Eu am cunoscut Oastea Domnului nu atât ca organizaţie, ci mai mult prin intermediul unor oameni reprezentativi. Eram proaspăt intrat la Patriarhie, în toamna anului 1948; deci se instalase regimul comunist. Nu ştiu dacă la acea vreme Oastea Domnului era sau nu formal interzisă, dar ştiu că l-am cunoscut la Bucureşti pe Lascarov Moldovanu, care a fost un mare intelectual şi un mare animator al Oastei Domnului şi care, cu îngăduinţa Patriarhului Iustinian, mergea în Biserica Sf. Spiridon şi vorbea credincioşilor la anumite ore, în afara spaţiului liturgic. Aşa am luat cunoştinţă, mai mult, cu Oastea Domnului, înainte de a o cunoaşte din literatură şi din mărturii directe.
Am stat în închisoare cu oameni care făceau parte din Oastea Domnului şi care, realmente, sufereau pentru credinţă. Nu le mai ţin minte numele. În închisoare, de multe ori, stai doar câteva ceasuri cu cineva într-o celulă şi se fac schimbările.
În ceea ce mă priveşte, sigur că sunt un sprijinitor al Oastei Domnului şi, în sensul creştin al cuvântului, sunt mândru că am intervenit de mai multe ori în favoarea ei. Pentru că Oastea Domnului a fost şi se găseşte încă sub semnele unor controverse din partea unora care n-o înţeleg suficient. Care mai mult se tem de ea decât o iubesc. Aşa încât şi în Sf. Sinod am pledat pentru ca Oastea Domnului să funcţioneze sub umbrela ocrotitoare, sub binecuvântarea Bisericii Ortodoxe Române. De asemenea, am intervenit ca săptămânalul «Iisus Biruitorul» să poată apărea cu binecuvântarea Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Totodată, am încurajat şi activitatea părintelui Vasile Mihoc, admirabilul profesor de Noul Testament de la Facultatea de Teologie din Sibiu, cel care este, într-un fel, duhovnicul şi îndrumătorul Oastea Domnului.
Am cunoscut pe conducătorii Oastei Domnului la câteva şedinţe pe care le-am avut, în special când s-a ivit grupul dizident al lui Suciu, şi am intervenit puternic să despărţim apele. Pentru că, la un moment dat, din cauza grupului Suciu începuse să se creeze o stare de confuzie. Şi eu am fost întotdeauna de principiul că un dialog real între două sau mai multe entităţi se face numai pe baza unor identităţi precise, bine definite.
Aşa încât, din oficiul şi răspunderea pe care le am, încurajez activitatea fraţilor ostaşi, sunt în legătură permanentă cu ei, îi văd şi în timpul anului, nu numai când vin cu grămada să mă colinde de Crăciun – vin câte 120 – 140 şi îmi face foarte-foarte mare plăcere să îi văd. Oameni liniştiţi, cumsecade şi care îşi propun, prin liber-consimţământ, să ducă o viaţă creştină mai elevată, mai controlată, şi deci călăuzitoare către mântuire. […]
ÎPS Bartolomeu ANANIA, Mitropolitul Vadului, Feleacului si Clujului – fragment din „Omoforuri – Arhierei ai Bisericii Ortodoxe Române, despre Oastea Domnului”, Editura Agnos -Sibiu.
