Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Întrebări şi răspunsuri despre misiune

Întrebări şi răspunsuri despre misiune

Întrebări şi răspunsuri despre misiune

Prea Fericitul Anastasie,
Arhiepiscop de Tirana, Durres
şi a toată Albania

1. Există vreo diferenţă între misiunea internă şi cea externă?

După cum ştiţi, terminologia “misiune internă” e o influenţă a cuvântului germanic “inneremission” şi în el noi am găsit un pretext foarte uşor de a ne convinge că noi suntem misionari prin faptul că facem misiune internă. Şi după cum şi porunca zice clar: “şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginile pământului”, înţelegerea biblică a misiunii e aceea de a pleca, de a accepta să fi într-un alt mediu cultural, să fii un străin. Trebuie să facem diferenţa între misiunea apostolică şi eforturile pastorale pe care noi le întreprindem în Bisericile noastre locale. Eforturile pastorale şi reînnoirea vieţii în Hristos sunt într-adevăr foarte importante. În multe societăţi, unde acum predomină o influenţă ateistă, trebuie să fim o mărturie (gr. martyria), să chemăm la Biserică toţi oamenii care nu au credinţă. Oricum, edificarea spirituală din cadrul Bisericii nu e un efort misionar. Efortul misionar înseamnă a avea chemarea de a aduce în Biserică ceea ce e în afara Bisericii. La început, noi am avut un elan tineresc pentru ceea ce înseamnă cuvântul misiune. Mai târziu, am descoperit că aceste cuvinte au fost larg utilizate. Apoi, am hotărât să folosim mai degrabă cuvântul “martyria”, mărturisitor şi nu cuvântul “misiune”.

2. Cum putem deosebi misiunea autentică de prozelitism?

Prozelitismul foloseşte toate mijloacele posibile (daruri, hrană, bani şi alte privilegii) pentru a atinge un scop, pentru a aduce adepţi într-o comunitate religioasă concretă. Acest lucru contrazice demnitatea persoanei umane şi a Evangheliei şi cred că acest lucru nu e deloc sincer. Şi ceea ce nu e sincer, sincer atât în intenţie cât şi sincer în modalităţile de desfăşurare nu poate fi (numit) ortodox. Pentru mine prozelitismul începe când alte mijloace sunt folosite în locul Evangheliei ca să câştigi adepţi.

Nu ne îngrijorăm în ceea ce privesc statisticile şi adepţii. Mrturisirea ortodoxă trebuie să fie o mărturisire liberă a ceea ce noi credem şi ceea ce avem. O împărtăşire a darului pe care noi l-am primit. Dacă alţii îl acceptă, e bine. Dacă nu-l acceptă, e propria lor responsabilitate.

Vă rog să vă simţiţi absolut liberi când puneţi orice întrebare în plus, remarcă sau obiecţie. Noi ne aflăm în perioada când trebuie să gândim în profunzime şi nu trebuie să acceptăm pasiv ideile oricărui vorbitor.

3. Urmăreşte misiunea noastră să convertească pe cineva la Ortodoxie?

Misiunea ortodoxă constă în a da comoara pe care o avem şi să-l lăsăm pe celălalt să hotărască dacă o va lua sau nu. Dacă celălalt vrea să se unească cu Biserica Ortodoxă, nu vei spune niciodată “nu“. Scopul nostru este să transmitem tradiţia Evangheliei în toată plinătatea ei, fără nici o grijă de a converti pe cineva. Nu poţi să te impui asupra libertăţii cuiva. Tu eşti acolo, mărturiseşti, eşti lumină aprinsă de bucuria pascală şi dacă celălalt doreşte să ia din flacăra ta, apoi desigur, nu îl vei refuza.

4. În ce loc este mai dificil să duci o activitate misionară, într-o societate bogată din Vest sau într-o ţară în curs de dezvoltare din Africa?

