeaza un intreg si nu pot fi separate.
Preotia slujitoare are un rol hotarator in mentinerea unitatii Bisericii. Preotul tine in unitate o comunitate liturgica, episcopul mentine in unitate preotii unei Biserici locale, iar prin comuniunea dintre fiecare episcop cu toti episcopii se mentine unitatea intregii Biserici.
Fiecare membru al Bisericii, inclusiv episcopul si preotul, se mantuieste numai prin relatia cu Hristos si in Biserica.
Daca Mantuitorul Si-a manifestat responsabilitatea fata de oameni in fata Tatalui, atunci si preotul trebuie sa-si manifeste responsabilitatea fata de credinciosi. Pentru a fi in stare sa invete si sa curateasca pe altii, preotul trebuie mai intai sa se invete si sa se curateasca pe sine.
- Sinodalitatea episcopatului si sobornicitatea Bisericii
Sf. Ciprian spune ca episcopul este cel care garanteaza unitatea in comunitatea crestina.
A fi in comuniune cu episcopul inseamna a fi in comuniune cu Biserica. De aceea, unitatea Bisericii se manifesta in sinodalitatea episcopatului, care invata si conduce in mod unitar.
Daca fiecare episcop este hirotonit in comuniune si episcopii sunt egali intre ei, in comuniune se exercita si hotararile lor in chestiuni de invatatura.
Ca trup al lui Hristos, Biserica este infailibila in integralitatea ei.
Sinodalitatea a ferit Biserica Ortodoxa de greseli si de exagerari, tocmai pentru ca hotararile dogmatice reprezentau expresia credintei practicate sau traite in Biserica (ex consensu ecclesiae).
- Preotia slujitoare si aspectul vazut al Bisericii
Negarea preotiei slujitoare are 2 consecinte negative: exclude sau minimalizeaza intruparea Mantuitorului si accentueaza aspectul nevazut al Bisericii, in defavoarea celui vazut.
Intruparea arata ca mantuirea nu se refera doar la suflet, ci, in egala masura, si la trup. Mantuitorul a lucrat asupra trupului Sau, dar lucreaza si asupra trupului nostru. Intrucat trupul lui Hristos, prin pnevmatizarea lui, nu se mai afla in planul vizibil, lucrarile pornite din trupul Sau se pot exercita asupra trupului nostru doar prin intermediul actelor sensibile savarsite de persoane vazute sau de preoti.
La fel de pagubitoare este atat accentuarea aspectului nevazut al Bisericii, cat si al celui vazut al acesteia.
In Biserica, sunt prezenti fara a fi vazuti atat Hristos, cat si Sf. Duh. La fel se poate spune si despre ingeri si sfinti. In Biserica, nevazutul e numai o latura a intregului vazut.
Daca Biserica este o realitate teandrica, vazutul si nevazutul din ea coexista si se interconditioneaza, eliminarea sau ignorarea unuia sau a celuilalt fiind sinonima cu negarea Bisericii.
- Insusirile Bisericii
Simbolul de credinta atribuie Bisericii 4 insusiri, aflate intr-o relatie de interconditionare: unitatea, sfintenia, sobornicitatea si apostolicitatea.
- Unitatea
Biserica este una pentru ca este unitara in structura ei.
Atunci cand a fost confruntat cu tendintele separatiste din Corint, Sf. Ap. Pavel a replicat: ”Oare S-a impartit Hristos?”
Biserica este una si datorita neamului omenesc, caci Dumnezeu in Treime a facut dintr-un sange tot neamul omenesc.
Unitatea Bisericii este ceruta si de unitatea Duhului.
Mantuitorul Insusi se roaga Tatalui pentru unitatea celor care cred si vor crede in El.
Parintii au dedus unitatea Bisericii pornind de la unitatea fiintiala a Sf. Treimi si de la unitatea lucrarii Ei in lume.
Pentru Sf. Irineu, ca si pentru Herma Pastorul, Biserica este elementul care uneste Apostolii cu generatiile succesive de credinciosi.
Exista un singur testament mantuitor care opereaza in lume, de la facere pana in zilele noast. Acest testament este unic pentru ca Dumnmezeu este Unul. Tertulian spune ca in simbolul baptismal se face si mentiunea Bisericii, datorita faptului ca acolo unde sunt prezente cele Trei Persoane divine se afla si Biserica, definita de el drept “trupul Sfintei Treimi”.
Sf. Chiril al Alexandriei deduce unitatea bisericii din unitatea de fiinta a Sf. Treimi.
Desi suntem multi si deosebiti si in fiecare face Hristos sa Se salasluiasca Duhul Tatalui si al Sau, Acesta este Unul si neimpartit, adunand si tinand in unitate duhurile noastre distincte, aceasta facandu-ne pe toti sa ne aratam in El ca una.
