Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Ioan Marini – fapte şi întâmplări (XI)

Ioan Marini – fapte şi întâmplări (XI)

Ioan Marini – fapte şi întâmplări (XI)

Traian Dorz chemat urgent la Sibiu

Era 20 ianuarie 1947 când, în urma unei telegrame, soseşte la Sibiu fratele Traian Dorz. Reîntâlnirea cu fratele Marini a fost zguduitoare şi plină de lacrimi. După atâtea amintiri de bucurii, lupte şi suferinţe, „calfele lui Neemia“ se revedeau într-un moment crucial pentru Lucrarea Oastei. Dar nu trecuseră încă emoţiile momentului revederii, care l-au mişcat profund pe poet, când din Săsciori ne vine ştirea tristă că a decedat mama noastră; virusul ucigător doborâse prima victimă. Vestea a fost o grea lovitură şi, pentru moment, am rămas muţi. Era prea mare durerea ca să mai putem spune ceva. Apoi ne-am revenit din şocul ce ne-a copleşit sub privirile încremenite ale câtorva musafiri ce ne înconjurau paturile. Atunci, fratele Ioan, înecându-se în lacrimi, îi zice fratelui Dorz, care era şi el cu ochii înlăcrimaţi: „Dragă Traian, va urma înmormântarea mamei, şi eu nu pot fi acolo; mergi să mă înlocuieşti pe mine, să spui tu acolo ceea ce ar trebui să spun eu, un ultim cuvânt, un omagiu la căpătâiul mamei, fiindcă este aşa de mare durerea.“

„M-am străduit – spunea fratele Traian – să-i împlinesc ultima dorinţă şi încredinţare a fratelui Ioan, de a fi prezent la Săsciori, la căpătâiul mamei sale. Dar, oricât m-am străduit, ştiu că n-am putut fi ceea ce ar fi putut să fie el; era ceva ce pe mine mă depăşea. Am asistat la ceremonia înmormântării până la capăt, fiind condusă pe ultimul drum, pe lângă fraţi, şi de o mulţime de săteni. Prin mulţime se vorbea în cuvinte de apreciere despre ceea ce a fost în viaţa ei sora Ana, mama fraţilor Marini; despre spiritul ei de sacrificiu, cu suflet mare şi inimă deschisă faţă de fraţii misionari – şi nu numai. Ani de zile, atâţia i-au trecut pragul casei la orice oră din zi şi din noapte, încât poarta de la intrare nu se încuia niciodată. Alături de fratele Ioan, tatăl şi întreaga familie au împărţit bucata de pâine cu cei săraci şi flămânzi şi au ocrotit pe călători în casa lor, de unde nimeni n-a plecat vreo­dată nemulţumit: o «Betanie» pentru Frăţietatea Oastei.“

*

După trecerea acestor momente grele prin care am trecut, eu simţindu-mă tot mai grav, fratele dr. Banu a hotărât să mă interneze în spital, uşurând prin aceasta şi greutatea familiei Gaşpar, care a făcut multe sacrificii pentru noi.

La plecare, luându-mi rămas bun de la fratele Ioan, acesta mi‑a spus printre lacrimi: „Nicolae, Domnul să te aibă în paza lui! Rămâi statornic în credinţă şi mărturiseşte oamenilor adevărul“. Ne-am privit câteva clipe în ochi, moment în care m-a fulgerat gândul că poate e ultima noastră despărţire. Poate şi el a gândit la fel – şi nu ne-am înşelat. Într-adevăr, ultima despărţire a avut loc…

Din Sibiu, la Săsciori

În timp ce eu eram în spital, fratele Ioan a fost transferat acasă la Săsciori, după cum îi era şi dorinţa. Dar, căzând şi tata la pat, medicul din dispensar a dispus să fie internaţi amândoi în spitalul din Sebeş, pentru tratamente de specialitate.