Depinde. Nu-mi place acestă sintagmă “mai dificil“. Uneori e mai dificil într-o ţară în curs de dezvoltare, uneori e mai greu într-o ţară bogată. Nu e chiar aşa de uşor să trăieşti într-o ţară în curs de dezvoltare ca şi străin. E foarte greu, de exemplu să locuieşti în Africa, când nu există apă sau curent electric. Dar totuşi, depinde. Să nu întrebăm : unde e mai uşor sau mai dificil, să întrebăm “unde vrea Dumnezeu ca eu să fiu şi să merg ?” Răspunsul la această întrebare e într-adevăr o problemă de chemare personală. Foarte des sunt întrebat unde e mai greu, în Africa sau Albania? Răspund clar că în Albania. În Africa, niciodată nu s-a interzis rugăciunea către Domnul sau a dansa pentru Dumnezeu; aceste lucruri sunt luate drept bune. Albania a trecut printr-o situaţie groaznică timp de 23 de ani; dacă ai avut curajul să-ţi mărturiseşti credinţa erai trimis în exil sau la închisoare.

5. Uneori se întâmplă să gândim că activitatea misionară e rezervată doar clerului. E adevărat?

E foarte uşor de spus : “aceasta este pentru călugări sau preoţi şi pentru că nu sunt călugăr sau preot, nu am obligaţia să fac aceasta“. Dar e o greşală. Insist asupra unei înţelegeri teologice a misiunii: fiecare persoană care e unită cu Biserica, cu Trupul tainic al lui Hristos, poartă o responsabilitate faţă de Biserică. Fiecare persoană are o chemare şi desigur el (ea) trebuie să vadă în inima lui (ei) cum aceasta va fi exprimată şi experimentată. Desigur există moduri diferite de participare la un efort misionar. Nu toţi dintre noi îşi vor lăsa ţările şi vor merge undeva în Africa sau Asia. Acest lucru a fost o viziune romantică occidentală a misiunii în secolul al XIX-lea. Uneori chiar în adunările vechi ale Syndemos-ului noi am avut impresia că un misionar e o persoană care îşi ia crucea şi merge spre pădure propovăduind Evanghelia. Acesta nu e stilul lucrării misionare de azi. Să luăm un exemplu concret: Albania este un pământ misionar, cel puţin pentru noi care nu suntem din Albania. Colaboratorii noştri excelenţi, nu sunt doar preoţii ci şi laicii. Echipa noastră este foarte mică, de toţi – 20 de oameni din care jumătate laici: profesori, învăţători, surori medicale, administratori, catehumeni, traducători. Pentru fiecare persoană azi există o posibiliate de a face o lucrare misionară. Misiunea nu este numai pentru preoţi sau călugări. E pentru toată lumea. Dar e mai ales pentru preoţi şi călugări.

6. Sunt culturile locale un ajutor sau un obstacol în misiune? Cum aţi reacţionat faţa de culturile locale în experienţa dumneavoastră misionară?

Acest izvor al culturii e unul foarte esenţial. Cand Evanghelia întâlneşte altă cultură, se întâmplă trei lucruri. O parte a culturii pe care trebuie să o accepţi – de exemplu limba. O altă parte a culturii pe care trebuie să o respingi – aceea care nu e de acord cu Evangelia, unele obiceiuri, alte tradiţii care nu recunosc aceiaşi demnitate femeilor sau altor membrii ai societăţii.

Există o a treia parte pe care trebuie să o transformi. Pot să spun “să o botezi“, să o foloseşti dându-i un alt înţeles. Iar acest lucru a fost exact ce s-a întâmplat în Biserica primară. Când Evanghelia a intrat în contact cu cultura grecească, nu a fost o schimbare simplă. Cultura grecească a fost o realitate foarte complicată. Trebuie să vedem că alte culturi au propria lor demnitate, propriul lor interes şi trebuie să-i respectăm.

Când am început să ne gândim la Africa eram la începutul anilor `60. În acel timp, ideea generală a fost că în Africa era un mediu foarte simplu, tribal, primitiv, şi noi a trebuit să mergem şi să ducem cultura europeană pentru a intra în contact cu ea (Africa). Apoi am făcut anumite studii asupra acestui lucru şi am descoperit că Africa e mai complicată decât am crezut.