Prin participarea la sfintenia lui Dumnezeu, prin unirea cu Fiul si cu Duhul Sfant nu mai suntem doar oameni, ci si fii ai lui Dumnezeu, fiind parrtasi ai firii dumnezeisti. Deci, toti suntem una in Tatal, in Fiul si in Duhul Sfant.
Unitatea Bisericii este strans legata de constitutia ei teandrica sau de calitatea de trup extins al Cuvantului in umanitate.
Hristos se pune temelie pentru noi, primind ale noastre, pentru ca noi legandu-ne cu El prin asemanarea trupului, sa fim desavarsiti, sa ramanem nemuritori si nestricaciosi.
Unitatea ontologica a Bisericii se manifesta prin pastrarea aceleiasi credinte dogmatice. Biserica e una prin unitatea ei in toate cele 3 laturi: in dogme, in cult si in lucrarea ierarhiei.
Parintele Staniloae socoteste segmentele religioase, in care nu se regasesc conditiile care definesc Biserica una, ca fiind biserici nedepline.
- Sfintenia
Sfintenia este un atribut al lui Dumnezeu. Omul accede la sfintenie prin participarea la sfintenia lui Dumnezeu, participare care presupune faptul ca Dumnezeu, Sfantul prin excelenta, pune la indemana creatiei instrumente prin care Isi comunica sfintenia.
Sfintenia lui Dumnezeu se comunica spatiului in care Acesta Se arata: Moise este avertizat de Dumnezeu sa nu se apropie de rugul care ardea si nu se mistuia, pentru ca locul pe care calca era pamant sfant.
Afirmatia ca Dumnezeu este sfant si ca El sfinteste este intalnita frecvent in Levitic. El cheama poporul la sfintenie: ”Fiti sfinti, ca Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfant”.
In NT, participarea la sfintenia lui Dumnezeu depaseste calitativ si cantitativ datele vechi-testamentare. Acum, prin intruparea Mantuitorului, sfintenia nu mai este exterioara sau declarativa, ci sufera un intens proces de interiorizare. Crestinii sunt sfinti prin vocatie, Cel Care ii cheama fiind Dumnezeu Insusi.
Izvorul sfinteniei Bisericii se afla in intruparea si in jertfa Mantuitorului Hristos.
Sfintenia, mantuirea si viata dumnezeiasca, viata de veci se comunica din trupul Lui, prin Duhul Sfant. Din sfintenia Lui iradiaza sfintenia Bisericii, care e trupul Lui extins. Pentru sfintirea acesteia, Si-a sfintit trupul Sau prin aducerea lui ca jertfa.
Jertfirea de sine, ca predare lui Dumnezeu, inseamna sfintire, intrucat cel ce se jertfeste renunta la tot ce-l desparte de Dumnezeu si se uneste cu Dumnezeu cel Sfant.
Parintele Staniloae spune ca Biserica este laboratorul in care Duhul lui Hristos ne face sfinti.
Prin intrupare si jertfa, sfintenia Bisericii este un dar, iar prin coborarea Sf. Duh, ea devine si o misiune.
Calitatea de dar si de misiune a sfinteniei Bisericii este scoasa in evidenta prin Taina Botezului si prin implinirea poruncilor.
In Biserica, o trepta atinsa nu este masura deplinatatii, ci presupune alta treapta care trebuie atinsa. Nimeni nu ajunge la sfintenia desavarsita inainte de moarte. Chiar si in cazul celor aflati foarte sus exista imperfectiuni. Pentru acest motiv, existenta pacatosilor in Biserica nu anuleaza comuniunea sfintilor. Biserica a fost comparata cu arca lui Noe, in care coexistau animale curate si necurate. Mantuitorul Insusi recomanda ca graul si neghina sa fie lasate sa creasca impreuna pana la vremea secerisului, cand acestea se vor separa.
- Sobornicitatea
Sobornicitatea Bisericii defineste natura unitatii ei, care este o unitate realizata si mentinuta prin comuniunea si complementaritatea unanima a membrilor ei, deci nu printr-o simpla alaturare sau contopire a tuturor intr-un tot uniform.
Sinodalitatea sau sobornicitatea implica sensul de intreg organic-spiritual al Bisericii, apropiindu-se astfel de intelesul termenului de “catolica”.
Convergenta, comuniunea si complementaritatea tin de calitatea Bisericii de trup al lui Hristos.
Sf. Ignatie Teoforul a spus ca acolo unde este Iisus Hristos, acolo este Biserica universala.
Hristos este prezent nu numai in Biserica una, ci si in fiecare biserica locala si chiar in fiecare credincios.
