Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Învățătură pentru Taina Pocăinței

Învățătură pentru Taina Pocăinței

Învățătură pentru Taina Pocăinței

„De vreme ce între celelalte multe şi nenumărate daruri pe care ni le-a dăruit preaînţeleptul tămăduitor şi Mântuitorul nostru, Dumnezeu ne-a dăruit şi Taina Pocăinţei, pentru ca să dezrădăcinăm cu dânsa toate vicleşugurile vrăjmaşului nostru cel sufletesc, diavolul, dându-ne putere ca un iubitor de oameni ca, prin mijlocul acestei pocăinţe, să ne facem iarăşi, după păcat, nepăcătoşi ca şi mai înainte, slobozi de veşnica muncă.

Iar eu – punând la socoteală pricina cu care noi, creştinii, ne-am abătut atât de mult la patimile cele trupeşti şi ne-am făcut robi păcatului şi diavolului şi vase împuţite, adevărat vrednice veşnicelor munci şi atât ne-au stăpânit răutatea şi păcatul şi am venit la dobitocie şi la desăvârşită nesimţire, cât socotim răutatea pentru bunătate; şi de va trece zi şi nu vom păcătui ne pare că ne osândim şi iubim să slujim cu nevoinţă vrăjmaşului nostru diavolul decât Ziditorului şi Făcătorului de bine şi Chivernisitorului nostru Dumnezeu – nu aflu altă pricină fără numai neînvăţătura şi neslovenirea, pentru că nu iubim să citim şi să învăţăm carte, nici să auzim măcar pe dascălii care ne învaţă Cuvântul lui Dumnezeu, dumnezeieştile Lui porunci, credinţa şi calea mântuirii noastre.

Că omul care nu ştie carte, ca să citească Sfânta Scriptură şi cărţile Bisericii noastre şi sfintele pravile, sau de nu se va învăţa de la alţii care le ştiu, se aseamănă cu dobitoacele cele necuvântăreţe care nu ştiu ce fac de vreme ce n-au minte; se aseamănă orbilor, pentru că precum orbul, nevăzând lumina soarelui, nu ştie unde merge, nici ce este înaintea lui, ci, de multe ori, în gropi şi în surpături căzând, se omoară. Într-acest chip şi mintea omului neavând învăţătură şi dăscălie a Cuvântului celui drept, care îi este lumina, este orb şi nu simte ce pricepe, pierde cuvântăreasa lui blagorodnie şi stăpânirea şi se face rob necuvântăreţelor patimi.

Deci, pentru ruşinata aceasta învăţătură, facem atâtea şi mari răutăţi şi păcate de moarte, fără frica lui Dumnezeu şi ruşinea omenească: toată ziua beţi, vărsaţi înlăuntru în cârciume, porniţi la curvii şi la preacurvii de multe feluri, la nedreptăţi, la răniri, la cuvinte mincinoase, la jurăminte strâmbe, la mărturii mincinoase şi la hule, la ucideri, la clevete, la zavistii, la vrăjbi şi goniri şi la altele nenumărate, cu care se îmbolnăveşte ticălosul nostru suflet cu boală de moarte.

Şi de se va întâmpla şi va muri ticălosul şi nepriceputul om nespovedit şi nepocăit, merge în focul cel veşnic, întru întunericul cel din afară, în viermele cel neadormit, în scrâşnirea dinţilor, în mâna diavolului şi se lipseşte de slava lui Dumnezeu, de bucuria îngerilor, de frumuseţile raiului, de desfătarea sfinţilor, de fericita viaţă.

O, creştinilor, o, părinţilor şi fraţilor, până când în răutate şi în păcat? Până când dormim, în patul lenevirii, somnul cel greu şi purtător de moartea păcatului? Pentru ce pentru puţintel vin al beţiei, pentru o dulceaţă amară a unei împuţite curvii, pentru bani care sunt pământ, pentru măririle lumii care sunt toate necinste, pentru mândrii şi deşertăciuni facem vrăjmaş pe Ziditorul şi Părintele nostru Dumnezeu şi ne dăm pe noi de voie vrăjmaşului lui Dumnezeu şi al nostru, diavolului, ca să ne muncească fără milă? Până când nu ne venim în socoteala noastră? Până când nu cercăm folosul nostru? Până când nu ne pocăim? Până când nu ne tămăduim patimile sufletului nostru? Până când nu urâm păcatul şi să iubim bunătatea? Pentru ce atât de nemulţumitori suntem către Mântuitorul şi Făcătorul nostru de bine? Rogu-mă dar, şi poftesc dragostea voastră, eu, cel mai păcătos decât toată lumea, toţi împreună cu mine să ne pocăim de răutăţile noastre, să plângem cu suspinuri şi cu lacrimi fierbinţi, către iubitorul de oameni, Dumnezeu, să zicem către Dânsul cu glasul vameşului: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului! Aşijderea şi cu spovedania preacurvarului: Părinte, am greşit la cer şi înaintea Ta!

Şi adevărat, Părintele nostru cel Ceresc, văzând a noastră adevărată pocăinţă şi lacrimile noastre, ca un milostiv şi îndurător, va ierta păcatele noastre.“

Antim IVIREANUL, Opere, Ed. Minerva, Bucureşti, 1972, pag. 349-351

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!