Superiorul meu mi-a cerut să scriu o teză despre simbolismul african în relaţie cu simbolismul ortodox. Când mi-am început lucrarea, am descoperit că aveam de-a face cu câteva sute de limbi africane – nu dialecte – şi mi-era imposibil să lucrez la o asemenea temă. Atunci mi-am spus: “Să fim mai smeriţi. De atâtea secole Africa nu a fost în afara planurilor lui Dumnezeu. Cum le-a dat El aceeaşi mântuire? Care sunt religiile africane, simbolismul african, esenţa africană a relaţiei cu Dumnezeu?” Am înţeles că era important să studiez religiile africane cu grijă, că nu e corect să vorbim despre “primitivi“. Cunoaşterea noastră e primitivă, dar ei nu sunt primitivi.

Trebuie să acceptăm exprimările sentimentelor lor şi a vieţii lor şi nu să spunem “Aceasta nu e ortodoxie!” Ce nu este ortodoxul? Nici un ortodox nu trebuie să fie imoral, să fie necinstit, să fie impotriva voinţei lui Dumnezeu, aceasta este neortodoxie. Biserica africană este o Biserică plină de bucurie, poporul african este un popor foarte vesel. Aceasta este o binecuvântare, cred, pentru ortodoxie. Respectul pentru culturi, pentru demnitatea altora, acesta este începutul, aceasta este o atitudine ortodoxă. Acest respect a fost demonstrat la slavi, în perioada bizantină, când Chiril şi Metodie au mers la popoarele slave. Şi Biserica rusă a păstrat aceată tradiţie în ceea ce priveşte relaţiile cu alte popoare – şi când au păstrat acest respect pentru demnitatea altora ei au câştigat mult. Când noi uităm acest lucru, rezultatul propriilor noastre eforturi a fost foarte sărac.

7. Iubirea de duşmani se extinde şi asupra duşmanilor credinţei, şi cum?

Când Hristos vorbeşte despre duşmani, el vorbeşte despre persoane. Acest lucru nu înseamnă desigur că trebuie să acceptăm teoria şi modul de viaţă a duşmanilor noştri. Există căi de găndire şi de manifestare ale duşmanilor noştri pe care eu nu le accept – iar acesta nu e o lipsă de dragoste pentru el. Noi respectăm această persoană, noi nu respectăm toate ideile şi nimicniciile acestei persoane. Când vorbim despre dragoste, noi vorbim despre dragostea altor persoane, nu despre dragostea altor sisteme religioase. Noi trebuie să-i respectăm pe duşmanii noştri aşa cum sunt ei. Dar bineînţeles să nu acceptăm ideile şi comportamentul lor.

8. Aceia care niciodată nu s-au întâlnit cu Hristos şi pot să respecte cu pioşenie legile propriei lor credinţe, de exemplu musulmanii de bună credinţă, vor fi mântuiţi?

Ştiţi că înţelegerea altor credinţe e o întrebare de o extremă importanţă teologică: e prezent Dumnezeu la ei? Nu cred că noi putem răspunde la această întrebare foarte repede. Azi ne confruntăm cu două probleme teologice majore. Prima este ecleziologică, este o problemă complexă despre cum vedem noi alte Biserici. Iar a doua este înţelegerea altor religii. Desigur noi acceptăm că Dumnezeu are răbdare şi grijă pentru toată lumea. Nu ştim clar cum această prezenţă se manifestă. Noi ştim clar care este calea sigură pentru mântuire care trebuie să o urmăm. În ceea ce-i priveşte pe alţii, noi avem responsabilitatea de a ne ruga pentru ei şi de a ne mărturisi în faţa lor, dar nu putem să-i luăm lui Dumnezeu judecata finală şi să spunem acum cum îi va judeca El pe alţii. Deci noi trebuie să fim ceva mai smeriţi decât alţii dintre fraţii noştri care ştiu totul despre Dumnezeu, se comportă ca şi reprezentanţi ai lui Dumnezeu: “Dumnezeu va acţiona aşa şi aşa“. Să acceptăm că nu ştim întreaga taină a lui Dumnezeu şi nu ştim dragostea infinită a Sa.

