Cititorul care a parcurs paginile biografiei „Învăţătorul Ioan Marini – o viaţă de apostol“[1] îşi poate face o impresie destul de cuprinzătoare despre viaţa şi activitatea acestui adevărat om al lui Dumnezeu, care a lăsat o dâră luminoasă pe firmamentul creştinismului românesc.
Nu putem vorbi de prima jumătate a secolului al XX‑lea, pe tărâm religios, fără să avem în vedere rolul jucat de Ioan Marini între 1926 şi 1947 în Mişcarea Oastea Domnului, aflată în plină ascensiune spirituală. După acest an, el a trecut în veşnicie, iar România a intrat în conul de umbră al stăpânirii regimului antihristic instaurat de comunism.
Faptul că în timpul dictaturii atee Oastea a activat în ilegalitate, iar libertatea de expresie, atât orală, cât şi scrisă, a fost abolită, a determinat ca, treptat-treptat, imaginea fratelui Marini să ajungă în conştiinţa generaţiilor mai tinere învăluită într-o umbră de legendă. Din scris, nu putea fi cunoscut prea mult, căci, din biblioteci, cărţile şi publicaţiile religioase au fost retrase sau distruse, iar cele găsite la percheziţiile făcute fraţilor au fost confiscate şi arse sau livrate fabricilor de hârtie. Din ceea ce a mai supravieţuit celor patruzeci şi mai bine de ani trăiţi în catacombe şi prin închisori, precum şi din mărturiile celor mai vârstnici, personalitatea duhovnicească a fratelui Marini ne apare însă ca aceea a unui om deplin în Hristos, în ciuda curmării vieţii sale la jumătatea ei (29 ian. 1947). Din datele şi întâmplările menţionate în această biografie, ne dăm seama acum, la nivelul începutului mileniului trei, cât de contemporan este cu noi, în atitudini şi idei, acest neînfricat luptător pentru cauza lui Hristos!
Îl simţim contemporan cu noi în apărarea fierbinte a învăţăturii de credinţă, a adevărurilor fundamentale pe care le-am primit de la înaintaşi ca pe cea mai scumpă comoară: „Nu părăsiţi adunarea Domnului. Faceţi ca totul să crească pentru slava şi bucuria Domnului Iisus. Să fiţi străjeri neadormiţi, păstrând tezaurul Oastei ca pe cea mai scumpă comoară. Curăţiţi din Oaste tot ce nu este potrivit cu Evanghelia şi cu învăţătura Părintelui Iosif. Să luptăm pentru sufletele pierdute din jurul nostru şi să le aducem la Domnul Iisus, Mântuitorul nostru, al tuturor.“
În lucrarea sa „Hotărâţi şi statornici“, în poezia cu acelaşi nume, Ioan Marini susţine cu tărie această atitudine: „Nu fi un steag arătător de vânt / şi nu primi uşor orice cuvânt. / Rămâi statornic până la sfârşit / în tot ce Domnul ştii c-a poruncit“.
Pe patul de suferinţă, în ianuarie 1947, va face o impresionantă mărturisire de credinţă:
„Sub steag străin nu voi lupta,
jertfă baalilor n-oi da.
Un singur steag cunosc: Hristos!
Un singur lucru de folos:
să spun de El, de jertfa Lui,
de mântuirea Sa, oricui.
(Legământ, «Isus Biruitorul» nr. 7-8)
În contextul de după provizoria libertate apărută pentru toate cultele religioase în urma actului de la 23 august 1944, încredinţările străine au început să se afirme cu tot mai multă îndrăzneală sub lozinca de circumstanţă că, dacă am suferit împreună în timpul dictaturii antonesciene, e bine în continuare să mergem tot împreună. În numele dragostei fără garduri, fratele Marini a devenit receptiv la ideile înfrăţirii între creştini într-un spirit care azi se numeşte ecumenism.
Lecţia lui pe această cale ne foloseşte şi nouă, celor de azi. Când „ecumenistul“ Marini şi-a dat seama că tovarăşii de drum din celelalte culte urmăreau interese prozelitiste, a rupt legăturile cu ei, fără a recurge însă la ură şi la violenţe verbale. Contextul se va repeta atât în timpul regimului comunist, cât şi după Revoluţia din decembrie 1989. Desigur, după această dată, într‑un cadru mult mai vast şi controversat. Fratele Marini, ca şi mai târziu fratele Traian Dorz, când şi-a dat seama în ce direcţie merge „ecumenismul“ acestor „fraţi“, a luptat cu dârzenie pentru păstrarea identităţii spirituale a Oastei Domnului, evitând orice compromisuri. Este, pentru noi, cei de azi, porunca zilei. Deşi suntem atenţi la toţi şi la toate, luăm din realitatea multireligioasă de azi numai ceea ce ne ajută la păstrarea identităţii prin trăirea deplină a învăţăturii noastre de credinţă.
În condiţiile în care omul creştin actual este provocat nu numai de ispitele de natură trupească, ci îndeosebi de cele de natură spirituală, apetitul pentru rugăciune cunoaşte o scădere tot mai mare. Modelul de mare om al rugăciunii, oferit de practica religioasă a fratelui Marini, ne este cu atât mai folositor nouă, celor de azi, pentru care rugăciunea ocupă un loc tot mai redus în meniul nostru spiritual. Exemplul său ne învaţă cum să intrăm în fiecare zi în dialog cu Iisus şi cu Biserica Lui, pentru a putea avea izbândă în lupta noastră pentru mântuire. Tineretul nostru trebuie să intre la şcoala aceasta a rugăciunii prin care se revarsă în viaţa noastră toate darurile de sus, de la Părintele Luminilor.
