După Evanghelia de la Matei (1, 23), atunci când îi vesteşte dreptului Iosif minunea zămislirii de la Duhul Sfânt a lui Hristos, arhanghelul îi aduce ca argument profeţia din Isaia 7, 14: «Iată, Fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele lui Emanuel». La acest citat, evanghelistul adaugă explicarea numelui profetic Emanuel: «care se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu».
Din textul mateian este absolut clar că pentru evanghelist – ca şi, desigur, pentru întreaga Biserică a epocii apostolice – Maica Domnului este pur şi simplu Fecioara. Este limpede, şi de aici, că creştinii de la început, cei care o cunoscuseră personal pe Maica Domnului, ştiau că, pe de o parte, ea L-a născut pe Mântuitorul prin umbrirea Duhului Sfânt, iar pe de altă parte, că a rămas pururea fecioară. Aşa stând lucrurile, ei nu puteau să nu facă legătura între această realitate şi profeţia din Isaia 7, 14. Evanghelistul citează profeţia după textul Septuagintei, adică al traducerii în greceşte a Vechiului Testament realizată de învăţaţi evrei la Alexandria (Egipt), înainte de începutul erei creştine (începând cu secolul III înainte de Hristos). Această traducere se numeşte «a celor 70» (în latineşte: Septuaginta, notată LXX) deoarece, după o veche tradiţie, ea ar fi fost realizată de 70 de învăţaţi evrei convocaţi în acest scop la Alexandria de către regele Ptolemeu. Din întreg Noul Testament rezultă că această traducere grecească a Scripturii vechi, iar nu textul ebraic, a fost îmbrăţişată de Biserica primară ca Biblia sa. Ori, în Septuaginta, la Isaia 7, 14, cea care va lua în pântece şi va naşte este numită «fecioara» (gr.: parthenos).
Văzând că aici, ca şi în alte locuri, traducerea din Septuaginta susţine interpretarea creştină a Vechiului Testament, adică aplicarea textelor Scripturii vechi la Hristos şi la lucrarea Sa de mântuire, evreii necredincioşi au dezavuat Septuaginta, care, aşa cum am spus, constituia de fapt o realizare a iudaismului precreştin. În sec. II după Hristos, Aquila şi Teodotion au realizat noi traduceri ale Vechiului Testament în limba greacă, de foarte slabă calitate, dar care să fie pe placul evreilor neconvertiţi la Hristos. În aceste traduceri, ebraicul haalmah din Isaia 7, 14 nu mai este redat prin parthenos (= fecioara), ci prin neanis (=tânăra). Acest mod de înţelegere a textului va fi apărat cu tărie de iudei, împotriva creştinilor. Astfel, de pildă, disputa în jurul acestui text ocupă un loc larg în Dialogul cu iudeul Tryfon al Sfântului Iustin Martirul (cap. LXVI şi urm., în vol. Apologeţi de limbă greacă, col. «Părinţi şi scriitori bisericeşti», 2, Bucureşti, 1980, p. 169 şi urm.). Lucrarea a fost scrisă pe la anul 150. Iudeul Tryfon zice: «În Scriptură nu este scris: „Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte Fiu“, ci: „Iată, tânăra va lua în pântece şi va naşte fiu“» şi adaugă – pe linia interpretării rabinice anticreştine a textului respectiv – că această profeţie a lui Isaia s-a împlinit prin naşterea din «tânăra» soţie a lui Ahaz a viitorului rege Ezechia (cap. LXVII, p. 170). Aşadar, după această interpretare, în Isaia 7, 14 nu este, nicidecum, vorba de o profeţie mesianică, ci de una care avea în vedere un eveniment apropiat din viaţa regelui Ahaz, căruia profetul îi adresa aceste cuvinte. Respingând această obiecţiune, Sf. Iustin arată că iudeii au îndepărtat multe alte locuri din traducerea Septuagintei (cap. LXVI–LXXI).
Până astăzi iudeii susţin aceeaşi interpretare a lui haalmah din Isaia 7, 14. Într-o traducere recentă a Scripturii ebraice în limba engleză (Tanakh. A New Translation of the Holy Scriptures According to the Traditional Hebrew Text, The Jewish Publication Society, Philadelphia-New York-Jerusalem, 1985) termenul respectiv este redat tot prin «tânăra» (engl.: «young woman»).