Trebuie să dezvoltăm o înţelegere a altor religii din punctul de vedere ortodox. Trebuie să privim aceasta din perspectivă trinitară şi nu doar din perspectivă hristologică. În unele comunităţi protestante se întâmplă ca ei să vadă aceasta doar în termeni hristologici. Dar în Biserica Ortodoxă noi considerăm că înţelegerea lui Dumnezeu s-a extins şi la alte popoare, la întreaga creaţie. De asemenea noi înţelem că Duhul lucrează într-o libertate pe care noi nu o ştim.

9. Care este sarcina misionară a Syndesmos-ului şi aţi putea să ne daţi anumite sfaturi?

Eu cred că renaşterea pe care noi o avem în misiunea ortodoxă e un rod al curajului viziunii tineretului ortodox. Şi încă cred că ne aflăm în perioada preistorică a reînvierii misinii ortodoxe. Noi nu avem misiuni reale bine organizate. Misiunea înseamnă oameni, studii, devoţiune serioasă. Slavă Domnului că suntem pe calea cea dreaptă. Să ne gândim la unele idei pe care noi le-am avut de la începutul anilor `60: în primul rând, colaborarea inter-ortodoxă, în vremurile noastre noi nu trebuie să avem misiune grecească, rusă, românească şi americană – deşi e dificil să ai o colaborare pan-ortodoxă în misiuni. E o idee ce a luat naştere în cadrul Syndesmos-ului. Şi nu e o teorie teologică, e o experienţă pe care trebuie şi putem să o oferim împreună ca şi mărturie a noastră. Când am început să vorbim despre aceasta, nu am avut mare succes, multe ţări din Europa de Est erau sub regim strict şi nu erau libere, astfel că imediat noi am întâmpinat greutăţi.

Deja există un prim rod al acestei colaborări în America. Toţi ortodocşii, nu numai Arhiepiscopia greacă, participă la Centrul Misionar Creştin Ortodox în cadrul SCOBA. Vedem rezultatele pozitive ale acestei colaborări în Albania – avem oameni de diferite naţionalităţi, iar colaboarea este absolut minunată.

A doua idee a fost exact ce am menţionat înainte, şi-anume că nu numai preoţii şi călugării sunt implicaţi. Pot să dau câteva exemple. Părintele … a venit în Africa la început ca şi laic, apoi după terminarea studiilor şi după ce a fost hirotonit preot, m-a însoţit în Albania cu tânăra sa soţie; ei au doi copii, ambii născuţi în Albania. Există un alt cuplu: soţul, un teolog şi soţia, o femeie foarte capabilă în domeniul publicaţiilor. Există de asemenea un doctor, …, care a venit cu soţia sa Maria şi au cinci copii. Apoi de curând a venit un alt cuplu, doamna un avocat cu o carieră deosebită din California şi soţul său un arhitect capabil. Această echipă este deja un răspuns. Poate vor sta zece ani. Nu ştiu cât vor sta. Poate cinci sau chiar doi ani. Există această posibilitate: să te gândeşti la acest lucru pe viitor. Toată lumea e … să participe în această misiune.

O altă problemă cu care ne-am confruntat în timpul acestor ani au fost banii. Cum vom putea trăi pe acest fond? În Biserica Romano-Catolică ei au ordine misionare speciale. În lumea protestantă ei şi-au găsit soluţiile prin societăţiile misionare. În discuţiile noastre noi ne-am propus o altă soluţie. Când un cuplu vrea să meargă să facă misiune, ei ţin să aibă susţinători. Să spunem că 100 de sprijinitori individuali care nu au posibilitatea de a merge ei înşişi într-un loc greu, pot să sprijine pe alţii care pot să meargă. Această experienţă are loc în America. În Europa suntem ceva mai înceţi, suntem încă sub o structură organizată tipic a Bisericilor înfiinţate şi sub sistemele lor financiare.

