Salvarea familiei părintelui Vasile Ouatu
Era în primăvara anului 1944. Din cauza armatei germane ce staţiona la noi în ţară, România se afla în conflict cu marile puteri aliate, motiv pentru care erau supuse unui bombardament aviatic aproape continuu cele mai importante oraşe, inclusiv Bucureştiul, care era mereu în alarmă zi şi noapte. În această situaţie, aflându-se la fraţii de aici, fratele Marini se interesează de soarta familiei părintelui Vasile Ouatu: de soţie şi de cei doi copii, pe care fratele Marini i-a avut în atenţie încă de la moartea părintelui Vasile, din 1937. Când a văzut condiţiile grele în care se aflau, fratele Marini s-a gândit să-i evacueze din Bucureşti. Şi a ales Aradul. Astfel, la înţelegere cu fratele Petru Stancu din Sâmbăteni, au închiriat o casă în localitatea Ghioroc şi i-a adus acolo, unde au rămas până la terminarea războiului. Iar pentru cele necesare traiului zilnic, prin fratele Petru Stancu, s-au îngrijit fraţii arădeni, aşa încât nu au dus lipsă de nimic.
De Crăciunul anului 1944, cel ce scriu aceste rânduri, împreună cu fratele Ioan Marini am plecat din Săsciori, încărcaţi cu alimente pentru membrii familiei Ouatu. Acel Crăciun l-am petrecut la fraţii din Sâmbăteni. Slujba s-a oficiat în căminul cultural, fiindcă biserica a fost lovită în timpul bombardamentelor. Tot în cămin, care a devenit neîncăpător, s-a ţinut şi adunarea Oastei Domnului, cu ocazia trecerii fratelui Marini pe acolo.
Atunci, cu acea ocazie, l-am cunoscut şi pe tânărul frate Moise Velescu, într-un grup de tineri din Cicir şi din Sâmbăteni, de curând veniţi la Oaste.
Ioan Marini se stabileşte definitiv la Sibiu
După sistarea foii «Isus Biruitorul» în 1945, fratele Ioan Marini a rămas definitiv la Sibiu, iar fratele T. Dorz s-a stabilit la Beiuş unde continua difuzarea revistei «Familia Creştină», care urma să ţină legătura cu abonaţii până la o altă apariţie la Sibiu, pentru care Titus Trifa se zbătea în continuare.
În tot anul 1945, cât fratele Marini a alergat prin ţară, a reuşit să strângă rândurile ostaşilor, să refacă adunările şi să readucă la matcă pe cei ce rătăciseră între timp pe alte căi.
1946 – Adunarea de la Săsciori
În 2 februarie are loc la Săsciori o mare adunare, cu un program de teatru religios, în sala Căminului cultural, la care au participat o mulţime de fraţi din ţară, îndeosebi din Moldova. Fraţii vorbitori s-au întrecut în a vesti adevărul Evangheliei şi pe Iisus cel Răstignit. Prin cuvântul său de încheiere a programului, fratele Marini a zguduit mulţimea din sală, care îi sorbea cuvintele. Apoi, spontan, face o profeţie, spunând: „La anul, în această zi, aici în acest loc, se vor petrece lucruri mari“.
Iată împlinirea profeţiei: în anul următor, în 2 februarie 1947, două sicrie erau aşezate în acel loc, în care se aflau vorbitorul alături de tatăl său.[1]
Anul 1946 a fost un an de cotitură în istoria ţării şi a Oastei Domnului. Era tot mai vizibil cum bolşevismul, cârtiţa Moscovei, îşi pregătea fotolii confortabile din care să dea apoi ordine de gâtuire a poporului român, mereu supus la sacrificii în întreaga lui istorie.
Dar pentru Mişcarea Oastei Domnului, care de-abia scăpase de persecuţiile din timpul războiului, anul 1946 a fost un an de mare izbândă, cu mari revărsări ale Duhului Sfânt, cu explozii duhovniceşti după ani de lanţuri şi puşcării.
Dar, mai ales pentru Ioan Marini, a fost anul în care, după ce a scăpat de urmăriri, hărţuieli, întemniţări şi alte măsuri luate contra lui şi a urmaşilor Părintelui Trifa din partea autorităţilor, s‑a aruncat eroic în lupta pe viaţă şi pe moarte pentru triumful adevărului Evangheliei lui Hristos. Călit în focul suferinţei, în lanţuri şi cătuşe, prigonit, judecat şi aruncat după gratii, Ioan Marini, asemenea marilor oameni ai credinţei, nu mai avea de ce să se teamă, chiar dacă într-o zi ar fi fost urcat pe „rug sau pe eşafod“.
Marea adunare de Rusalii din Sibiu
La Sibiu, de ziua Cincizecimii 1946, prima mare sărbătoare în libertate, s-a strâns o mulţime de fraţi din întreaga ţară. Era o parte şi din ramura Mitropoliei, cei cu statutele respinse de Părintele Iosif Trifa. Ei au ţinut adunarea în curtea Academiei Teologice, iar noi, din nou în jurul mormântului Părintelui Iosif Trifa.
Până la plecarea spre cimitir, fraţii erau strânşi într-o sală unde s-a ţinut şi un fel de sfat frăţesc. La un moment dat, ne-am trezit că îşi face apariţia între noi preotul Gheorghe Secaş de la Mitropolie, însoţit de doi teologi. Pe acea vreme, preotul Secaş era un personaj bine cunoscut şi mediatizat, devenit chiar celebru în alimentarea conflictului dintre Părintele Iosif Trifa şi mitropolitul Nicolae, precum şi în întreaga frăţietate a Oastei, prin articolele denigratoare publicate în paginile foii «Lumina Satelor», organul de presă al Mitropoliei Sibiului. Acum, preotul Secaş, având funcţia de redactor la «Lumina Satelor» şi de secretar la Mitropolie, era împuternicit a vorbi în numele instituţiei pe care o reprezenta. În această calitate, ne-a mustrat cu asprime, fiindcă păstrăm în continuare în Oaste linia trasată de Părintele Iosif Trifa şi că ar fi cazul să lăsăm trecutul, să cădem la pace cu ei, ca să ni se ierte „rătăcirea“ în care am ajuns.
