1. Nu zice niciodată: „Mai bine să cad în mâinile lui Dumnezeu decât în mâinile oamenilor”…
Ci teme-te de păcat şi fie-ţi groază de rău, ca să nu cazi nici în unele.
Teme-te de păcatul fiecărei neascultări de voia lui Dumnezeu
sau de a fraţilor tăi,
căci amândouă duc la pedeapsă.
2. Fie-ţi groază de orice uşurătate în umblarea faţă de sfinţenia şi dreptatea lui Dumnezeu sau a Lucrării Sale.
Căci oricine face cu nebăgare de seamă lucrarea lui Dumnezeu este şi va fi blestemat,
atât în faţa lui Dumnezeu, cât şi a alor lui.
3. Dintre puţinele lucruri trupeşti pe care le are omul în viaţa asta, nici unul nu rămâne statornic în ini¬ma lui.
Nici unul nu-l însoţeşte până la moarte.
Pe nici unul nu-l ţine cu el în veşnicie.
Numai bucuria părtăşiei lui Hristos este singura care poate rămâne inimii omului pe totdeauna.
4. Copilăria îşi are lucrurile ei, dar care ţin numai atât cât ţine copilăria. Uneori şi mai puţin.
Tinereţea şi sănătatea,
puterea şi frumuseţea,
prieteniile şi averea – toate acestea îşi au şi ele, fiecare, bucuriile lor.
Dar umbrite şi otrăvite adesea, chiar aşa scurte cum sunt, de atâtea amărăciuni şi dezamăgiri.
Numai bucuriile lui Dumnezeu ţin veşnic.
5. Da, numai bucuria lui Hristos primită în inimă şi purtată prin ascultarea Cuvintelor Sale este şi rămâne adevărata şi statornica bucurie pe totdeauna,
– fericind sufletul care a aflat-o.
6. N-ar trebui să poată vorbi despre învăţătura lui Hristos nimeni care n-a înţeles ce înseamnă a-l iubi pe altul după cum l-a iubit şi pe el Mântuitorul Iisus.
Căci – dacă toate poruncile Domnului sunt adevărate
şi dacă pentru mântuire eşti dator să le ţii pe toate, pe toate acestea, întocmai cum le-a spus El,
şi dacă toate poruncile Lui mari se cuprind într-una singură: să iubeşti,
– apoi cât de mare trebuie să fie această poruncă mare!…
Şi cât de datori trebuie să ştim că suntem s-o ţinem întocmai (Mt 22, 36-40)!
7. Pentru un suflet credincios, a iubi nu este îndeplinirea unei porunci, ci este favorul unei bucurii.
Fiindcă în adevărata iubire, totul este numai favor, numai bucurie. O bucurie prelungită, o bucurie îmbogăţită mereu,
atât în rugăciune, cât şi în muncă,
atât în lacrimi, cât şi în cântări,
atât în singurătate, cât şi între fraţi,
adică în toate, totdeauna, – numai bucurii şi fa-voruri.
8. Iubind pe părinţi ca Iisus,
iubind pe soţ ca Iisus,
iubind pe copii ca Iisus,
iubind pe fraţi ca Iisus,
iubind pe străini şi pe vrăjmaşi ca Iisus,
iubind pe toţi ca Iisus,
– nimic nu-ţi pare greu, nimic nu-ţi pare lung, nimic nu-ţi pare amar şi nimic nu-ţi pare cu neputinţă.
9. Iată, în aceasta stă toată taina fericirii, pe care o află atât de puţini oameni. Dar fără de care omul nu în-ţelege nimic şi nu se alege cu nimic din toată învăţătura lui Hristos.
Dragostea nu slujeşte niciodată pentru foloasele lumeşti.
Nu osteneşte pentru laudă lumească
şi nu se jertfeşte pentru răsplătiri lumeşti.
10. Dragostea din Dumnezeu face totul pentru bucuria că iubeşte.
Şi că poate face ceva pentru a se descărca de puterea şi de căldura acestei iubiri cu care se împrospătează mereu dintr-un izvor nesecat,
– din nesecatul ei Izvor care este Dumnezeu.
Aşa ne-a iubit pe noi Hristos.
