Ioan Marini – fapte şi întâmplări (VIII)

Eliberarea din Închisoarea Galaţi

Înainte de eliberare, fraţii Marini, Bălăuţă şi Ungureanu s‑au răspândit printre deţinuţi pentru a-şi lua rămas-bun, împărtăşin­du-le apoi şi ultimele sfaturi. Câţiva deţinuţi i-au cerut fratelui Marini – cu această ocazie – să le explice şi lor prin ce împrejurări a ajuns el după gratii, alături de ei. Când au auzit că totul a pornit în urma unor reclamaţii făcute de către unii preoţi la autorităţi, s‑au mirat şi au început să-i blesteme pe aceştia pentru atitudinea lor. Dar şi mai mare le-a fost mirarea când fratele Marini, în loc să-i aprobe, i-a dojenit, spunând: „Eu le mulţumesc acestor preoţi pentru că, în ideea de a-mi face rău, mi-au făcut un bine, ajutând la încarcerarea mea aici, ca astfel să vă pot aduce vouă mesajul Evangheliei lui Hristos. Consider că totul s-a făcut cu îngăduinţa lui Dumnezeu, fără de care n-aş fi putut pătrunde între aceste ziduri şi să sparg această cortină de fier pentru a face să strălucească lumina lui Iisus Hristos în acest întuneric infernal“.

*

Pe toată perioada detenţiei, fraţii Marini, Bălăuţă şi Ungu­reanu au fost vizitaţi şi ajutaţi de unii fraţi din ţară, fiind informaţi în acelaşi timp şi despre starea adunărilor, despre fraţi care, cu toate prigoanele declanşate de către autorităţi, aveau moralul ridicat, erau optimişti şi hotărâţi să nu dea înapoi, cu orice risc, deşi erau hărţuiţi şi torturaţi de jandarmi şi Poliţie pentru continuarea activităţii pe linia Oastei Domnului.

Ioan Marini se stabileşte din nou la Arad

După eliberarea din Închisoarea Galaţi, Ioan Marini se reîntâlneşte cu publicistul Traian Dorz şi împreună chibzuiesc încotro să se mai orienteze, după ce a fost oprită între timp de către cenzură şi revista «Familia Creştină» de la Beiuş.

„Gândindu-ne la mai multe oraşe potrivite pentru a ne putea desfăşura nestingheriţi activitatea – spunea fratele Marini – căutam şi o distanţă cât mai mare de Sibiu şi de lupa de acolo care ne ţinea în obiectiv. Aşa se face că am ales din nou oraşul Arad, unde am dat peste un patron cu o editură şi o tipografie. Cu acesta, pe nume Gh. Munteanu – om serios şi de caracter – ne‑am înţeles foarte bine. Am convenit să ne tipărească toate lucrările, inclusiv calendarul pe anul 1944, şi să ne acorde păsuire pentru costurile de tipar până vom fi în măsură să plătim.“

Astfel, fiindcă în Arad condiţiile de viaţă erau mai grele, fratele Marini se stabileşte cu domiciliul la Ghioroc, de unde făcea naveta cu tramvaiul la Arad, pentru a fi prezent aproape zilnic la tipografie. Era în pregătire şi calendarul. Muncea din greu şi urma să rămână iar singur, întrucât fratele Dorz trebuia să se reîntoarcă la unitatea militară, pe front.

23 august 1944 – momentul în care România, fără să vrea, şi-a deschis porţile spre infernul comunist

Atmosfera în ţară era tot mai tensionată din cauza războiului. Lucrarea Domnului intrase în catacombe şi toţi cei ce se lipeau de ea se pregăteau şi de suferinţe. Adunările se ţineau numai pe ascuns, în locuri mai ferite de lume, pe la margini de localităţi, iar vara prin păduri. Când se întâmpla ca jandarmii să descopere vreo adunare, se făceau arestări şi confiscări de cărţi şi Biblii.

Această situaţie a durat până la 23 august 1944, când România a subscris la armistiţiu cu marile puteri cu care era în conflict, i-a alungat pe nazişti din ţară şi s-a revenit la democraţie prin înlăturarea mareşalului Ion Antonescu şi a dictaturii sale. O dată cu deschiderea porţilor spre libertate, pentru încă o perioadă, a ieşit din „catacombe“ şi Oastea Domnului şi a început să se lucreze pe faţă. S-au reluat adunările mari pe ţară şi fără teamă de sancţiuni.[1]

Ioan Marini în viziunea Forului Mondial Bisericesc

Aflându-se în Bucureşti în cursul anului 1944, fratele Marini avu o întrevedere cu o delegaţie suedeză din partea Consiliu­lui Mondial al Bisericii care voiau să-l convingă să emigreze şi să li se alăture pentru o strânsă colaborare în cadrul misiunii creştine pe plan mondial.

Au căutat să-i demonstreze fratelui Marini că, făcând acest pas, se pune la adăpost de primejdia ce va veni peste România prin venirea comuniştilor la putere, care vor prigoni Bisericile şi pe credincioşi.

Dar, cu tot regretul, fratele Ioan Marini a fost nevoit să refuze această onorabilă invitaţie, pentru a nu-şi părăsi fraţii şi Lucrarea Oastei Domnului de care era legat prin jurământ în faţa Părintelui Iosif Trifa.

1945 – Din nou o rază de speranţă

În acest context al uşilor deschise, Titus Trifa îşi redeschide editura, intervine din nou la autorităţi şi obţine aprobare pentru apariţia gazetei «Isus Biruitorul». Ioan Marini se afla deja la Sibiu. A fost chemat de urgenţă şi tovarăşul său de luptă Traian Dorz şi astfel a fost posibil ca, de 1 mai 1945, să apară iarăşi gazeta «Isus Biruitorul», într-o formă nouă: ca fondator, Preotul Iosif Trifa, iar ca redactori, Ioan Marini şi Traian Dorz. În cele zece pagini se regăseau fraţii care au luptat şi au suferit pentru cauza lui Hristos şi a Oastei Sale.

Miile de cititori au primit cu mare bucurie noua apariţie a foii atât de mult apreciată de ei, considerând-o ca o mare victorie, după cele şapte gazete de până atunci ale Oastei: «Ostaşul Domnului, «Ecoul», «Alarma», «Glasul Dreptăţii», «Viaţa Creş­tină», «Misionarul Vieţii Creştine», «Ogorul Domnului», toate oprite la ordinul mitropolitului Nicolae, care acum, înfuriat la culme, când a aflat că discipolii lui Trifa au revenit la Sibiu tot pe vechile poziţii, dispune iarăşi oprirea gazetei ce i‑a dat multă bătaie de cap.

Între timp, prin încetarea apariţiei gazetei «Isus Biruitorul», fratele Ioan Marini şi-a reluat misiunea de cercetare a fraţilor prin ţară. Era acelaşi pribeag fără casă şi masă şi fără un domiciliu stabil. Toată averea – pe care, de altfel, o purta cu el – era un geamantan cu cărţi şi manuscrise, lenjerie de schimb şi alte lucruri personale. Când se afla în călătorie şi trebuia să aştepte ore întregi în vreo gară până la sosirea altui tren, se retrăgea în­tr‑un colţ în sala de aşteptare, deschidea geamantanul, scotea manuscrisele şi continua să scrie. Altfel spus, purta redacţia cu el.

[1] Era tactica aplicată de comunişti: libertate deplină pentru toate cultele, drepturi democratice, până ce vor ajunge să pună mâna pe putere.

va urma

Învăţătorul Ioan Marini –o viaţă de apostol / Nicolae Marini. – Sibiu; Oastea Domnului, 2002