Pe o iarnă grea, cu îngheţ şi un frig de minus 25 de grade, fraţii ostaşi din ţară, când au aflat că fratele Marini e grav bolnav, au alergat la Săsciori, ca să-l mai poată vedea o dată. Astfel, pe la patul lui Marini s-au perindat o mulţime de vizitatori, primind sfaturi şi îndemnuri de la cel ce le-a fost un deosebit model de viaţă.

*

Dacă în urma tratamentului primit în spitalul din Sibiu mă simţeam tot mai bine, de la Săsciori, în schimb, primeam veşti tot mai îngrijorătoare. În spitalul din Sebeş, tata şi fratele Ioan se aflau într-o stare gravă, aşa încât s-a dispus externarea lor. Fratele Ioan a fost trecut la o familie de fraţi ostaşi din Sebeş, iar tata, acasă la Săsciori. Erau ultimele momente, când se luptau între via­ţă şi moarte. Organismul le slăbise într-o o aşa măsură, că nu mai aveau nici un pic de putere. Astfel, între 28 şi 29 ianuarie 1947, amândoi au decedat. Fratele Ioan a fost dus şi el acasă la Săsciori şi aşezat în sicriu alături de tata, pregătiţi pentru ultimul drum. Iată, în sfârşit, după zile şi nopţi de grele suferinţe, virusul ucigaş a reuşit să ucidă trei fiinţe din familia Marini greu încercată.

În ultimele momente, fratele Marini era tot timpul înconjurat de fraţi din Oaste, care aşteptau sfaturi, mai ales privitor la viitorul Lucrării Oastei. De fiecare dată şi la toţi le spunea acelaşi lucru: să rămână statornici şi să păstreze linia Oastei aşa cum a văzut-o Părintele Iosif Trifa. „Să înlăturaţi din Lucrare – mai spunea el – tot ce nu e potrivit cu Evanghelia şi învăţăturile Părintelui Iosif Trifa. Această Lucrare e crescută pe mâini de rugăciuni, pe genunchi plecaţi înaintea Domnului. E un copil născut din lacrimi, pe care voi să-l duceţi mai departe aşa, păstrând acest tezaur sfânt ca pe o comoară scumpă. Să vă iubiţi unii pe alţii, după îndemnurile Mântuitorului Iisus Hristos, trăind în pace şi bună înţelegere, ca nişte adevăraţi copii ai lui Dumnezeu.“

Primii printre cei ce erau pe lângă fratele Marini în ultimele clipe, celor la care le-a făcut cele mai multe mărturisiri, au fost fraţii Popa Petru din Batiz şi dr. Banu din Sibiu. La amândoi, fratele Marini le-a încredinţat multe lucruri din trecutul şi viitorul Oastei Domnului, pe care o parte le-au dus cu ei în mormânt.

„În ultimele clipe şi până la ultima suflare – spunea fratele Popa Petru – fratele Marini cerea să i se aducă hainele să se îmbrace, ca să meargă în misiune prin ţară, fiindcă Oastea duce lipsă de lucrători. Dar de fiecare dată renunţa, când vedea că nu mai are putere. Ultimele lui cuvinte au fost: «Iată, se deschid porţile Ierusalimului, mamă!» Apoi, a tăcut pentru totdeauna.“

 La zece zile după moartea mamei, fratele Marini a plecat s‑o întâmpine la porţile Ierusalimului ceresc. El a păşit în adevărata libertate de care n-a avut parte aici pe pământ. A păşit în ţară fără duşmani şi turnători, fără jandarmi, tribunale şi închisori, în Împărăţia dragostei lui Iisus, pentru care a răbdat şi a suferit atât. Domnul l-a iubit şi l-a luat la El pentru a-l scuti de o nouă prigoană ce se arăta la orizont: furia comunistă care ne-a ucis fără cruţare.