Prezenta Mantuitorului si a Duhului Sfant asigura atat unitatea si sfintenia Bisericii, cat si sobornicitatea ei.
Dupa teologul G. Florovsky, termenul “catolic” nu a fost folosit in sens cantitativ, pentru a desemna expansiunea geografica a Bisericii. Catholike inseamna mai degraba ortodoxa decat universala. Catolicitatea adevarata este catolicitatea dinlauntru, o calitate interioara a Bisericii. De aceea, traducatorii slavi ai Crezului au redat termenul grec Catholike prin cobornuiu, care exprima mai bine universalitatea Bisericii.
Sf. Vasile cel Mare spune ca partile trupului au o lucrare comuna. Sf. Ioan GA precizeaza ca partile trupului au si o lucrare proprie, dar frumusetea unei parti nu poate fi separata de frumusetea intregului.
Pentru Sf. Chiril al Ierusalimului, Biserica este soborniceasca pentru ca este destinata lumii intregi.
Biserica este soborniceasca sau catolica datorita faptului ca, prin constitutia ei teandrica, scoate in evidenta si impune comuniunea si plenitudinea tuturor in Hristos, prin Duhul Sfant.
- Apostolicitatea
Sf. Ap. Pavel spune ca, prin Hristos, avem apropierea catre Tatal intr-un Duh. Aceasta apropiere ne face “impreuna cetateni cu sfintii si casnici ai lui Dumnezeu”, “piatra cea din capul unghiului fiind Insusi Iisus Hristos”, care-i uneste pe Apostoli pe temelia persoanei Lui. Nimeni nu poate sa puna alta temelie decat cea pusa, care este Iisus Hristos, Apostolii fiind “stalpii Bisericii”. Sf. Ioan GA spune ca Mantuitorul sustine totul, caci piatra cea din capul unghiului sustine si zidurile si temeliile ei, si acoperisul si peretii, si orice altceva.
Apostolicitatea Bisericii decurge din faptul ca, prin Apostoli, Hristos Se face cunoscut si de la ei s-a mostenit credinta in El si certitudinea invierii Lui.
Parintele Staniloae stabileste 3 componente ale apostolicitatii:
Pornind de la certitudinea invierii, Apostolii reprezinta primul grup de oameni care au crezut in dumnezeirea Lui. Credinta si marturia lor despre inviere constituie temelia pe care a inceput sa se cladeasca si pe care continua sa dureze Biserica.
Mantuitorul este suprema revelatie implinita, iar primii care au beneficiat de ea au fost Apostolii. Prin ei, noi Il cunoastem ca Persoana asa cum S-a prezentat El Insusi si tot prin ei Ii cunostem invatatura prin care a indicat calea mantuirii si a desavarsirii omului.
Numai dupa inviere Apostolii si-au dat seama ca revelatia VT se implineste si se desavarseste in persoana Mantuitorului Hristos.
Apostolii au primit Duhul Sfant la Cincizecime fara nicio mijlocire omeneasca. De aceea, si, in plus, datorita puterii primita la Cincizecime, Apostolii devin primii mijlocitori vizibili ai Duhului Sfant.
Intrucat sunt primii care primesc in ei pe Hristos, ei devin primii crestini. Apostolii primesc insa si puterea de a transmite pe Hristos si lucrarile Lui unui grup de succesori, pentru ca acestia sa le transmita, la randul lor, urmasilor lor.
Apostolicitatea Bisericii se manifesta prin succesiunea apostolica a credintei si a harului, care nu pot fi separate. De aceeea, inainte de a fi hirotonit, episcopul face dovada ca si-a insusit invatatura apostolica si este pregatit sa transmita si altora, impreuna cu harul transmis prin Sf. Duh si folosit in comuniune sinodala.
Apostolicitatea Bisericii uneste istoria cu prezentul.
Atasamentul crestinilor fata de invatatura transmisa este, de fapt, atasamentul fata de Hristos, pentru ca invatatura si harul sunt ale Lui.
Cine respinge invatatura Apostolilor Il respinge pe Hristos si pe Tatal si se condamna, lucrand impotriva propriei lui mantuiri, precum ereticii.
Prin succesiunea apostolica, credinta si invatatura Apostolilor ajung pana la noi, in integritatea lor.
“Predania de la inceput” reprezinta invatatura, credinta si harul pe care le avem de la Mantuitorul si care au fost propovaduite de Apostoli si pazite de Parinti.
Sf. Ioan GA spune ca prin Apostoli a vorbit si vorbeste Mantuitorul Hristos, pentru ca invatatura nu este a lor, ci a Celui care i-a trimis. Dogmele Bisericii isi au originea in cer, chiar daca sunt transmise prin oameni.
ECLESIOLOGIA ORTODOXA
Pr. prof. emerit dr. Ștefan Buchiu
