23 februarie – Psalmul 26, vers 8
Gândul care a fost la temelia zidirii unei Case pentru Dumnezeu, a unei Case care să fie numai a Lui, peste care şi în care să fie chemat numai Numele Său, în care să fie închinat şi slăvit numai El, care să fie în stăpânirea numai a Lui, păstrată ca proprietate înscrisă numai pe Numele Său — gândul acela a fost un gând sfânt (2 Sam. 7, 13).
A fost un gând inspirat de la Duhul Lui Dumnezeu. A fost un gând evlavios şi recunoscător, care a izvorât din duhul credinţei, al dragostei şi al cinstirii lui Dumnezeu. Dumnezeu Însuşi a binecuvântat acest gând. Pentru că locul în care trebuia să se înfăţişeze oamenii înaintea Sa şi felul în care trebuiau să facă acest lucru se cerea să fie unic şi sfânt, iar Cuvântul Său Se poate adresa lor, în chip vrednic, nu-mai în acest loc. Şi fel. Desigur că tot pământul este al lui Dumnezeu, fiindcă El l-a întemeiat (Ps. 24, 1-2). Iar Prezenţa Ziditorului tuturor celor văzute şi nevăzute umple totul şi pretutindeni… Că nici o casă nu-L poate încăpea (2 Cron. 6, 18).
Totuşi El Şi-a ales una care să fie numai a Lui… Şi numai aceea este numai a Lui. În toate celelalte locuri şi case, oricât de curate ar fi, tot se mai fac multe şi altfel de lucruri care sunt nepotrivite cu sfinţenia prezenţei lui Dumnezeu. În aceste case, omul nu totdeauna se poate înfăţişa cu vrednicie către Dumnezeu şi Dumnezeu către om. Dar în sfântul lăcaş al acestei Case nu se mai face — şi nu trebuie să se mai facă — nimic altceva decât cinstire şi închi-nare lui Dumnezeu… «Casa Mea va fi o casă de rugăciune pentru toate neamurile» — a spus Domnul (Isaia 56, 7; Luca 19, 46) — iar aceasta înseamnă nu numai că în toate neamurile trebuie să existe o astfel de casă şi nu numai că în ea nu trebuie să se facă altceva decât rugăciuni şi închinări lui Dumnezeu (Mat. 5, 23-24), ci însemnează mai ales că nu există altă casă şi alte case în care, în chip vrednic, să se poată face aceste slujbe, ci numai în biserica lui Dumnezeu… (1 Cor. 11, 22).
De aceea, dacă este cineva un adevărat şi cinstit închinător al lui Dumnezeu, el va dovedi acest lucru şi în privinţa cinstirii lăcaşului sfânt al Casei lui Dumnezeu. Va dovedi evlavie în cercetarea acestei sfinte Case şi respect faţă de tot ce se face acolo în ea. Dragostea noastră faţă de Biserica vie, care este comunitatea tuturor celor ce cred în Domnul nostru Iisus Hristos şi păzesc învăţătura Lui, trebuie să se arate şi prin râvna pentru lăcaşul de închinare al acestei biserici, pentru Casa de rugăciune şi de petrecere a noastră cu Domnul. Grija şi respectul nostru faţă de acest sfânt lăcaş trebuie să se dovedească nu numai prin cercetarea lui cu evlavie cât mai des, ci şi prin participarea noastră cu fapta cât mai mult la toate trebuinţele sale, în aşa fel ca să poată fi păstrat într-o stare vrednică de Numele Cel Sfânt chemat peste el. Cine Îl iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu nu poate nesocoti nici «bună-cuviinţa şi podoaba Casei Sale»…