Ioan Marini Mărturii Meditaţii

Ioan Marini – fapte şi întâmplări (X)

Adunarea anuală, de sărbătoarea Sfântului Ilie

A urmat 20 iulie 1946, când s-a ţinut adunarea pe ţară la Săsciori, care a întrunit un număr de aproape două mii de participanţi din întreaga ţară. Cu această ocazie a avut loc şi un sfat frăţesc cu delegaţi mai reprezentativi şi cu răspundere în Lucrare. S-au pus în discuţie, pe lângă alte probleme, şi cea a unei părţi a tineretului care-şi permitea un fel de libertinaj prin gesturi şi comportament, cum s-a întâmplat, de exemplu, cu lansarea unor cântece care nu se potriveau cu duhul adunării (atât textul, cât şi melodia) şi trezeau în rândul tineretului pasiuni ce stimulau instinctele, făcându-i pe tineri să se manifeste într-un anumit fel care îi plasa în afara Frăţietăţii Oastei, ducându-i la tendinţe de separatism şi spirit de partidă. Şi, pentru a se evita o nouă ruptură în Oaste, după cea cu Statutele, fratele Marini a tras un semnal de alarmă pentru depăşirea momentului critic. Astfel sfatul, după ce a analizat mai detaliat situaţia prezentată de fratele Ioan Marini, a hotărât o anumită disciplină între ostaşi, conform Bibliei şi Bisericii, precum şi izolarea celor care instigă la dezordine şi indisciplină. Aşa cum era de aşteptat, aceste măsuri nu au fost pe placul unora, dar, văzându-se încorsetaţi, treptat-treptat mulţi dintre ei au renunţat la gândurile lor şi s-au supus hotărârii majorităţii. Dacă atunci, în 1946, fratele Marini n-ar fi sesizat la timp fenomenul, în Oaste ar mai fi avut loc încă o divizare.

Vizita fratelui Ioan Marini în Moldova

După limpezirea acelor probleme dificile dezbătute la Săsciori, fratele Ioan Marini s-a îndreptat spre meleagurile Moldovei, unde seceta din acea vară a creat un dezastru. Pământul era pârjolit, culturile de câmp, topite, animalele erau sacrificate, nemaifiind nici iarbă pentru păşunat. Cu alte cuvinte, s-a lăsat o foamete şi o sărăcie generală. În asemenea împrejurări, trecerea fratelui Ioan Marini prin satele cu oameni disperaţi era privită asemenea unei solii cereşti. Oamenii îl urmau din sat în sat, ca pe vremea Mântuitorului. Adunările se ţineau aproape zilnic şi mai ales noaptea, din cauza arşiţei. Fratele Marini era solicitat la maximum, până la epuizare, nemaiavâd timp şi pentru odihnă. În asemenea împrejurări, predicile fratelui Marini au cutremurat întreaga Moldovă înfometată. Cu mic, cu mare, lumea îl înconjura peste tot. Unii, care i-au văzut prima dată figura şi i-au ascultat cuvintele, îl asemănau cu Mântuitorul. Alţii, impresionaţi la culme, îngenuncheau înaintea lui, cu lacrimi. Şi întâmplările nu se opresc aici; vom mai prezenta câteva în paginile următoare, din partea unor martori oculari.

Apoi cu acea ocazie, Ioan Marini văzând atâta sărăcie şi foame, s-a angajat într-o acţiune de ajutorare pentru acei oameni sărmani şi atât de crunt loviţi de soartă. Astfel, reîntors din misiunea lui, a luat legătura cu fraţi de răspundere din mai multe localităţi de prin ţară, în primul rând din Ardeal. Şi, împreună cu Traian Dorz, tovarăşul lui nedespărţit de luptă şi suferinţă, au fixat centre pentru depozitare ajutoarelor şi au mobilizat oameni de răspundere care s-au ocupat de colectarea acestora, ce constau în primul rând în cereale şi alte alimente. Prin generozitatea multora şi prin harul lui Dumnezeu, s-a mai ameliorat pe alocuri sindromul foamei. Deosebit de darnici s-au arătat fraţii din judeţele Alba, Hunedoara, Arad şi până în Bihor.

Pe lângă ajutoare, s-au adus şi copii minori dintre cei mai nevoiaşi, care au fost apoi repartizaţi la diferite familii care s‑au oferit să le acorde găzduire şi întreţinere. Unii dintre ei chiar au rămas definitiv la acele familii, găsindu-şi cu timpul un rost în viaţă.

Reapariţia foii «Isus Biruitorul».