În zilele noastre suntem într-o situaţie mai flexibilă şi trebuie să găsim soluţii. Nu trebuie să spunem: “aceasta este greu de făcut, nu pot să-i fac faţă“. Se poate să rezolvăm problemele financiare pentru misiunile ortodoxe.

În adunările Syndesmos-ului să ne gândim ceva mai mult la misiune pentru că sunt sigur că va apărea o nouă flacără, o nouă vedere, o nouă vitalitate. Responsabilitatea misionară a fost întotdeauna în agenda Syndesmos-ului de la început. Păstraţi-o în agenda voastră şi gândiţi-vă la soluţii concrete!

10. Dacă un martor iehovist bate la uşa noastră cum ar trebui să reacţionăm? Ar trebui să deschidem sau să nu deschidem uşa?

Vorbiţi despre martorii iehovişti, un stil concret de oameni. Poate că ştiţi că aceia care merg la diferite uşi sunt clar angajaţi cu un scop foarte precis. Nu cred că trebuie să fim nepoliticoşi cu cineva. Poţi să fii foarte politicos, dar după cum ştim bine metodele lor, cred că nu e foarte înţelept să vă pierdeţi timpul cu iluzii că îi veţi invita în casă şi veţi avea o discuţie cu ei. Depinde. Nu-mi place să dau sfaturi generale în legătură cu asta. Depinde de persoane şi de ţară. Dar cred că în mod special pentru martorii lui Iehova cel mai înţelep lucru e să spui: “mulţumesc foarte mult” … Cu alţi oameni e diferit, trebuie să intri în dialog cu ei. Dar nu cred că martorii lui Iehova au un mare interes faţă de dialog. Ei ştiu câteva versete din Biblie pe de rost, şi-şi aprind … interior şi vorbesc. Ideea lor nu e chiar aceea de a se angaja într-un dialog. Dar nu e nevoie să fim nepoliticoşi cu nimeni.

11. Dacă intri într-un dialog cu ateii, vei fi afectat de ideile lor. Care este părerea dumneavoastră despre pericolele sau nepericolele privind credinţa noastră? Ce influenţă poate avea aceasta asupra atitudinii noastre misionare?

Pot spune cu claritate: da, există un pericol. Dar şi să trăieşti, să mergi cu misiunea e un pericol. Există un element al pericolului în toate. Ce înseamnă aceasta? Desigur trebuie să fiţi foarte atenţi şi pe deasupra să fim foarte clari: datoria şi eforturile misionare nu înseamnă altceva decât să înveţi tot mai mult despre Hristos în fiecare zi, despre acest Dumnezeu în care credem, să ne cunoaştem credinţa mult mai adânc. Acest lucru înseamnă să-L iubeşti mai mult: doar când Îl iubeşti pe Hristos te simţi în siguranţă. De asemenea înseamnă să-L slujeşti mai smerit pentru că doar când eşti smerit ai harul lui Dumnezeu.

Când Hristos ne trimite, El nu ne trimite într-un mediu sigur. El chiar a şi spus ucenicilor Săi că vor merge în locuri unde vor fi şerpi şi scorpioni. Dar a adăugat: “Nu vă temeţi pentru că eu sunt cu voi“. Nu cred în acest gen de securitate ortodoxă: ca să fim în siguranţă să stăm acasă, în bisericile noastre sub îndrumarea părintelui nostru duhovnicesc pe care îl întrebăm la celular: “Ce trebuie să fac?” Cred că trebuie să fim vigilenţi şi să avem duhul pocăinţei şi al dorului după Hristos mult mai adânc în fiecare zi, şi în fiecare zi să spunem “Doamne, eliberează-mă pe mine şi dăruieşte-mă pe mine Ţie“, numai în acest duh poţi să mergi. Dacă vei merge cu o convingere arogantă că eşti pios, eşti pierdut.