Şi aşa ne-a arătat că doreşte să ne iubim şi noi unii pe alţii.
11. Şi mai cred că nimic altceva n-ar trebui să-I cerem noi lui Dumnezeu cu rugăciuni mai fierbinţi decât harul să ajungem la o astfel de iubire.
Şi încă mai cred că nici nu este un alt păcat mai mare decât acela că n-o avem, că n-o cerem şi n-o preţuim când ni se arată.
Toate păcatele celelalte le facem numai din acesta, adică din păcatul lipsei unei astfel de iubiri.
12. Dragostea adevărată este totdeauna mare în toate faptele ei.
Dragostea adevărată nu poate fi decât mare. Când nu este mare, – nu este nicicum.
Dragostea adevărată este atât de mare, că în ea încap toate celelalte virtuţi, oricât de multe şi de mari ar fi ele.
13. Dragostea noastră omenească, oricât de mare ar fi ea, nu este totdeauna cea mai mare.
Dragostea cea mai mare a fost şi este numai al lui Dumnezeu.
Căci numai El i-a putut iubi pe toţi oamenii ca pe cel mai iubit. Şi cu cea mai mare iubire pe fiecare.
14. Noi nu-i putem iubi pe toţi oamenii.
Şi nu-i putem iubi chiar pe toţi atât de mult, încât pentru oricare dintre ei să putem face jertfa cea mai mare cu putinţă pe pământ.
Dacă iubim, îi iubim numai pe unii – şi nu pe toţi.
Nici în cea mai mare măsură nu-l putem iubi pe oricare.
Şi nu până la sfârşit cu aceeaşi putere.
Iată cât poate chiar o iubire mare, chiar o inimă ma-re omenească.
Şi ce înseamnă asta, faţă de nemărginita iubire al lui Dumnezeu?
15. Preţul după care se măsoară iubirea adevărată este numai viaţa.
După câtă viaţă îţi dai pentru cine îl iubeşti se vede măsura în care îl iubeşti cu adevărat.
„Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi”, a spus Domnul.
16. Taina cea binecuvântată a dragostei este că ea n-are duşmani. Ea are numai prieteni.
Căci pentru duşmani nu-ţi poţi da viaţa, dar pentru prieteni ţi-o poţi.
De aceea, mai înainte, dragostea şi-i socoteşte pe toţi prieteni, căci apoi poate fi în stare să-şi dea viaţa pentru toţi.
Dacă nu-i poate socoti aşa, nu poate nici să-şi dea nimic pentru ei.
Şi nici măcar să se roage.
17. Până când ne vom iubi în chip statornic numai pe noi înşine, nu vom căuta niciodată decât folosul nostru.
Oricâtă durere şi pagubă ar avea alţii din pricina aceasta, nouă nu ne va păsa de asta.
Dar când ajungem să fim ai lui Hristos şi să avem Duhul Lui în noi, atunci privim la toţi oamenii cu alţi ochi,
cu ochii lui Hristos.
18. Dacă nu pot suferi totul şi nădăjdui totul, şi a-coperi totul, şi crede totul, şi face totul pentru semenii mei,
să nu bag vină nimănui că n-am o adevărată şi ma¬re iubire în inima mea.
Căci dacă ar fi aceasta, aş putea.
19. Pentru fiecare dintre noi, Biserica lui Hristos este comunitatea în care ne-a născut El, întâi din tatăl şi din mama noastră, adică din părinţii noştri trupeşti, şi apoi din Duhul Sfânt şi din Cuvântul Său, adică din pă-rinţii noştri duhovniceşti.
Pentru noi, aceasta este Biserica cea adevărată a lui Dumnezeu şi aceasta este familia noastră unică.
20. După cum avem numai un Dumnezeu Unic şi Veşnic, – tot aşa le avem şi pe aceste unice şi veşnice comori singure: părinţii noştri şi familia noastră din El.
Faţă de aceasta trebuie să avem o dragoste unică şi veşnică, fiindcă altele nu ne vor mai fi date, dacă le nesocotim sau le pierdem din nepăsare şi necredinţă.
O Doamne, binecuvântează-le pentru noi
şi pe noi pentru ele.
Amin.
Eterna iubire / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2007