Şi, fiindcă e vorba de tineret, acesta găseşte în fratele Marini chipul impresionant al adevăratei feciorii. Curăţia trupului, a inimii şi a gândurilor a făcut ca viaţa lui să devină o icoană vie a ceea ce trebuie să fie un tânăr care a făcut un legământ cu ochii săi, cu gândurile şi cu simţirile sale. Marea iubire a vieţii lui a rămas iubirea pentru Iisus Hristos şi pentru toţi aleşii Săi. „Sub aripa lui Hristos nu poţi sta şi cu sfinţenia, şi cu păcatul“, le spunea el tinerilor din vremea lui.
Azi, când sodomizarea şi sybarizarea au devenit un adevărat cancer pentru societate, întoarcerea spre izvoarele curăţiei face cu atât mai necesar modelul purităţii apostolului Marini. Într-o lume ca a noastră, în care pântecele a ajuns un adevărat idol, postul – ca armă de luptă – a fost abandonat de unii creştini. Ioan Marini a fost, şi în privinţa postului, un exemplu demn de urmat. El nu reducea postul doar la aspectul lui culinar, ci înfrânarea fizică trebuia să ducă, în alt plan, la biruinţele împotriva păcatelor trupeşti şi sufleteşti. Această atitudine îndruma la combaterea formalismului în care se complăceau şi se mai complac unii dintre creştinii noştri.
Acestea sunt doar câteva din trăsăturile moral-spirituale ale fratelui Ioan Marini, prin care el rămâne mereu actual în lupta celor ce vor să-şi câştige mântuirea în Biserica lui Hristos. Cunoscând viaţa şi strădaniile duhovniceşti ale acestui atlet al credinţei creştine din epoca noastră, vom lupta mai cu folos pentru realizarea idealului nostru de mântuire.
Am vrea să tragem o ultimă concluzie, citându-l pe Traian Dorz, fratele de suferinţe şi biruinţe al misionarului şi luptătorului creştin Ioan Marini:
„Despre fratele Marini vor mărturisi veşnic toate urmele lui sfinte printre fraţi, toate predicile sale nemuritoare, toate scrierile din foile, din cărţile, calendarele şi cântările rămase după el. Pilda vieţii lui, minunată şi strălucită, va rămâne nemuritoare, iar jertfa sa alături de a Părintelui Iosif şi de aceea a celorlalţi fraţi cu care a muncit şi a suferit va rămâne la temelia Oastei Domnului pe totdeauna. Nimeni nu va putea vorbi despre istoria începutului acestei minunate Lucrări evanghelice fără să pomenească despre partea fratelui Marini, care a fost printre cele mai dintâi şi mai frumoase dăruiri aduse Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, al Cărui martor credincios a fost el până la moarte.[2]
În acest sens, Editura «Oastea Domnului» consideră ca pe o datorie de conştiinţă să aducă la lumina tiparului şi deci a marelui public întreaga operă, gândire şi experienţă cu Hristos a acestui credincios cu viaţă de sfânt al vremurilor noastre.
Pentru a-l introduce în circuitul viu al cărţii religioase, ne-am propus ca, într-o primă etapă, să strângem în câteva volume broşurile tipărite în timpul vieţii autorului, sub titlul generic „Gânduri creştine“.
În a doua etapă vom continua cu publicarea în volum a articolelor apărute în periodicele «Lumina satelor», «Oastea Domnului», «Iisus Biruitorul», «Viaţa creştină», «Misionarul vieţii creştine» etc., articole ce cuprind meditaţii, predici, istorioare, toate exprimate într-un stil sobru, direct, fără înflorituri stilistice, dar cu o mare putere de penetrare şi înnoire a sufletului cititorului, de schimbare a vieţii acestuia.
Gândirea creştină, experienţa duhovnicească a lui Ioan Marini, unice în felul lor, vor ajunge să fie cunoscute mai temeinic pe calea tiparului, devenind un sprijin real în formarea spirituală deplină a creştinilor noştri.
Să nu uităm: fratele Ioan Marini erau bun cunoscător al literaturii patristice care l-a influenţat pozitiv şi l-a ajutat să interpreteze corect Sfintele Scripturi. De aici şi statornicia în credinţă a acestui luptător creştin cu suflet de apostol şi de isihast.
Îl rugăm pe bunul Dumnezeu să ne ajute în această muncă binecuvântată, iar pe cititorii noştri îi îndemnăm să se hrănească din aceşti faguri duhovniceşti ai bine-credinciosului luptător pentru cauza lui Hristos şi a mântuirii – care a fost şi rămâne „fratele învăţător Ioan Marini“.
Sibiu, 20 iulie 2003,
la sărbătoarea Sf. Prooroc Ilie
prof. Ghe. Precupescu
[1] Nicolae Marini, Învăţătorul Ioan Marini – o viaţă de apostol, Editura «Oastea Domnului», Sibiu, 2002, pp. 232.
[2] Traian Dorz, Fericiţii noştri înaintaşi, manuscris.
