Tulburarea, zbuciumul, stresul, împrăştierea, frica, emoţiile necontrolate, nesiguranţa apăsătoare, risipirea, împrăştierea, nemulţumirea fac viaţa omului contemporan greu de suportat, iar uneori realmente insuportabilă. Ceea ce ne face să ne preocupăm în mod deosebit de aceste fenomene negative pentru a le combate este faptul că ele sunt prezente chiar şi în viaţa celor credincioşi. Este lucru hotărât: stresul, împrăştierea, depresia şi celelalte stări înrudite cu acestea nu sunt normative pentru cineva care vrea să trăiască în chip duhovnicesc. Ele sunt devieri, accidente şi derapaje ale vieţii de credinţă.
La polul opus acestor manifestări maladive şi vătămătoare este starea de pace, liniştire sau de isihie lăuntrică. Întrebarea arzătoare care se pune este următoarea: Cum putem fi într-o stare de isihie interioară, când suntem luaţi cu asalt de atâtea probleme exterioare? Desigur, la această stare de pace nu putem ajunge numai prin anumite procedee psihologice sau printr-o înălţare duhovnicească de moment. Pacea presupune o măsură duhovnicească mai înaltă şi constantă la care nimeni nu poate ajunge fără conştientizarea patimilor şi curăţirea de ele şi fără împlinirea unui program duhovnicesc zilnic, spre a-L dobândi şi păstra în inimă „pe Împăratul păcii şi Mântuitorul sufletelor noastre”.
Cineva a spus Sfântului Paisie că unii sunt îndreptăţiţi să se umple de stres, pentru că au multe obligaţii la serviciu şi în familie. Iar Sfântul a răspuns: „Se umplu de stres, pentru că nu-L pun pe Dumnezeu în treburile lor. Leneşul care spune: «Ei, va avea grijă Dumnezeu», este mai bun decât aceştia” (Viaţa de familie, Ed. Evanghelismos, 2017, p. 181). Apoi, ca soluţie generală pentru cei stresaţi, a spus: „Să-şi simplifice viaţa şi să se limiteze la cele absolut necesare” (Ibidem).
În continuare, vom prezenta anumite detalii practice pentru a aduce şi înrădăcina în noi pacea lui Hristos: „Este bine ca fiecare să aibă o oră pe zi de liniştire pentru a se cerceta pe sine, a-şi cunoaşte patimile sale şi a se nevoi să le taie, pentru a-şi curăţa inima. Dacă în casă există o cameră liniştită care să amintească de atmosfera unei chilii călugăreşti, aceasta este foarte bine. Acolo, «în ascuns», îşi va putea face îndatoririle lui duhovniceşti, va putea citi cărţi duhovniceşti şi se va putea ruga” pentru „a se transpune în spaţiul duhovnicesc”. Fiind întrebat dacă acest lucru nu este prea greu pentru cineva care trăieşte în lume şi are tot felul de obligaţii şi treburi, acelaşi Sfânt a răspuns hotărât: „Nu! Există mireni care, deşi au copii şi nepoţi, trăiesc o viaţă foarte duhovnicească, ca asceţii, cu posturi, cu pravilă, cu Rugăciunea lui Iisus şi cu metanii. Slavă lui Dumnezeu că mai există multe astfel de suflete în lume” (Ibidem, p. 161).
Sf. Ioan Gură de Aur ne spune că, prin rugăciunea de noapte, omul „îşi eliberează sufletul de orice împresurare” şi dobândeşte „un suflet mai liniştit decât cel ce stă într-un port liniştit”. Iată cuvintele lui: „Este bine să plângi oricând, dar mai ales în timpul nopţii, când nimeni nu poate să-ţi răpească această minunată şi sfântă plăcere… Cel ce varsă asemenea lacrimi socoteşte ca nimic cele de pe pământ, îşi eliberează sufletul de orice împresurare, făcând mintea mai strălucitoare decât soarele. Şi să nu socotiţi că spun aceasta numai despre monahi. Îndemnul este pentru cei din lume, şi mai mult pentru aceştia decât pentru aceia. Cel ce plânge astfel, lepădând toate patimile, are un suflet mai liniştit decât cel ce stă într-un port liniştit. Plin cu multă îndrăznire, acesta intră cu mare bucurie în casa lui Dumnezeu; vorbeşte cu plăcere aproapelui, mânia nu zace înăuntru sufletului, pofta nu îl aprinde, nici iubirea de arginţi, nici pizma, nici nimic din toate acestea…” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la psalmi, Ed. Doxologia, 2011, pp. 85-86).
Cei care stau la straja vieţii duhovniceşti ne avertizează că în Biserica noastră nu sunt mai multe spiritualităţi, ci una singură, şi anume cea isihastă. Greşesc cei care spun că numai monahii mai pot împlini Evanghelia Mântuitorului, dar greşesc şi cei care spun că monahismul este de prisos, deoarece Evanghelia este propovăduită tuturor oamenilor. Nu putem trece cu vederea realitatea că mulţi sfinţi din calendar provin din mediul monahal, ceea ce înseamnă că isihasmul „este expresia de vârf a dreptei credinţe”.
În consecinţă, prin rugăciune, prin călcarea poftelor, prin limitarea la ceea ce este strict necesar, după modelul sfinţilor, înaintăm cu nădejde şi dor către „pacea lui Dumnezeu care covârşeşte toată mintea”.
Preot Petru RONCEA
