Mărturii Meditaţii

Israelitenii în audienţă la Faraon, iar Moise în audienţă la Domnul

După cum deja se organizează an de an și anul acesta se va ține în Aula Casei Oastei din Sibiu, Adunarea de Tineret, intrată deja în tradiția marilor adunări ce se desfășoară la Sibiu. Pentru a vă introduce în atmosfera acestei sărbători,  vă propunem în după-amiaza zilei de sâmbătă 8 februarie, începând cu ora 14:00, o  Adunare de Tineret având ca temă principală:  ” Tânărul ostaș – pelerin spre Canaan”   Bibliografie:aici

În mersul luptei pentru scăparea israelitenilor, este un amănunt plin de înţeles sufletesc.

Biblia ne spune într-un loc că, pe timpul când israelit­enii gemeau în robia lui Faraon, „logofeţii fiilor lui Is­rael“ s-au prezentat într-o audienţă la Faraon, cerându-i uşu­rarea robiei. Şi, intrând logofeţii fiilor lui Israel, au strigat câtre Faraon, zicând:

– Pentru ce te porţi aşa cu robii tăi; au doar nedreptate vei face robilor tăi?

– Sunteţi nişte leneşi şi trântori… duceţi-vă îndată de lucraţi; nu vi se vor da paie şi tot acelaşi număr de cărămizi veţi face (Ieşirea 5, 15-18).

Aşadar, precum se vede, israelitenii s-au prezentat într-un fel de „audienţă“ la Faraon, pentru uşurarea robiei, pentru împuţinarea cărămizilor. Poporul îşi închipuia că de aici trebuie să vie uşurarea robiei. Dar uşurarea n-a venit din partea aceasta. Robia mai grea s-a făcut.

Mulţi creştini cred că se pot mântui lăsându-se de unele rele. Atâţia şi atâţia creştini umblă să-şi împuţineze numărul „cărămizilor“ (păcatelor)… Umblă să-şi uşureze „robia“, dar nu umblă să scape de ea. Nu umblă să o rupă cu Egiptul şi cuptoarele lui Faraon.

Taina mântuirii sufleteşti nu stă în uşurarea robiei sufleteştii, nu stă în reducerea numărului „cărămizilor“, ci stă în ruperea pe de-a-ntregul cu Egiptul păcatelor…

Stă în scăparea din robia diavolului Faraon… Stă în li­bertatea deplină şi plecarea noastră spre ţara făgăduinţei.

„Iar ieşind ei (logofeţii) de la Faraon, s-au întâlnit cu Moise şi Aron care veneau în calea lor. Şi au zis lor: Vază‑vă pe voi Dumnezeu şi vă judece, că ne-aţi făcut urâţi înaintea lui Faraon şi a slugilor lui“ (Ieşirea 5, 20-21).

Audienţa la Faraon s-a sfârşit deci cu murmurul poporului contra lui Moise şi Aron. Moise s-a rugat atunci lui Dumnezeu să-i arate ce este de făcut.

A cerut şi Moise o audienţă, dar nu la Faraon, ci la Dumnezeu. „Şi s-a întors Moise către Domnul, grăind: Ro­gu-mă, Doamne, pentru ce m-ai trimis pe mine?“ (Ieşirea 5, 22).

Iar audienţa aceasta s-a încheiat cu rezultat favorabil. „Şi a grăit Domnul către Moise: Mergi şi spune fiilor lui Israel că Eu, Domnul, îi voi scoate pe ei din robia egip­tenilor şi îi voi izbăvi cu braţ înalt şi cu judecată mare“ (Ieşirea 6, 6).

Dar poporul n-a dat ascultare acestei făgăduinţe cereşti. „Aşa a grăit Moise fiilor lui Israel. Dar pentru îm­pu­ţinarea sufletului şi robia cea aspră în care se aflau, ei n‑au ascultat pe Moise“ (Ieşirea 6, 9). Israeli­tenilor le trebuia ceva la mână, văzut. Poate că îi mustrau pe Moise şi pe Aron că nu se duc şi ei personal în audienţă la Faraon.

Ce lucruri dureroase sunt în această istorie! Bieţii israeliteni cereau şi aşteptau de la Faraon uşurarea robiei. În loc să se prezinte cu rugările lor în audienţă la Dumnezeu, ei se prezintă în faţa lui Faraon. Îşi pun nădejdea într‑o audienţă şi intervenţie la Faraon.

Ce adânc înţeles este şi pentru viaţa noastră cea sufletească în această întâmplare!

Întâi, pentru cei ce cu toate necazurile lor aleargă mai întâi la ei şi la ajutorul oamenilor şi abia pe urmă îşi aduc aminte şi de Dumnezeu, că vor să se lase de păcate. Patimile şi păcatele sunt o robie la diavolul-Faraon. Din această robie nu este decât o singură scăpare: ruperea pe de-a-ntregul cu cuptoarele lui Faraon…, strigarea către Mântuitorul şi Izbăvitorul nostru Iisus Hristos să ne scape El din această robie. Cei ce umblă să se lase de unele năravuri şi să ţină pe altele sunt acurat în chipul israelitenilor care cereau de la Faraon uşurarea robiei.

