Eliberarea din Închisoarea Militară Sibiu
Era prin luna aprilie 1942, când Ioan Marini, scăpat de după gratii, revine la Beiuş pentru a-şi relua munca la redacţia revistei «Familia Creştină», care a suferit în lipsa lui, întrucât fratele Traian Dorz era prezent doar în timpul câte unei permisii ori al unui concediu medical din armată.
Era în plin război, mobilizările continuau, mulţi fraţi ostaşi au fost trimişi pe frontul antisovietic, care se desfăşura sub deviza „războiul sfânt“ lansată de către mareşalul Ion Antonescu, şeful statului, cu scopul de a stimula curajul soldaţilor. Am avut fraţi buni, care au căzut pe front, printre care amintim doar câteva nume: Ionel Arsu – Sebeş; Ioan Pârvu – Orăştie; Traian Diodiu – Cricău, Alba; Nicolae N. Precupescu – Săsciori, Alba. Şi lista nu se încheie aici.
Cu toate restricţiile şi greutăţile de tot felul în care se zbăteau ţara şi poporul, adunările Oastei Domnului continuau ca totdeauna. Fratele Ioan Marini străbătea ţara de la un capăt la altul, îndemnându-i pe fraţi la dragoste şi statornicie. S-a întâlnit din nou şi cu fraţii din Basarabia şi din nordul Bucovinei, după ce frontul trecuse dincolo de Nistru.
1943 – A patra arestare. La Închisoarea Galaţi.
Al treilea proces
După vizita făcută fraţilor din Basarabia şi Bucovina de Nord, Ioan Marini vine în Moldova pe Valea Trotuşului, la Comăneşti, şi împreună cu fratele David Bălăuţă vizitează grupările de fraţi din zonă. Aveau loc adunări cu mari mulţimi de participanţi, ce continuau la nesfârşit, zile şi nopţi, cu ocazia trecerii fratelui Ioan Marini pe meleagurile lor.
Însă, pentru un aşa frumos succes pe linia Oastei Domnului, diavolul s-a înfuriat la culme. Conspiraţia s-a dovedit prezentă şi pe meleagurile Moldovei. Ioan Marini era spionat şi aici de acelaşi soi de spioni ce-i suspectau activitatea în toată ţara.
Şi aici, ca şi în alte locuri, un preot a reclamat Jandarmeriei toată manifestarea Oastei Domnului cu ocazia trecerii pe acolo a lui Ioan Marini. În urma acestei reclamaţii, un grup de fraţi au fost chemat la postul de jandarmi din comuna Lunca de Jos şi li s-au întocmit acte de dare în judecată. S-au folosit aceleaşi metode, la fel ca la Arad şi la Sibiu, cu aceleaşi învinuiri: organizare de întruniri neautorizate şi tulburarea liniştii publice. Consistoriul din Sibiu, profitând de situaţia specială din ţară – o consecinţă a stării de război – folosea forţa publică pentru a-l îngenunchea pe Ioan Marini, în speranţa că într-o bună zi, sătul de prigoane şi cu nesiguranţa zilei de mâine, va bate spăşit la uşa lor.
Procesul s-a ţinut la Galaţi în ziua de 17 martie, la Tribunalul Militar. De la Comăneşti, au fost aduşi fraţii David Bălăuţă şi Ion Unguraşu. Ioan Marini a fost adus din Bucureşti sub escortă. Au fost judecaţi sub stare de arest. Rechizitoriul procurorului a fost cât se poate de aspru. Inculpaţii s-au apărat singuri, avându-l pe Hristos de partea lor. Reclamantul nu s-a arătat, din frică şi ruşine. A rămas în ceaţă (dar numai până la Dreapta Judecată).
După derularea procesului, s-a emis o sentinţă cu o condamnare de câte 3 luni închisoare corecţională pentru fiecare dintre cei trei inculpaţi, cu executarea în Penitenciarul Galaţi, începând din luna martie 1943. Cu regret menţionăm că, documentele privitoare la procesul de la Galaţi nu le mai deţinem, ele au dispărut cu ocazia percheziţiilor Securităţii. Tot ce a mai scăpat a fost bine ascuns sau îngropat în pământ.
Iată-l pe Ioan Marini din nou, la al treilea mare proces, şi pentru a doua oară vârât după gratii pentru aceleaşi învinuiri: împăcarea oamenilor cu Dumnezeu, iubirea faţă de aproapele prin Biblie şi Biserică.
