„Cel ce sunt viu am fost mort şi, iată, sunt viu în vecii vecilor” (Apoc 1, 18).
Dacă Învierea Domnului ar fi fost numai fapta de acum 1900 de ani, n-ar fi aceasta cea mai mare strălucire a ei. Învierea este cu atât mai izbitoare cu cât noi o adeverim pas cu pas, în scurgerea vieţii omeneşti. Într-adevăr, dacă este ceva care te uimeşte, este marea noastră mulţumire că noi sărbătorim an de an Învierea Domnului, dar vedem neîncetat că Domnul este viu.
Sunt atâţia care vorbesc cu El în rugăciune, atâţia care simt chipul Lui viu! Unii se înfioară văzâudu-L, alţii se bucură. Şi pentru unii, şi pentru alţii, vine toată binecuvântarea Lui pentru viaţa lor. Căci cel care Îl simte în faţa lui şi se cutremură dă dovadă că ochii i s-au deschis, că-şi vede nemernicia de până atunci şi, în sfârşit, Domnul îi iese în cale.
Este pentru binele lui. Căci această întâmpinare îl îngrozeşte, pentru ca să nu se mai întoarcă la trecutul lui. A doua oară când se va întâlni cu Domnul se va bucura, fiindcă nu se mai sperie de trecutul lui. Acela a rămas departe şi-i este numai o amintire. Se fericeşte că a scăpat de el, că s-a întâlnit cu Domnul şi a ajuns să-şi vadă întunericul în care trăia.
Cel care se bucură de întâlnirea cu Domnul este tocmai acesta sau cel care totdeauna a trăit „în curţile Sale” – şi aceasta i-a fost mulţumirea vieţii.
Vai, cât de mulţi sunt şi cei dintr-o tabără, şi cei din alta! Până sub ochii noştri se petrece această minune, că atâţia oameni vin la Hristos, se înnoiesc cu El şi pleacă cu El spre o nouă răspântie a vieţii.
Mare dovadă este neîncetat această Oaste a Domnului. Acum 11 ani, ea nu avea fiinţă. Astăzi însă cred că vor fi aproape de 100.000 de cei ce se umbresc sub adăpostul ei. Dintre toţi fraţii acestei mari obşti de înnoire a vieţii, trebuie să fie mii de oameni cei ce odată au fost morţi şi acum sunt vii; cei ce au trăit departe de Domnul Hristos şi s-au luminat prin El; cei ce hălăduiau în întunericul şi în umbra morţii şi azi bat din palme că „au văzut lumina cea adevărată şi au primit duhul cel ceresc”; cei ce zic: „Slavă Ţie, Doamne, că am cunoscut şi acest liman!”.
Dar ce înseamnă aceasta? Înseamnă că Iisus este viu, că este de faţă între noi, că ridică din ţărână pe cel căzut, că toarnă duh viu de viaţă în cel omorât de rachiu, de desfrâu, de tot duhul păcătos al lumii.
Ar putea cel mort să te scoale pe tine? Ar putea cel fără viaţă să-ţi dea viaţă? Şi totuşi Domnul Hristos învie atâta lume până în ziua de azi.
Poate aţi auzit veşti despre jucătoare de teatru, tinere care aveau toate fericirile lumeşti, toate bogăţiile şi tot ce putea dori un suflet copleşit de poftele lumii. Dar când le era lumea mai dragă, odată au fost săgetate de o arsură a inimii, care le‑a arătat toată pustia vieţii în care trăiau şi au alergat la mănăstire, să-şi încheie viaţa acolo.
Una dintre acestea a fost Eva Lavaliére, despre care au tot scris ziarele acum vreo trei ani. Zilele acestea însă, o veste la fel a fost despre Yvonne Hautin. Între una şi alta, au mai fost astfel de ştiri.
Dar ce sunt toate acestea? Cine cheamă asemenea fiinţe din lăfăiala vieţii de slavă a lumii spre tăcerea şi afundarea mănăstirii? De unde această întoarcere a privirii de la lumea cea deşartă spre o gustare de care atâţia nu vor să audă?
Numai săgeata lui Iisus Hristos; numai chemarea de sus.
Sub ochii noştri, noi vedem astfel de minuni. Noi vedem că este Cineva, nevăzut, care întinde mâna şi-i scoală pe oameni din noroi.
Cine ar putea fi El? Ar putea face aceasta un mort? Nu; e cea mai bună dovadă că printre noi se află un Viu, care poate mai mult decât toţi cei vii.
Căci unde s-au mai văzut asemenea sculări din viaţa gheţii, pentru a alerga la răsărirea caldă a soarelui cu vestiri de muguri şi boboci? Care învăţătură mai este în stare să facă aşa ceva?
Toţi câţi îşi bat capul să dea omului chipul de a-şi îndrepta viaţa sa nu izbutesc. Noi vedem cum învăţăturile înţelepţilor lumii, fie ei cât de mari gânditori, sunt uitate de a doua zi. Nici vorbă să se mai gândească cineva la ele să se îndrepte printr-însele!
Tot poftesc profesorii de astfel de învăţături, să-i crească ei pe copiii din şcoli. Ce lucru de râs însă! Cum să-i crească? Au putut vreodată aceste învăţături creşte pe cineva?
Nu; fără Hristos nu se poate. Şi nu se poate, fiindcă acelea sunt învăţături ale unor oameni morţi, pe când Iisus Hristos este viu. Învierea Sa nu este ce a fost odată, ci este ce e de faţă între noi totdeauna. Noi vedem cum atâţia se înalţă prin Hristos, dar nu se înalţă prin ceilalţi.
De aceea, slăvită fie învierea Lui netrecătoare, fiindcă ea este neîncetat în mijlocul nostru! Ea nu numai [că] a fost ce au văzut martorii de acum 1900 de ani, ci este şi ceea ce vedem noi până sub ochii noştri.
Domnul a înviat cu adevărat şi este viu. Amin.
Arhim. Scriban
«Lumina Satelor» nr. 15 / 8 apr. 1934, p. 2
Arhimandritul Iuliu Scriban şi Oastea Domnului
Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2016
