Iubirea (agape, eros[1]) e însăși esența vieții creștine, căci după cum i-a descoperit Sf Apostol Ioan Duhul Sfânt, Dumnezeu este iubire.
Iubirea e asumare și plinire a întregii vieții creștine. E cea dintâi și mai mare poruncă(Mt.22, 36-40), pe care se întemeiază și în care cuprind toată Legea și Proorocii; e înmănuncherea poruncilor toate, împlinirea, ființa, întregimea și sfârșitul Legii. Și pentru că lucrarea poruncilor țintește câștigul virtuților. Iubirea este întâia între virtuțile dintâi (I Co 13,13) cuprinzătoare tuturor, deopotrivă începătură, temelie, culme și desăvârșire a toată virtutea.
Iubirea se arată în trei chipuri, toate înfrățite: iubirea lui Dumnezeu, iubirea aproapelui și iubirea curată de sine.
Apoi, iubirea îndeobște e socotită și pe tărâm religios, chiar și în creștinism- un simplu sentiment, simțire spontană, legată de instincte, de poftă și de patimi. Iubirea creștină însă e de un alt soi: e o stare sfântă în care e de față și lucrează întreaga făptură a omului; e simțire, dar și ceva mai mult.
- Iubirea creştină-iubirea de aproapele.
Iubirea de aproapele, scurt vorbind, este iubirea de oameni, a tuturor, deopotrivă, fără deosebire. „Prietenii lui Hristos iubesc din inimă pe toți. Silește pe cât poți să iubești pe tot omul”, îndeamnă Sfântul Maxim Mărturisitorul, căci , după cum spune el, iubirea de aproapele aceasta este: „ simțirea plină de bunăvoință față de întregul neam omenesc și fericit e omul carepoate să-i iubească deopotrivă pe toți”. Dragostea desăvârșită pe toți îi privește la fel și cu toți la fel se poartă, dar încă și pe fiecare, în toată vremea, cu aceeași simțire îl primește.
Iarăși, a-i iubi pe toți la fel înseamnă nu numai să nu fie vreunul trecut cu vedereași fiecare să fie statornic iubit, ci toți să fie iubit, în toată vremea, cu cea mai vie iubire.
Iubirea de aproapele, una după firea sa, are multe și felurite chipuri, după mulțimea virtuților înmănuncheate în ea. Aceasta o arată Apostolul Pavel spunând: Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trudește. Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă (I Co. 13, 4-7). Oglinzi ale iubirii se fac bunăvoința, bunătatea, blândețea, mărinimia, mila, facerea de bine… Iubirea se arată în sufletul smerit, răbdător, iertător, credincios, ne fățarnic… Și fiindcă, potrivit poruncii lui Hristos(Mt 22, 38) omului i se cere să-și iubească aproapele ca pe sine însuși(Sf Ioan Gură de Aur), iubirea, scurt vorbind, se arată în acestea două: să nu îi faci celui de lângă tine ceea ce nu voiești să ți se facă și să-i faci ceea ce tu ai vrea să ți se facă.
Cea dintâi, care ia chipul opreliștii, se află în Vechiul Testament, rostită de dreptul Tobit: „Ceea ce urăști tu însuți, aceea nimănui să nu faci”(Tob. 4,15.) A doua, în chip de îndemn, se află în N.T și o rostește Însuși Domnul: „Toate câte voiți să vă facă vouă oamenii, asemenea și voi faceți lor (Mt.7,12). Adică, să se simtă omul înfrățit cu toți și gata să-i ajute și să se facă slujitorul lor (Gal. 5, 13-14 ) În sfârșit, iubirea de aproapele înseamnă să te simți legat și alipit de tine.
Întâiul temei al iubirii de aproapele este imitarea lui Dumnezeu pe cât îi stă cu putință omului. Să avem drept icoană a simțirii față de cei de-o fire cu noi iubirea pe care fiecare dintre Persoanele Preasfintei Treimi o are pentru celelalte două, după pilda Domnului, Care spune: „Precum M-a iubit pe Mine Tatăl, așa v-am iubit și Eu pe voi (In 15, 9) Și iarăși icoană să ne fie iubirea pe care Preasfânta Treime o are pentru noi:
- Iubirea Tatălui, Care pe Fiul Său L-a dat pentru noi.
- Iubirea Fiului, Care de bunăvoie S-a întrupat, a pătimit și a primit să fie răstignit.
- Iubirea Sfântului Duh,Dătătorul iubirii celei dumnezeiești, Izvorul iubirii pe care oamenii o au unul față de altul și al iubirii lor de Dumnezeu.
Iubirii desăvârșite i se cere să iubească pe toți oamenii la fel, pentru că așa îi iubește pe ei Dumnezeu. Iubirea creștină „arde” pentru toți oamenii la fel, pentru că sunt cu toții de o făptură și de o seamă.„ Suntem cu toții de una și aceeași ființă, mădulare unii altora. Pentru aceasta se cuvine să ne iubim din tot sufletul unul pe celălalt”, spune Sf Antonie cel Mare.
Sf Antonie cel Mare zice iarăși că: „ cel ce știe să se iubească pe sine îi va iubi și pe ceilalți- și dimpotrivă -zice Jean Claude Larchet – că cine nu se iubește pe sine, nici pe alții nu poate să-i iubească. Esența spirituală care întemeiază unitatea fundamentală a neamului omenesc este chipul lui Dumnezeu, însemnul propriu firii omenești, pe care fiecare om îl poartă în sine, prin are este și se numește om. Pentru aceasta, a-l iubi pe aproapele înseamnă a-L iubi pe Dumnezeu prezent în acela prin chipul Său.
Sfântul Isaac Sirul, vorbind despre dragostea de aproapele, spune că „Dumnezeu Se bucură când vede pe cineva că odihnește chipul Lui și-l cinstește pe frate din pricina Lui. E limpede, așadar, că iubirea de aproapele este strâns legată de iubirea lui Dumnezeu și se arată în a-l iubi pe el „de dragul lui Dumnezeu”, „în numele Său”, privindu-l și cinstindu-l pentru că este făptura lui Dumnezeu, prin fire după chipul Lui și hărăzit asemănării cu El. Iubirea de aproapele are preț numai dacă este legată de iubirea lui Dumnezeu. „Întru aceasta cunoaștem că iubim pe fiii lui Dumnezeu, dacă iubim pe Dumnezeu și împlinim poruncile Lui”( I In. 5,2) Aceasta înseamnă, iarăși, că iubirea aproapelui vine în urma iubirii lui Dumnezeu. Arătând multele pricini ale iubirii dintre oameni, Sf. Maxim Mărturisitorul zice că singura cu adevărat bună e iubirea celuilalt „de dragul lui Dumnezeu”.
Iubirea aproapelui nu e sorbită și mistuită de iubirea datorată lui Dumnezeu, așa încât, dacă-L iubim pe Dumnezeu, putem lepăda dragostea de aproapele. Căci în iubirea de Dumnezeu e și iubire de aproapele, și sete de ea, ca unele ce sunt nedespărțite. Iubirea lui Dumnezeu nu se mărginește la iubirea fratelui, și nici iubirea de frate nu se mărginește la iubirea lui Dumnezeu, pentru că fratele nostru are o libertate și o viață menite nu stingerii în Dumnezeu, ci desăvârșirii în El, pri Har, pentru vecie, așa că dragostea de aproapele, ca și dragostea de Dumnezeu, nu va avea sfârșit ( I Cor. 13, 8), și sporind în ele ,,niciodată nu vom ajunge la capăt, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie”.
[1] Sfinții Părinții folosesc cel mai adesea termenul de agape, dar la mulți dintre ei întâlnim și termenul eros, prin care se numește mai degrabă iubirea arzătoare și puternică a lui Dumnezeu decât a aproapelui, în vreme ce agape le desemnează deopotrivă pe amândouă.
Despre iubirea creștină-Jean Claude Larchet. Rezumat
