O cerere de ajutor
Silit de primejdia de a mă îneca, am făcut şi eu rugare către Consistor, să se îndure a-mi da un ajutor. Mi-a răspuns Î.P.S. Sa: Părinte Iosife, ai făcut o rugare. Să ierţi că nu te-am putut ajuta (asculta)… sunt vremuri grele…
Adică, Consistorul nu mă poate ajuta cu nimic; nici cu chirii, nici cu ajutor de bani.
Aici vom nota că, pentru încăperile unde era administraţia foilor şi a librăriei, am plătit Consistorului (proprietarul clădirii) chirie, în sumă de 380.314 lei.
Dacă aş fi falimentat?
Aici mă întreb: Ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi dat faliment cu tipografia şi ar fi sărit firma de la Leipzig în capul meu şi averea mea? Ar fi sărit atunci Consistorul să nu mă lase? Pe asta pot jura că nu! Mi s-ar fi aruncat în faţă vorbele:
„Singur te-ai încurcat, singur te descurcă“.
Azi însă i-ar trebui Consistorului o tipografie salvată, căci într-acolo merge tot zgomotul ce-l face Mitropolia, prin «Lumina Satelor» în jurul tipografiei – precum arătam într-alt loc, mai pe larg.
De altfel, din felul cum s-au desfăşurat lucrurile, reiese tot mai clar un lucru: cei din strada Mitropoliei au aşteptat să mă prăbuşesc sau să mă prăpădesc, ca să intre în înfăptuirea mea. Dar o, Doamne, eu sunt de vină dacă nu m-am prăbuşit sau n-am murit?
Înainte, prin valuri…
Era la doi ani după întoarcerea mea de la Geoagiu. Pieptul îmi spunea că trebuie să plec iarăşi la odihnă. Dar mă puteam eu rupe din apriga luptă pentru salvarea tipografiei? Am rămas pe front. Înainte, prin valuri!…
O noapte cu sânge
Era noaptea de 25 octombrie 1932. Mă chinuia tusea. Şi simţeam o durere ascuţită în piept. Pe la miezul nopţii, o tuse grea mă trezeşte din somn. Şi, când aprind lumina, mă înfricoşez. Perina şi patul erau pline de sânge. Se deschisese cu putere rana din piept. Am trezit pe fiul meu şi am plâns împreună. Sângele îmi spunea că trebuie să plec iar pe drumul spitalului… Să-mi las iar casa, copilul şi tipografia.
Dimineaţa, mi-am pus întrebarea: să plec sau să nu plec? Sângele îmi spunea că trebuie să plec, dar situaţia grea îmi spunea că trebuie să rămân; mai ales că peste două luni se apropiau şi zece ani de Oaste.
M-am rugat cu lacrimi şi am zis: „Doamne, totul pentru Tine şi lucrul Tău! Eu rămân la front. Înainte de a muri, la zece ani de Oaste, vreau să mai spun ceea ce Tu îmi vei arăta şi apoi mă voi apleca liniştit în braţele Tale…“
Şi am rămas! La zece ani de Oaste, am scris cu sânge acel număr festiv din foaia «Oastea Domnului», în care era şi testamentul cu „Moara şi piticul“ (nr.1 / 1933).
Căzut a doua oară pe front: la Davos
S-a întâmplat ceea ce era de aşteptat. Boala din piept s-a agravat. Î.P.S. Sa, Mitropolitul Nicolae, îmi tot spunea: Du-te la Davos, în Elveţia, acolo te vei reface complet… E adevărat că e scump, dar vom mai da ceva ajutor şi noi şi vei da şi sfinţia ta… şi va fi bine…
Şi am plecat la Davos, lăsând în urma mea zece ani de Oaste şi zece mii de abonaţi la foi.
Nu puteam însă achita toată datoria, la Consistor, ce o aveam pentru «Lumina Satelor». Abia putusem răzbi cu plătirea cambiilor pentru tipografie.
Dar, la Davos, mi-a mers pe urmă rău cu sănătatea. Boala s-a agravat cu furie şi ajunsesem pe prag de mormânt. Nu mai era nădejde, nici măcar să pot ajunge viu. În aceste clipe grele – cele mai grele din viaţa mea – iată, soseşte de la Sibiu o altă mângâiere: o provocare cu ameninţare de proces, să plătesc imediat datoria ce o am la Tipografia Arhidiecezană, altcum voi fi împrocesurat.
Ceea ce mă durea mai mult era că, Consistorul, după o datorie de 99.543 lei, îmi socotise o camătă de 110.112 lei. Astfel că, în loc de 99.543 lei, eram provocat să plătesc 209.655 lei. Aceasta, probabil şi drept mulţumită că Tipografia Arhidiecezană încasase până atunci aproape opt milioane lei.
Îşi poate închipui oricine în ce stare sufletească mă aflam.
Am scris pr. Secaş să intervină la Î.P.S. Sa pentru a se aranja lucrurile astfel: mă oblig să plătesc datoria împărţită pe trei cambii, cu trei rate. Iar de camătă să fiu iertat – după ce sunt bolnav şi am făcut atâtea jertfe.
La această scrisoare, pr. Secaş îmi răspunde: „Cât priveşte datoria la Arhidiecezană, Î.P.S. Sa, când i-am vorbit de cambii, nici nu a voit să audă: Să plătiţi acum! I-am arătat că încasările sunt tot mai mici! Apoi amarul de bani pe care trebuie să-l cheltuieşti sfinţia ta. S-a făcut nervos şi m-a concediat fără ceva lămuriri. Apoi nu ştiu cine-l tot montează pe tema cântărilor Oastei?“ (din scrisoarea cu data de 14 aprilie 1933).
Fireşte, acest răspuns m-a rănit grav. Mă ruinasem şi materialiceşte. Boala m-a apucat într-un sanatoriu scump, în care eram silit să stau cu cheltuieli enorme (am cheltuit cu totul 200.000 lei). Iar Consistorul, în loc să mă ajute cu ceva, mă strângea de gât cu camete de 100.000 lei. Izbit de aceste lovituri, am trimis Î.P.S. Sale o lungă scrisoare, din care dau cele ce urmează:
va urma
din „PROFETUL VREMILOR NOASTRE”, vol. 1
ALBUM DE ÎNSEMNĂRI ŞI DOCUMENTE
despre viaţa şi opera Părintelui IOSIF TRIFA
Culegere şi prezentare: Moise Velescu
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 1998