La încheierea acestei disertaţii a preotului Secaş, cu promisiuni de „binecuvântări arhiereşti“, se cerea, desigur, un răspuns pe măsură. Fraţii Marini şi Dorz, care erau de faţă şi fiind primii vizaţi de către trimisul mitropolitului, căutau un mod de a răspunde. Eram aşezaţi într-un fel de careu, iar fraţii din sală priveau din spate curioşi. La un moment dat, fratele Ioan Marini îi şopteşte fratelui T. Dorz: „Treci şi răspunde la provocare.“ Iar fratele T. Dorz îi răspunde fratelui Marini: „Eu nu sunt în măsură, răspunde frăţia ta“. Atunci fratele Marini, răspunzând acestei provocări a lui Secaş la pace – pentru a câta oară? – i-a spus printre altele: „Suntem învinuiţi că ne opunem la o pace şi bună înţelegere. Dar cum să facem acest pas, când drumul ne este blocat de pietre şi bolovani? Daţi pietrele la o parte şi pacea se va înfăptui.“
La sfârşitul vorbirii fratelui Marini, Secaş şi cei doi teologi au plecat fără a mai spune un cuvânt. Primise, de altfel, încă o lecţie ca multe altele, de pe la alte adunări frăţeşti din ţară, unde se prezenta cu lecţia învăţată pentru a dezbina adunările aşa-zis „trifiste“. Două din cele mai tari lecţii le-a primit în Săsciori, în două rânduri când, în mijlocul unei mari mulţimi de fraţi adunaţi sub cerul liber, preotul Secaş, încercând să-l denigreze pe Părintele Iosif Trifa, a fost huiduit de întreaga asistenţă şi condus, de braţ, afară. Cu altă ocazie, la fel, a fost condus de fraţi până afară din comună, cerându-i-se să nu mai treacă niciodată prin Săsciori.
După plecarea preotului Secaş, fraţii au comentat în fel şi chip poziţia adoptată de dânsul, total neconciliantă. Apoi, fratele Marini a mai adăugat: „Nu se poate cere cuiva ceea ce nu are. Un om poate fi întreg numai când cunoaşte la maximum toate durerile şi toate bucuriile vieţii, trăind deplin adevărul.“
După acest surprinzător eveniment, fraţii s-au îndreptat cu toţii spre cimitirul public unde s-a ţinut tradiţionala adunare la mormântul Părintelui Iosif Trifa. Aici s-a vorbit şi s-a cântat până spre seară. S-au perindat la cuvânt fraţi din toate zonele ţării. Toţi vorbitorii, mai mult sau mai puţin, prin cuvinte frumoase şi pline de duh, au elogiat personalitatea Părintelui Iosif Trifa.
La urmă, a luat cuvântul fratele Ioan Marini care a zguduit mulţimea până la lacrimi, arătând viaţa de chin şi suferinţă a Părintelui Iosif Trifa:
Ce-ai în mână, Iosife, un condei? Cu un condei ai revoluţionat o ţară şi ai ieşit la luptă cu duşmanii adevărului. Ca un erou ai căzut în luptă. Duşmanii voiau să te ucidă, dar nu au reuşit, deoarece „Comandantul tău suprem“ ţi-a apărat cauza. Peste ani – aşa cum ai afirmat – Biserica, istoria şi neamul îţi vor face dreptate.
Va veni vremea când această profeţie a Părintelui Iosif se va împlini. Şi atunci urmaşii celor ce l-au „răstignit“ în timpul vieţii vor încerca cu mare prudenţă să-i facă dreptate. Dar el va rămâne erou şi martir al credinţei.[2]
Aceasta e răsplata oamenilor pentru marii credincioşi ai lui Dumnezeu şi apărătorii adevărului. După ce îi prigonesc şi îi ucid, le ridică statui şi monumente.
Acum Părintele Iosif se va bucura, dincolo, că ţara e plină de „copii“ pe care i-a născut prin jertfa vieţii lui la o viaţă nouă cu Hristos.
Apoi, de încheiere, fratele Marini a mai spus: E cazul, fraţilor, ca, la despărţirea de la acest mormânt care închide în el rămăşiţele pământeşti ale unui erou al Golgotei, să înnoim legământul nostru de a călca mereu pe urmele lui şi a-i susţine învăţăturile probate în focul suferinţei.
[1] Vezi Anexă, pag. 220
[2] Azi, când „profeţia“ s-a împlinit, unii dintre fraţi, dând dovadă de o regretabilă miopie duhovnicească, au văzut în ridicarea caterisirii pierderea aurei de martir a întemeietorului pământesc al Oastei. Nimic mai greşit decât acest punct de vedere! Oare Sfântul Maxim Mărturisitorul ori Sfântul Ioan Gură de Aur, caterisiţi de mai multe ori, prin intervenţiile puterii lumeşti şi prin slăbiciunea conducerii bisericeşti din acea vreme, au pierdut aura de martir când, mai târziu, conducerea Bisericii, văzând greşeala comisă, le-a ridicat caterisirea? Dimpotrivă, această recunoaştere a adevărului arată măreţia Bisericii şi faptul că Duhul Sfânt a repus adevărul în drepturile lui.
va urma
Învăţătorul Ioan Marini –o viaţă de apostol / Nicolae Marini. – Sibiu; Oastea Domnului, 2002