Tragedia familiei Marini

Reîntors din misiunea obositoare de pe meleagurile Moldovei înfometate, fratele Ioan Marini pregătea materialul pentru gazeta «Isus Biruitorul», pentru care Titus Trifa s-a luptat şi a obţinut o nouă aprobare. Aşa se face că foaia a reapărut pe 5 ianuarie 1947 şi avea să reziste până la sfârşitul anului, când a fost oprită – acum de către autorităţile comuniste.[1]

În timp ce pregătea gazeta pentru tipar, fratele Marini cade bolnav la pat, afectat de o formă de tifos cu crize şi temperaturi mari – de care era afectată întreaga familie din Săsciori – aşa cum vom descrie cazul în paginile următoare. De pe pat, fratele Marini şi-a scris, fără să ştie, şi ultimul lui articol cu titlul „Dincolo de poarta cea tainică – «Este rânduit oamenilor să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata» (Evrei 9, 27)“, un articol zguduitor, potrivit titlului de mai sus, precum şi ultimul din cariera lui de învăţător publicist creştin.

Şi, pentru că boala îl pironise la pat, aşa încât nu se mai putea deplasa nici până la tipografie, unde era aşa mult de lucru, fratele Marini îmi trimite prin fratele Fulea un anunţ telefonic la Săsciori, unde mă aflam în concediu, să las totul şi să plec urgent la Sibiu, unde – ca frate de corp – să-l ajut la greu. Alarmat de această veste (mama căzuse şi ea bolnavă, s‑ar părea, de acelaşi virus), am alergat în grabă la fratele nostru Ilie Marini în comuna Lancrăm şi împreună am pornit la Sibiu, unde, în casa familiei Gaşpar, l-am aflat pe fratele nostru Ioan, la pat şi destul de grav. Am simţit un fior care-mi spunea că va fi o a treia jertfă, după părinţii Ouatu şi Trifa, pe altarul Oastei Domnului.

După o scurtă stare de vorbă, în care fratele Ioan ne-a de­scris starea lui, precum şi simptomele de la începutul bolii, mi s‑a adresat direct mie, spunând: „Nicolae, te-am chemat în primul rând să-mi salvezi situaţia de la editură, unde stau stocuri de cărţi şi calendare de expediat prin ţară. Rămâi aici şi te apuci de treabă, fiindcă Traian deocamdată a rămas la Beiuş“. Fratele Ilie a plecat înapoi acasă, iar eu am rămas muncind în depozitul editurii de dimineaţa până seara la împachetarea şi expedierea de cărţi şi calendare. În fiecare seară îi prezentam fratelui Ioan o notă cu situaţia zilei. Cu toată suferinţa lui, îl vedeam cum se bucură văzând că totuşi, cu toată lipsa lui, lucrul se mişcă.

Timp de o săptămână, am reuşit să rezolv o mulţime de comenzi. Dar într-una din zile am simţit dintr-o dată că nu mi-e bine: aveam frisoane, iar a doua zi eram şi eu, în alt pat, alături de fratele Ioan, cu o temperatură de 41 de grade şi care nu ceda la medicamente. În această situaţie, fratele dr. Banu, care ne supraveghea, a spus: „Acum e clar, aţi fost toţi din familie contaminaţi cu acelaşi virus de tifos adus din afară. Rezultatul precis îl vom avea după analizele de laborator“.

Ce se întâmplase? Când fratele Marini cutreierase Moldova, în timpul foametei din vara lui 1946, văzând peste tot numai lipsuri şi sărăcie, la întoarcere, a lansat un apel către fraţii ostaşi din toată ţara, să-i ajute cum vor putea pe fraţii din Moldova afectaţi de seceta ce a pârjolit culturile. S-au fixat puncte de colectare, pe teritorii. La familia Marini din Săsciori s-au strâns cereale din judeţele Alba, Hunedoara, Arad. În preajma sărbătorii de Crăciun 1946, şase ostaşi moldoveni, trecând prin Sibiu, au fost conduşi de fratele Marini la Săsciori, pentru a ridica stocul de cereale ce s-a colectat. A fost suficient ca aceşti musafiri să doarmă o singură noapte la familia Marini, pentru a transmite virusul ucigător adus din locurile contaminate unde ei trăiau. Diagnosticul avea să ni se confirme la prima analiză de laborator din spitalul public din Sibiu: tifos exantematic grav, transmis prin paraziţi proveniţi dintr-un mediu contaminat.

În timp ce fratele Ioan şi cu mine zăceam la Sibiu, acasă căzuse mama, apoi a fost doborât şi tata, care avea 64 de ani şi n-a fost niciodată bolnav în viaţa lui. A mai fost atins şi fratele Vasile, dar a trecut mai uşor peste crize, fiind mai rezistent. Mai greu a fost pentru sora noastră cea mai mică, Maria, care a fost doborâtă tocmai la Sâmbăteni – Arad, unde era în vizită la fraţi ostaşi. Astfel am fost afectaţi de virus şase membri din familie, dintre care trei au decedat: mama, tata şi fratele Ioan.

[1] Vezi Ioan Fulea, Foaia «Isus Biruitorul» reapare pentru a noua oară, în «Iisus Biruitorul» serie nouă, din iunie 1990, pag. 2.

va urma

Învăţătorul Ioan Marini –o viaţă de apostol / Nicolae Marini. – Sibiu; Oastea Domnului, 2002

Lasă un răspuns