*

Trebuia să urmeze slujba de înmormântare din ziua de 2 februarie 1947. Preotul Ioan Buzea din Săsciori, fiind constrâns de împrejurări, era contra Oastei şi a Părintelui Iosif Trifa. De aceea a telefonat mitropolitului Nicolae Bălan la Sibiu, raportându-i cu privire la cei doi decedaţi din parohia sa, spre a-i se cere să permită depunerea sicrielor în biserică, pentru oficierea prohodului. La acestea, mitropolitul Nicolae i-a spus: „Pentru faptul că Ioan Marini a susţinut şi răspândit învăţătura rătăcită a fostului preot Trifa, caterisit de Biserică, nu aprob accesul în incinta bisericii, iar slujba înmormântării să fie cât mai simplă.“ (La fel cum s-a procedat şi cu Părintele Trifa.)

La refuzul preotului Buzea de a deschide biserica, cu toate insistenţele mulţimii fraţilor revoltaţi – s-a apelat în cele din urmă la deschiderea căminului cultural, fără probleme. Astfel în jurul celor două sicrie s-au adunat fraţii veniţi din toată ţara, care, înfruntând condiţiile unei ierni aspre şi călătorind în condiţii grele, au venit la Săsciori mânaţi de un sentiment de dragoste şi recunoştinţă, ca să-l conducă pe ultimul drum pe cel care s-a mistuit pe altarul Evangheliei şi să-şi ia un ultim rămas-bun de la cel ce a fost fratele Ioan Marini, care le va vorbi de acum de dincolo de mormânt, prin tot ce a lăsat bun şi frumos în urma vieţii sale.

*

Cutremurat şi copleşit de durere, cu ochii în lacrimi, fratele Traian Dorz, aşezat la căpătâiul fratelui Ioan Marini, tovarăşul lui cu care a luptat şi a suferit împreună pe fronturile Oastei Domnului, îi compune acum un imn, ca ultim omagiu, aşa cum a procedat şi faţă de Părintele Iosif Trifa la moartea acestuia.

Redăm în continuare textul imnului compus de poetul Traian Dorz:

Martor credincios

Neuitatului nostru frate Marini

Martor credincios al Jertfei lui Hristos,
Sol al Vestei Bune – martor credincios,
Ţi-ai sfârşit chemarea, lupta ţi-ai sfârşit,
Azi te duci la Domnul Care l-ai iubit.

Pildă de lumină tu ne-ai fost mereu,
Glas de rugăciune către Dumnezeu,
Jertfă şi chemare, strigăt desluşit,
Suflet de apostol – frate preaiubit…
Mare-a fost credinţa care te-a purtat,
Luminoasă calea care ai urmat,
Limpede cuvântul care ni l-ai spus,
Martor sfânt al Jertfei Domnului Iisus…

Drumul sfânt pe care ni l-ai arătat
Duce spre căminul nostru minunat
Şi sfârşeşte-n cerul sfânt şi luminos,
Lângă sânul cald al Domnului Hristos.

Mare-i golul care-n urmă l-ai lăsat,
Dureroasă-i rana ce ne-a sfâşiat.
Mare-i jertfa care iarăşi Ţi-am adus,
Te rugăm, primeşte-o, Bunule Iisus…
În Ierusalimul care l-a dorit,
Dă-i, Iisuse, locul cel făgăduit,
Lângă toţi aceia care Te-au urmat
Şi cu strălucire i-ai încununat.

Iar pe noi, Iisuse, când ne vei chema,
Lângă ei, Tu du-ne sus de-a dreapta Ta,
Să ne dai cununa lor de mucenici,
Să fim împreună cum am fost aici…

Martor credincios al Harului slăvit,
Noi rugăm pe Domnul până la sfârşit
Să ne-ajute-n drumul lung şi dureros,
Să-l sfârşim ca tine – martor credincios…

Imnul acesta s-a cântat de către fraţii ostaşi, atât la căpătâiul fratelui Marini, cât şi în drum spre cimitir, pe melodia cântării „Pasăre măiastră“, închinată Părintelui Iosif Trifa cu ocazia morţii sale în februarie 1938, când s-a cântat pe străzile Sibiului.

va urma

Învăţătorul Ioan Marini –o viaţă de apostol / Nicolae Marini. – Sibiu; Oastea Domnului, 2002

error

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!