La Galaţi, închisoarea era ticsită de tot felul de infractori. Cei trei fraţi ostaşi în frunte cu Ioan Marini au intrat într-un adevărat infern. Spre deosebire de închisoarea din Sibiu, cea din Galaţi avea o capacitate mult mai mare, fiind mai extinsă.
După câteva zile de şedere în celulă, Ioan Marini este chemat la grefa închisorii, unde comandantul îi propune să treacă să lucreze ca funcţionar la birou.
Apoi după ce s-a mai obişnuit cu regimul de detenţie, fratelui Marini i s-a permis – la fel ca şi la Sibiu – să ţină ore de evanghelizare cu deţinuţii. Terenul era deja pregătit de fraţii Bălăuţă şi Unguraşu. S-a început şi aici cu capela închisorii. Dar, pe măsură ce deţinuţii aflau de acest program religios, duminica, la slujba de Liturghie, umpleau capela, iar după-masa, la evanghelizare, spaţiul se dovedea neîncăpător. Preotul închisorii i s-a alăturat fratelui Marini, îndemnându-i pe deţinuţi să-l asculte şi să-i urmeze sfaturile de care aveau atâta nevoie în situaţia în care ei se aflau.
Parohul închisorii aprecia foarte mult aportul fratelui Ioan Marini pe linie spirituală, întrucât îi uşura munca şi făcea să-i crească credibilitatea în faţa deţinuţilor. Iar pe măsură ce deţinuţii s-au familiarizat cu evanghelizarea din capela închisorii, fratele Marini a început vizitele prin celule cu Biblia în mână, căutând în primul rând să ridice moralul celor dezamăgiţi şi disperaţi. Apropiindu-se în felul acesta de sufletele lor, el a ajuns să fie îndrăgit şi să i se simtă tot mai mult nevoia printre ei.
Văzând această situaţie şi ştiind că i se apropie ziua eliberării, fratelui Ioan Marini, înduioşat de sufletele multor condamnaţi care au primit cuvântul Evangheliei şi doreau din tot sufletul o schimbare a vieţii lor, i-a venit o idee. Se gândea cum şi-ar mai putea prelungi şederea printre deţinuţi, ca să le mai poată fi de folos; dar, pentru asta, numai comandantul închisorii ar fi putut dispune.
Ioan Marini cere prelungirea detenţiei
Astfel, într-una din zile, Ioan Marini se prezintă în faţa comandantului, cerându-i să i se mai prelungească mandatul de deţinere după gratii, pentru încă o perioadă, ce o va stabili personal. La auzul acestei cereri, comandantul a rămas mut de uimire. Nu ştia ce să creadă despre învăţătorul deţinut, care a răscolit închisoarea cu Biblia. Apoi, după o clipă de tăcere, îl întrebă:
– Ce te determină pe matale să vii cu o asemenea cerere, în timp ce toţi aceşti condamnaţi aşteaptă cu nerăbdare ziua când să iasă pe poartă?
– Ceea ce mă determină să fac un astfel de gest este faptul că eu consider neîncheiată misiunea mea de educare prin Evanghelie a acestor oameni care au greşit în viaţă şi aş vrea să mai rămân printre ei, pentru binele şi salvarea lor. Deci din dorinţa de a le mai putea fi de folos, prefer să-mi mai răpesc din libertatea mea, pentru a-i putea ajuta pe ei să devină liberi, spiritual, măcar o parte dintre cei care au înţeles şi primit mesajul Evangheliei lui Hristos. Consider că pentru acest mesaj, Dumnezeu a îngăduit să ajung aici după gratii.
Comandantul era uimit şi nu mai ştia ce să creadă despre omul din faţa sa. Apoi, după o clipă de tăcere, a răspuns:
– De mulţi ani îndeplinesc această funcţie de comandant de închisori, dar cu un asemenea caz ieşit din comun nu m-am întâlnit. Nu-ţi pot înţelege această credinţă şi râvnă, e ceva ce pe mine mă depăşeşte. Cu tot regretul, nu pot aproba o asemenea cerere. Peste câteva zile vi se înmânează actul de eliberare cu care veţi ieşi pe poarta închisorii.
va urma
Învăţătorul Ioan Marini –o viaţă de apostol / Nicolae Marini. – Sibiu; Oastea Domnului, 2002