Petru creştini, autoritatea textului din Matei 1, 18-23 este hotărâtoare. Acest text, pe de o parte, o prezintă pe Maica Domnului drept «Fecioara», iar pe de altă parte, validează ca singura valabilă pentru textul din Isaia 7, 14 traducerea din Septuaginta. Cu toate acestea, sunt astăzi destui creştini care leapădă autoritatea textului mateian şi consecinţele care decurg din acest text. Astfel, după cum se ştie, protestanţii şi neoprotestanţii contestă pururea fecioria Maicii Domnului. Ea, zic aceştia, chiar dacă a fost fecioară înainte de naşterea lui Iisus, n-ar fi rămas astfel, ci ar fi avut şi alţi copii din căsătoria ei cu dreptul Iosif. Nu este locul aici să combatem această gravă eroare în interpretarea textelor biblice (a se vedea lucrarea noastră Şapte tâlcuiri biblice despre Maica Domnului, Editura «Christiana», Bucureşti, 1996, p. 19 şi urm.). Deşi protestanţii şi neoprotestanţii preferă textul ebraic ca text de bază pentru traducerea Vechiului Testament, pentru Isaia 7, 14 recurg uneori la Septuaginta.
Astfel, spre deosebire de majoritatea traducerilor mai noi din Apus în care, pe linia unei înţelegeri iudaice şi făcându-se abstracţie de Matei 1, 23, haalmah este redat cu «tânăra», în versiunea românească a lui D. Cornilescu (folosită practic exclusiv de neoprotestanţii de la noi), la Isaia 7, 14 apare «fecioara». Această redare este, evident, impusă de citarea acestui text în Matei 1, 23. Numai că, traducând corect cu «fecioara» atât în Isaia 7, 14 cât şi în Matei 1, 23, şi aplicând ambele texte la Maica Domnului, ei interpretează aceste texte într-un sens restrâns, de «fecioară înainte de naştere». Ceea ce denotă o gravă inconsecvenţă. Căci, este evident că, pentru Sf. Matei şi pentru creştinii din vremea sa, Maica Domnului este pur şi simplu «Fecioara».
Mulţi autori apuseni se arată mai puţin ezitanţi. Ei, asemenea iudeului Tryfon şi asemenea rabinilor cu a căror opinie se autoriza Tryfon, resping interpretarea mesianică a textului din Isaia 7, 14 (deci, inclusiv, interpretarea din Matei 1, 23). Am în faţă un recent comentariu, foarte savant (au apărut până acum trei volume, urmând ca un al patrulea să apară în curând) al Evangheliei de la Matei, realizat de un cunoscut specialist reformat (Ulrich Luz, Das Evangelium nach Matthäus, în seria «Evangelisch-Katholischer Kommentar zum Neuen Testament»). În acest comentariu, în Matei 1, 23, parthenos este tradus corect cu «fecioara» (germ.: «die Jungfrau»), dar autorul adaugă că «interpretarea textului din Isaia 7, 14 este controversată» şi că «e evident că Isaia nu s-a gândit nici la o naştere din fecioară, nici la un Mesia care se va naşte după multe veacuri»; iar «înţelesul acestei traduceri neobişnuite din Septuaginta este neclar» (vol. I, ed. a IV-a, 1997, p. 105-106). De aceea, zice mai departe acest autor, «interpretarea creştină tradiţională», care aplică textul din Isaia 7, 14 la Iisus Mesia, «este de nesusţinut» şi chiar «ca exegeză pnevmatică este discutabilâ» (p. 107). Să nu uităm că această «interpretare creştină tradiţionala» este inaugurată de Evanghelia de la Matei şi, de fapt, de însăşi vestirea îngerului către dreptul Iosif.
Recent (în 16-17 noiembrie a.c.)* a avut loc la Bucureşti un Seminar internaţional asupra traducerii Bibliei. Tema a fost: Textul Masoretic (ebraic) şi Septuaginta ca texte de bază pentru traducerea Vechiului Testament. Printre altele, în cadrul lucrărilor, a fost evidenţiat faptul că la baza Septuagintei a stat un text ebraic mai vechi – şi, deci, mai aproape de original – decât Textul Masoretic, adică textul ebraic aşa cum a fost pus el la punct de învăţaţii iudei în Evul Mediu. Autoritatea şi valoarea Septuagintei este tot mai mult confirmată de cercetarea ştiinţifică. Iar în ce priveşte textul din Isaia 7, 14, pentru noi, credincioşii ortodocşi, atât traducerea substantivului haalmah cu «fecioara», cât şi aplicarea acestui text la naşterea Mântuitorului Hristos din Pururea Fecioara Maria au autoritatea de neclintit pe care le-o dă cuvântul dumnezeiesc (Matei 1, 23).
Pr. prof. Vasile Mihoc
* este vorba de anul 1998