Un înţeles adânc are această întâmplare şi pentru vre­mile noastre. Trăim vremuri cumplite, cu greutăţi şi ne­cazuri care tot mai mari şi mai mari se fac. Gemem sub povara lor. Şi cum umblăm noi să scăpăm de aceste greu­tăţi? Exact ca şi israelitenii. În loc să ne plângem lui Dum­nezeu şi să cerem ajutorul Lui, ne plângem la… politica de partid şi aşteptăm mântuirea de la politica de partid. În loc să ne prezentăm în „audienţă“ la bunul Dumnezeu – prin rugăciuni şi întoarcere la El – noi ne prezentăm în audienţă la „Faraon“; la politica de partid şi aşteptăm u­şurarea din partea aceasta. Vai, ce cumplită amăgire! Uşu­rarea nu ne va veni până când strigătele noastre deznă­dăjduite nu se vor sui la Dumnezeu (Ieşirea 2, 23), cerând mila şi iertarea cerului de sus.

Atunci Domnul va privi peste noi şi I se va face milă de noi (Ieşirea 2, 25), ne va ierta şi ne va scăpa.

Cum stai tu cu Faraon?

„Şi le-a zis lor Faraon: Vă voi lăsa să plecaţi, nu­mai să nu va depărtaţi prea mult“ (Ieşirea 8, 28).

În istoria cu scăparea israelitenilor din robia lui Faraon mai este un amănunt de mare preţ. Un amănunt care scapă din vedere, dar trebuie stăruit asupra lui, căci cuprinde o adâncă învăţătură sufletească.

Când Moise şi Aron au cerut a patra oară – după a patra plagă – să fie lăsat poporul să plece, Faraon le-a zis: „Da, vă voi lăsa să plecaţi, numai să nu vă depărtaţi prea mult“. Da, vă las să plecaţi dimineaţa, să vă faceţi rugăciunile şi serbarea care doriţi, dar seara să vă întoar­ceţi iar la cuptoarele mele.

Ce răspuns plin de vicleşug era acesta! Îi lăsa Fa­raon pe israeliteni să guste din dulceaţa libertăţii. Îi lăsa să-şi stâm­pere dorul după libertate, dar nu-i lăsa să scape din robie.

Aşa face şi diavolul

Diavolul Faraon veghează neîncetat asupra iobagilor lui. Face totul ca să-i ţină în robia lui. Iar când în noi se trezeşte dorul după Canaan, după libertate, după mântu­ire, Faraon se împotriveşte, se înfurie, face tot ca să nu-l scape pe om.

Ca să împace dorul creştinului după mântuire, diavo­lul‑Faraon îi lasă omului un anumit fel de libertate. Ca şi Faraon din Biblie, diavolul parcă i-ar zice omului: „Da, te las să pleci, numai să nu te depărtezi prea tare de cuptoarele mele“. Du-te duminica dimineaţa la biserică, dar deseară întoarce-te iar la „cuptorul“ cârciumii mele. Fă-ţi rugăciunile obişnuite, ţine-ţi datinile, dar fă-mi şi „cărămi­zile“ mele.

Şi aici în cursa aceasta cade mulţimea cea mare a creştinilor. Ei se mulţumesc cu „libertatea“ care le-o dă „Faraon cel viclean“: duminica dimineaţa la biserică, după-amiaza la cârciumă şi păcate. Acum se roagă omul lui Dumnezeu, acum Îl suduie pe Dumnezeu. Acum e oaie blândă, acum îi lup răpitor sau vulpe vicleană. Acum îl vezi în tabăra Domnului, acum în lagărul lui Faraon.

Asta-i marea înşelăciune a mântuirii sufleteşti. O­mul crede că şi-a făcut datoria faţă de cele sufleteşti şi moare, sărmanul, în Egipt, în robia lui Faraon.

Dragă cititorule, eu te întreb: cum stai tu cu Faraon? Acum poate mă înţelegi ce rost are această întrebare. Eu aştept răspunsul tău categoric: eşti tu în Egipt, ori ai ple­cat din Egipt? Eşti tu robul lui Faraon, ori ai rupt-o cu Faraon? Trăieşti tu în lume, ori ai ieşit din lume? A crede că te poţi mântui stând în Egipt sau depărtându-te numai puţin de cuptoarele lui Faraon e cea mai nenoro­cită stare sufletească. Este exact starea unei păsărele prinsă şi legată cu o sfoară, de către copii. O lasă copiii să zboa­re puţin, să guste din dulceaţa libertăţii, dar îndată o trag iarăşi înapoi în prinsoare. Mântuirea înseamnă ruperea pe de‑a‑ntregul cu Egiptul, cu Faraon, cu lumea, cu păcatul.

Aici intră rosturile Oastei

Şi noi, ostaşii, eram iobagii lui Faraon. Îi făceam re­gulat „cărămizile“ păcatelor. Şi trăiam în „pace“. Slăvit să fie Domnul că nu ne-a lăsat să ne prăpădim în această fioroasă robie! Duhul lui Dumnezeu ne-a trezit; a trezit în noi dorul după Canaan, după mântuire. Într-o zi ne-am prezentat la Faraon. Şi i-am zis: Faraoane, să fii sănătos!… Noi plecăm. Ne-am săturat de iobăgia ta!