Pe scurt, aş vrea să vă reamintesc că atunci când Hristos le-a dat ucenicilor Săi ultima poruncă în ultimele trei versete din Evanghelia după Matei, le-a spus “Datu-mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ.“(Matei 28.18) Nu e uşor unui om împotriva multora. El e Singurul cu putere absolută. Nu politicienii, nu sănătatea au puterea, ci El. Trebuie să credem şi când spun să credem, mă refer la a avea credinţă, nu numai cu mintea ci cu toate simţurile. A doua Lui afirmaţie: “Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei 28. 19). Iar a treia afirmaţie a Lui în legătură cu siguranţa: “Învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28. 20). E destul. Duceţi-vă şi voi fi cu voi. Nu voi fi cu voi doar ca să ai vederi mistice, voi fi cu tine în misiunea ta, în calea ta.

Uneori, chiar în viaţa Bisericii noastre, uităm acest lucru şi trebuie să redescoperim această dimensiune în cadrul Bisericii noastre. În anii `60, la numirea mea pentru biroul creat nou pentru misiunile Ortodoxiei de la Consiliul Mondial al Bisericilor, mitropolitul Nicodim de Leningrad s-a apropiat de mine şi mi-a spus: “Părinte Anastasie, ştiţi că nu ne interesează mult misiunea. Suntem mai interesaţi în problemele sociale ale WCC. Dar de când noi vă iubim şi credem în dumneavoastră, vom vota pentru dumnevoastră“. Treizeci de ani mai târziu, Consiliul Episcopilor Ortodocşi ai Bisericii Ortodoxe Ruse a descoperit că misiunea este prima prioritate. Iar acest lucru e ceea ce vreau să vă subliniez. E o primă prioritate pentru toată Biserica Ortodoxă. Aceasta nu înseamnă că ne părăsim obligaţiile noastre locale, dar înseamnă, şi repet, să fii în acelaşi timp local în efortul tău, şi să ai în sufletul tău o perspectivă mondială largă şi eshatologică.

Să concluzionez: cineva m-a întrebat odată: cum v-aţi hotărât să mergeţi? Era la începutul discuţiilor Syndesmos-ului, în anii `60-`63. Îmi amintesc că a fost foarte mult o perioadă de dileme pentru mine. Să-mi părăsesc ţara pe care o iubesc aşa de mult şi unde am aşa mulţi prieteni şi oameni pe care îi iubesc şi care mă iubesc? Să merg unde? În Africa? Apoi în perioada Crăciunului în timpul unei lungi retrageri în Patmos, un răspuns critic a venit cu o întrebare. E Dumnezeu destul pentru tine? Dacă Dumnezeu e suficient pentru tine, du-te. Dacă nu e suficient pentru tine… unde eşti, vei avea mai multă siguranţă. Dar apoi a venit răspunsul cu o a doua întrebare: “Dacă Dumnezeu nu este destul pentru tine, atunci cine e mai precis Dumnezeu în care voi credeţi şi în Care voi aveţi credinţă şi Căruia voi îi daţi viaţa voastră?” Aceste două expresii au fost cheia pentru începutul strădaniei mele misionare. Şi întotdeauna, în toate greutăţile, aceeaşi întrebare a revenit: “E Dumnezeu destul pentru tine? Dacă e, continuă, dacă nu e destul pentru tine, du-te înapoi“. E o aventură, dar cred că cel mai important lucru e că e o aventură a dragostei, e o aventură a credinţei, a bucuriei şi o aventură a nădejdii. Iar Syndesmos trebuie întotdeauna să fie o mişcare a dragostei, a credinţei, a bucuriei şi o aventură. Nu pierdeţi acestă dimensiune!

Material preluat din “Credinta strabuna” (Alba-Iulia), prin amabilitatea redactiei (Pr. Ilie Trif si Cosmin Bufnea)

sursa:http://www.nistea.com/

Author: admin

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *