Catehism

Iubirea de vrăjmași

Multe religii propovăduiesc iubirea aproapelui; singur creștinismul cere iubirea vrăjmașilor. N T pare că se rupe în această privință de V.T, care prin legea talionului hotărea răzbunarea răului îndurat.

Legea Talionului, după duhul ei, avea până la urmă rostul de a stăvili răutatea  asupra celor drepți, așadar ea nu avea putere, și ei nu i s-au supus, casă împlinească lucruri mai mari, prefigurări ale dreptății lui Hristos. Ucenicul lui Hristos se deosebește și de păcătoși și de păgâni, ca unul care nu se mărginește să iubească și pe cei care îi fac bine, ci se silește să iubească pe cei care-l urăsc și-i fac rău. El este chemat să ajungă la desăvârșirea lui Dumnezeu, Care Se poartă la fel cu toți oamenii, fie buni fie răi.

  1. Cine sunt vrăjmași noștri
  2. Vrăjmașii noștri sunt în primul rând, oamenii, mai mult sau mai puțin apropiați nouă, care ne urăsc, ne voiesc răul.
  3. În al doilea rând, dușmani ai noștri sunt cei care vrăjmășesc pe Dumnezeu, pe Hristos, dreapta credință și Sf. Biserică. Ne sunt vrăjmași pentru că, fiind noi mădulare ale Bisericii, așadar ale trupului lui Hristos, iar prin credință fii ai lui Dumnezeu celui viu, vrăjmășia lor e o suferință pentru trupul acesta duhovnicesc.
  4. Felurile, chipurile și treptele iubirii de vrăjmași.

Iubirea e o simțire a sufletului, și nu-s cuvinte s-o arate precum e.

Prima treaptă, după Sf. Ioan Gură de Aur, e să nu facem noi cei dintâi ceva rău. A doua, după același sfânt, este să nu răsplătim răul îndurat cu un rău de aceeași măsură. A treia treaptă este  să nu te răzbuni defel, lăsând pedeapsa răului în grija Lui Dumnezeu.

A  patra treaptă este să nu te împotrivești celui ce îți vrea răul A cincea, să nu te mânii pentru cele ce-ți face vrăjmașul, ci să înduri, dând dovada de răbdare, suferind relele ce ni se fac. A șasea treaptă este să nu te întristezi în sufletul tău pentru necinstirile, batjocurile, ispitele și necazurile pricinuite de vrăjmași.

Treapta a șaptea este să socotești ocările binefacere, să te bucuri și să-I mulțumești lui Dumnezeu pentru ele. (Îndeobște, părinții îndeamnă să-l socotim pe cel ce ne necăjește ca pe un doctor trimis de Dumnezeu să ne tămăduiască sufletul de bolile sale, mai cu seamă de mândrie și de slavă deșartă). A opta treaptă este să ne lăsăm de bunăvoie pradă ocărilor. A noua treaptă, să dorești să ai parte de și mai multă necăjire.

Treapta a zecea: să nu urăști pe cei care-ți pricinuiesc suferință. A unsprezecea treaptă este să nu ți minte răul, să nu păstrezi în suflet mânie și supărare față de vrăjmași. Treapta a douăsprezecea este să nu-i  învinuim pe vrăjmașii noștri, să nu-i osândim, să nu-i vorbim de rău.

A treisprezecea treaptă, să nu-i disprețuiești. A paisprezecea, să nu ne scârbim de ei și să nu-i respingem. A cincisprezecea, gândul la ei și la relele pe care ni le-au făcut să nu trezească în noi nici cea mai mică amărăciune, ori tristețe.

Treapta a șaisprezecea este să nu-i judecăm de fel, ci să ne vedem de greșelile noastre, după Cuvântul Domnului. Nu judecați ca să nu fiți judecați. A șaptesprezecea treaptă: să-i iertăm din toată inima, ca să putem cere în rugăciune, după vrednicie, iertarea greșelilor noastre de la Dumnezeu.

Pe aceste prime șaptesprezece trepte urcând, nu ajunge la înălțimea iubirii, ci doar împlinește cele poruncite și se gătește pentru ea. Nerăutatea încă nu-i iubire, care e un lucru mai presus de ea.

A optsprezecea treaptă, așadar este să ne dăm toată silința să ne împăcăm cu aceia care ne vrăjmășesc. Treapta a nouăsprezecea este a milei față de semeni și a împreună pătimirii cu ei, urmând astfel îndemnul lui Hristos, dat cu porunca iubirii de vrăjmași. Ajuns pe a douăzecea treaptă, omul nu mai așteaptă să fie răzbunat de Dumnezeu, ci se roagă ca să nu fie pedepsiți cei care i-au făcut rău. A douăzeci și una treaptă este să ne rugăm lui Dumnezeu pentru ei, împlinind astfel cuvântul Domnului, care spune să ne rugăm pentru cei ce ne prigonesc. Firește că rugăciunea pentru vrăjmași se cere încă de pe primele trepte, însă atunci ea este un mijloc de a ne feri și de a ne curăți inima de simțiri necuvenite, ca ura, pomenirea de rău, dușmănia și mândria care le însoțește.

A douăzeci și doua treaptă este să-i iubești. Sf Simeon Noul teolog, vorbind de această treaptă înaltă, spune că aceasta înseamnă „a-i iubi din suflet pe aceștia și în plus, a întipări în mintea noastră fața fiecăruia dintre ei și a-i îmbrățișa în chip nepătimaș, ca pe niște prieteni adevărați, cu lacrimi de iubire adevărată. A douăzeci și treia treaptă este să le dorești și să le faci binele, potrivit poruncilor lui Hristos. Sf. Maxim spune că atunci am ajuns la iubire, când „putem  răsplăti răul cu bine fără a ne sili pe noi” și că „a face bine din îndemn lăuntric celor ce ne urăsc e propriu numai dragostei duhovnicești desăvârșite. A douăzeci și patra treaptă este să-i socotim pe cei care ne fac rău deopotrivă cu cei care ne fac bine și să le arătăm aceeași iubire. Sf. Maxim Mărturisitorul, mai mult decât oricare altul dintre Părinți, îndeamnă să ne purtăm la fel cu toți oamenii și să-i iubim pe toți la fel, fără să deosebim între prieten și dușman, drept ori păcătos. A douăzeci și cincea treaptă este să ne purtăm cu vrăjmașii ca și cu niște prieteni ai noștri. Treapta a douăzeci și șase este să iubim pe vrăjmași mai mult chiar decât ne iubim pe noi înșine. Treptele acestea nu sunt, firește, înțepenite în rânduiala lor. Fiecare dintre aceste purtări iubitoare poate sta pe orice treaptă și are în ea, puțin ori mult, ceva din celelalte. Până la urmă, iubirea, cu multele ei chipuri, e una și nedespărțită.

  1. Temeiurile iubirii de vrăjmași.

În general, temeiul iubirii de vrăjmași este iubirea pe care Dumnezeu o arată deopotrivă tuturor oamenilor- buni sau răi, drepți ori păcătoși, prietenei sau vrăjmași. sf. Ioan Gură de Aur spune: „Imită pe Dumnezeu după puterile tale omenești. Dacă tu nu iubești numai pe cei ce te iubesc, ci și pe cei care te dușmănesc, imiți după puterea ta, pe Dumnezeu. Tot spune sfântul spune că„ Celor  care-L urau, domnul nostru le răspundea cu iubire; cu cât mai mult îi ocărau iudeii, cu atât mai mult îi cinstea  și-Și înmulțea grija față de ei Domnul!. Iubiți și boi ca El și să nu încetați zicând: „Cu cât voi mă urâți mai mult . cu atât mai mult vă voi iubi.

  1. Cum se câștigă iubirea de vrăjmași.

Astfel, iubirea de vrăjmași e strâns legată de iubirea lui Dumnezeu, căci după cum am văzut, întâiul temei al iubirii acestora sunt iubirea pe care  Însuși Dumnezeu arată față de toate făpturile Sale, deopotrivă, și voia Sa ca toți să se mântuiască. Iubirea de vrăjmași vine și din smerenie. Cu adevărat, mândria face cu anevoie de împlinit porunca iubirii.

  1. Rodirile duhovnicești ale iubirii de vrăjmași.

Temeiul scripturistic  al iubirii de vrăjmași se află la Mt. 5, 45-48.

Iubirea de vrăjmași aduce sufletului multă roadă. „ Cel ce iubește  pe  cei care-l vorbesc de rău sau îl nedreptățesc sau îl urăsc și-l păgubesc și se roagă pentru ei ajunge în scurtă vreme la o mare sporire spune Sf Simeon Noul Teolog, care socotește iubirea de vrăjmași drept izvor de smerenie, de plâns duhovnicesc- chip vădit al străpungerii inimii (penhos)- de lepădare a lumii, de nepătimire și cale către contemplație.

  1. Iubirea de vrăjmași, semnul și măsura desăvârșirii duhovnicești.

Luând aminte la porunca Domnului: Fiți, dar, voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este (Mt.5, 48), legată de iubirea vrăjmașilor, mulți Părinți socotesc această iubire drept semn al desăvârșirii duhovnicești.

Cap. 4 Judecarea aproapelui și judecarea de sine.

Despre judecarea aproapelui se vorbește adeseori în scrierile ascetice. Părinții o socotesc un mare păcat; ferirea de orice judecare  a celuilalt e pentru ei cale sigură de mântuire, înainte mergătoare a desăvârșirii duhovnicești și semn al ei. Judecarea aproapelui nu înseamnă doar osândirea lui cu vorba, înaintea altor, ci și cea lăuntrică, cu gândul și cu inima. Și nu contează dacă e îndreptățită ori nu; că nu doar bănuielile, judecățile neaprobate ori greșite, care vatămă cu adevărat și pe cel clevetit și pe cel clevetitor ci chiar cele întemeiate sunt păgubitoare și rele. Purtarea sfinților, care ne este dată spre pildă, ca și învățătura  Părinților arată că lucru cuvenit pentru om este să se judece pe sine și pe nimeni altceva. În scrierile Părinților- în care, pe lângă fiecare patimă, e înfățișată și virtutea și patima care o războiește-adeseori e înfățișată judecata de sine ca stândîmpotriva judecății apropelui. judecarea de sine și judecarea aproapelui își sunt potrivnice și se alungă una pe alta, după cum virtutea războiește și nimicește patima care-ieste potrivnică. De aceea îndemnul Părințiilor de a se judeca omul pe sine este întotdeauna însoțit de îndemnul de a nu-l judeca pe aproapele. Idiopragria și osândirea de și ne sunt tovarășe bune, iar osândirea aproapelui pe amândouă le spulberă: pe cea dintâi alungând-o, ce li de a doua furându-i locul.

Cel care îl osândește pe aproapele său se arată ca unul care dă jos din scaun pe Dătătorul legii și Judecătorul, voind să facă el judecată în locul Lui.  Omul își ia de la sine rangul lui Dumnezeu, stând astfel împotriva singurului și adevăratului Dumnezeu. Dumnezeu e așadar singurul Judecător și singurul Care judecă după dreptate. El singur este știutor al inimilor, cunoscător al cugetelor, al simțirilor și al faptelor bune, după chipul lor cel ascuns și lăuntric. care patimi sunt mai tari în noi, pe acelea suntem mânați să le vedem și să le iscodim la alții; și cel mai adesea omul are metehnele pe care socotește că le au ceilalți. În neputințele altora se arată ca într-o oglindă slăbiciunile noastre. Așa că, osândindu-și aproapele, omul se osândește pe sine. Dar cea dintâi și cea mai temeinică pricină a stricării legăturilor frățești iscată de judecarea aproapelui e aceea că facem din el un biet împricinat și după cum am hotărât judecata noastră așa e numit și privit. A judeca pe cineva înseamnă de fapt a te face stăpân pe întreaga lui ființă și chiar pe toată viața sa.

Judecarea aproapelui se arată astfel a fi în toate privințele împotrivitoarea iubirii, și față de semen și față de Dumnezeu. Cel care judecă și vorbește de rău cade din iubirea lui Hristos, spune Sf Maxim. A nu judeca nu înseamnă, firește  afli lipsit de dreapta  socotință și orb în fața răului. Judecarea aproapelui tulbură mintea și o orbește. Îndeobște, ea aduce sufletului „mii de tulburări și mii de chinuri.

  • Judecarea omenească e supusă greșelii. să nu osândești, chiar de vezi cu ochi tăi, cci de multe ori te înșeli (Sf Ioan Scărarul)
  • singur Dumnezeu cunoaște desăvârșit sufletul fiecăruia și singur El judecă după adevăr și dreptate. Dar adevărul nu este în ceea ce se arată, nici rațiunea celor ce se petrec. Dumnezeu văzând mișcarea ascunsă a sufletului, pornirea nevăzută și rațiunea însăși după care s-a mișcat sufletul, și scopul rațiunii, sau ținta precugetată a fiecărei fapte, judecă cu dreptate, cum am spus, toate cele săvârșite de oameni. Judecata lui dumnezeu rămâne de nepătruns pentru om
  • Singur Dumnezeu are dreptul de a-i judeca pe oameni
  • Noi toți vom fi judecați de Dumnezeu și vom avea de dat socoteală pentru păcatele noastre, nu pentru ale fratelui. Judecând pe altul, atragem asupra noastră judecata
  • De-ți judeci fratele, e mare primejdia să cazi în același păcat, după cum spun SP.

Judecarea aproapelui și clevetirea lui, după cum am văzut, vin din mândire; îl judecăm pe celălalt, pentru că ne socotim mai buni ca el și măsura virtuții. Și atât de mult să se defăimeze omul pe sine, încât să se socotească mai păcătos decât toți și să-i piară îndrăzneala de a privi la păcatele altora.

Despre iubirea creștină-Jean Claude Larchet. Rezumat