Şi a sărit Faraon să nu ne scape. Ne-a luat mai întâi cu buna. Prin argaţii lui ne grăia „Ce vreţi să faceţi, dragii mei?… Staţi pe loc!… Nu vă faceţi de ocara lumii… Ce? vreţi să răsturnaţi lumea pe dos?… …N-au trăit şi moşii şi strămoşii voştri tot aşa? …Aşa a fost lumea de când e şi aşa va fi“.

Iar când noi n-am ascultat acest glas şiret, s-a nă­pustit Faraon asupra noastră cu prigoane, cu batjocuri, cu ameninţări, cu bătăi şi cu toate uneltirile lui.

Dar noi am stăruit în hotărârea noastră: am rupt-o cu Egiptul, am rupt-o cu Faraon şi am plecat spre Canaan. Noi suntem acum în drum spre Canaan. Noi suntem în pustie. După părerea lumii, noi suntem într-o grozavă pustie. Zice lumea că noi ne „canonim viaţa“. Dar tocmai în această pustie noi avem bucurii pe care nu le-am avut niciodată. Ne hrănim cu mană din cer şi sorbim apă din stânca Golgotei. Cântând, luptând şi biruind, înaintăm me­reu spre Canaan, spre ţara făgăduinţei.

Ei, vedeţi, scumpii mei fraţi ostaşi, asta-i Oastea Domnului: ruperea pe de-a-ntregul cu Egiptul păcatelor şi cu robia lui Faraon. În acest înţeles m-a povăţuit Duhul Dom­nului să înfiripez Oastea Lui. Oastea Domnului e drumul Canaanului, e drumul „pustiei“, e drumul luptelor noastre pentru ţara făgăduinţei.

Ori, lumea tocmai în acest punct nu înţelege Oastea. „Auzi, măi, să te laşi de băutură, de jocuri, de petreceri, să te laşi de toate… asta-i prea-prea…; bună va fi Oastea, dar merge prea departe“ (adică exact părerea lui Faraon). „Părintele Trifa – spunea în public un preot – ­prea exagerează lucrurile cu Oastea… merge prea depar­te… neapărat trebuie luate măsuri de îndreptare“.

Dar, o Dumnezeule, asta ar însemna pentru mine să le strig ostaşilor: fraţii mei, întoarceţi-vă înapoi din „pus­tie“… prea v-aţi depărtat de Egipt… vă cheamă Faraon… veniţi înapoi, la cuptoarele lui! Asta ar însemna pur şi simplu să fac pe crainicul lui Faraon.

Scumpii şi iubiţii mei fraţi ostaşi! Privegheaţi, vă zic vouă, şi iar privegheaţi, căci acum ori mâi târziu veţi auzi glasuri care vă vor chema înapoi din drumul vostru spre Canaan. Vă cheamă şi azi aşa, mai pe departe, dar vă vor chema mai lămurit, ca mâine, când eu voi fi în mor­mânt. Atunci se vor lua măsuri faţă de „exagerările“ mele şi veţi fi chemaţi înapoi, că „prea v-aţi depărtat“! Mai curând ori mai târziu, poate va veni o vreme când vor fi două sau mai multe feluri de „oşti“. „Oastea“ va fi atunci a acelor care „nu se depărtează prea tare“. Aceştia – din lume fiind – vor avea „pace“ şi „linişte“ în lume.

Iar de altă parte va fi Oastea cea mică, „turma cea mică“, ce înaintează prin „pustie“, prin prigoane, prin hule, prin lupte, prin suferinţe, prin biruinţe.

Voi, iubiţii mei fraţi, rămâneţi până la sfârşit în a­ceas­tă Oaste luptătoare. Veţi fi chemaţi mereu înapoi. Veţi fi chemaţi înapoi, la o Oaste ce „nu se depărtează prea mult“. Vi se va spune mereu că la Oaste nu trebuie să vă depărtaţi prea mult. Dar voi, iubiţii mei, stăruiţi în drumul vostru cel sfânt. Ori ce ispite v-ar chema înapoi, lângă cuptoarele şi căldările lui Faraon, voi rămâneţi în pustie şi înaintaţi mereu spre ţara făgăduinţei cântând, luptând şi biruind. Despre nimic altceva voi să nu vreţi să ştiţi decât despre Iisus cel Răstignit şi călătoria spre Canaan. Şi chemaţi-i şi pe alţii în călătoria aceasta sfântă.

O Doamne Iisuse, întăreşte-ne pe noi în călătoria noastră cea sfântă. Cu „nor luminos şi stâlp de foc“ treci‑ne prin toate ispitele şi greutăţile. Condu-ne „cu mână tare şi cu braţ înalt“ până în clipa când vom trece Iordanul şi vom intra în ţara făgăduinţei, ca să trăim cu Tine în vecii vecilor, amin.

Părintele Iosif Trifa
din volumul “Sprea Canaan”

Lasă un răspuns