Biserica, vrând să ne insufle pe calea renaşterii noastre duhovniceşti, în a treia duminică dinaintea Postului Mare ne pune înainte Pilda fiului risipitor. Mesajul ei este simplu, dar dătător de mare curaj: oricât de grea ne-ar fi lupta, nu este loc pentru deznădejde în viaţa creştină, fiindcă ne punem toată nădejdea în Tatăl Ceresc, Care ne caută şi ne aşteaptă cu braţele deschise. Nu numai că ne urmăreşte cu privirea de departe, dar ne şi iese în întâmpinare, vrând să ne adune pe toţi în împărăţia Sa.
Când omul „îşi vine întru sine”, începe să-şi cerceteze cu luare-aminte inima şi să vorbească cu Dumnezeu cu toată sinceritatea, adică în adevărul pocăinţei. Atunci Domnul îl învredniceşte de o mare cinste, revărsând asupra lui noianul de viaţă dătător al îndurărilor Sale. Zidindu-l pe om după chipul şi asemănarea Sa, Dumnezeu a sădit în firea lui dorirea după înfierea dumnezeiască.
Deosebit de însemnată este clipa în care omul „îsi vine întru sine”. Această expresie este des folosită de părinţii isihaşti din veacul al XIV-lea, atunci când vorbesc despre întoarcerea minţii în sălaşul inimii, după ce, atrasă de păcat, a pribegit în lumea din afară. Întocmai ca şi fiul risipitor, mintea care se desparte de pomenirea lui Dumnezeu se face asemenea fiarelor sălbatice sau asemenea demonilor. Omul cade din viaţa curată şi plină de toată înţelepciunea şi începe să ducă o viaţă desfrânată, a cărei urmare inevitabilă este dezbinarea şi risipirea minţii, a simţurilor şi a întregii sale existenţe. Pentru ca firea omului să-şi recapete unitatea, trebuie ca mintea să se unească din nou cu inima într-o mişcare tămăduitoare spre cele dinlăuntru; ea trebuie să coboare şi să se sălăşluiască în inimă, căci numai dacă se uneşte cu aceasta poate ocârmui cu adevărat fiinţa omului.
După ce şi-a risipit toată averea în lumea din afară, fiul risipitor „îşi vine în sine” şi se întoarce apoi cu toată fiinţa către Îmbrăţişarea Tatălui. Dar, pentru a-şi uni din nou mintea cu inima, omul trebuie să înfrunte mulţimea gândurilor pe care i le aduce vrăjmaşul, majoritatea lor născute din mândrie. Însă cel ce şi-a aflat adâncul inimii începe să cunoască de unde vin şi încotro se îndreaptă aceste gânduri şi nu se mai lasă atât de uşor amăgit de ele, precum odinioară, căci de acum a învăţat să străjuiască intrarea în inimă. Iar când, în cele din urmă, omul ajunge să petreacă neîncetat cu mintea în inimă, pământul inimii lui rodeşte numai gânduri smerite care îi hrănesc şi-i reînnoiesc întreaga fiinţă.
Hotărârea de a se ridica din starea lui căzută marchează începutul renaşterii sale lăuntrice: văzând realitatea cutremurătoare a pierzaniei sale, el se întoarce întru sine şi către Tatăl său. Astfel începe creşterea lui dinamică în Dumnezeu. Acum este cu adevărat pregătit să fie luminat şi curăţit, căci a început să vorbească cu Dumnezeu cu toată sinceritatea, din adâncul inimii sale. Rugăciunea unei minţi împrăştiate nu are nici limpezime, nici profunzime, în timp ce mintea care s-a unit cu inima prisoseşte de rugăciune smerită – o rugăciune puternică ce ajunge la urechile Domnului Savaot.
Asemenea gânduri smerite sunt proprii tuturor acelora care îmbrăţişează adevărata pocăinţă, cu fiecare astfel de gând ei adâncindu-se tot mai mult în smerenie. Pocăinţa arzătoare îl pogoară pe om în străfundurile nimicniciei sale, de unde numai Dumnezeu îl mai poate ridica. Domnul Însuşi ne-a descoperit această cale: mai întâi, pogorârea la iad şi, de acolo, înălţarea mai presus de ceruri. Pe măsură ce înaintează în smerenie, omul sporeşte şi în înţelepciune, căci învaţă să-şi pună toată nădejdea în mila lui Dumnezeu, ştiind că El îl va înălţa negreşit la timpul cuvenit. Singura grijă a celui ce şi-a aflat adâncul inimii este „să vâneze” neîncetat acele gânduri smerite care să-l conducă pe calea pogorâtoare a pocăinţei. Ştim că tot cel ce este călăuzit de Duhul Sfânt nu încetează a se micşora pe sine şi, cu cât se pogoară mai mult, urmând pilda lui Hristos, cu atât mai sus va fi înălţat împreună cu El.
Atunci când omul află mântuirea, fiecare gând smerit dă naştere unui gând şi mai smerit, iar „tot gândul rău este robit spre ascultarea lui Hristos”. Harul lui Dumnezeu îl înalţă la slava îmbrăţişării Tatălui Ceresc şi îl învredniceşte de darul înfierii.
Aşadar, menirea cea mai înaltă a vieţii noastre este să întemeiem o legătură trainică cu Hristos şi să purtăm un dialog neîntrerupt cu El. Atunci toate legăturile cu semenii noştri îsi vor lua puterea din legătura noastră cu Dumnezeu şi vom începe să vedem totul, fiecare lucru din lumea zidită, în lumina acestei legături.
Raiul începe aici, pe pământ, prin iubirea de Dumnezeu şi de aproapele. În aceasta se cuprinde toată bogăţia vieţii veşnice, căci omul a fost zidit ca să-L mărească pe Dumnezeu, dându-I pururea slavă. Iar Domnul Se bucură să întoarcă această slavă chipului Său, omului, care, la rândul lui, aduce şi mai multă laudă Ziditorului său. Astfel pătrundem în nesfârşita mişcare circulară a dragostei şi a slavosloviei. Creşterea în Dumnezeu este adevărata împlinire a omului care a fost chemat la asemănarea cu Dumnezeu Însuşi.
(preluare selectivă, după Arhim. Zaharia Zaharou, de Mihai IACOBUŢĂ)
