Meditaţii

Iubirea nu este ceva voluntar. Este obligatorie.

Domnul a spus: „Că unde sunt doi sau trei adunaţi întru numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20). Se găsesc oare doi sau trei adunaţi întru numele Lui? Se găsesc, dar rareori. De altfel nu vorbeşte de o simplă adunare şi unire locală a oamenilor. Nu cere numai asta. Vrea ca, împreună cu unirea, să existe la cei adunaţi acolo şi alte virtuţi. Prin aceste cuvinte, aşadar, vrea să spună: „Dacă cineva Mă va avea pe Mine ca temelie a iubirii lui faţă de aproapele, şi împreună cu această iubire are şi celelalte virtuţi, atunci voi fi împreună cu el”. Acum însă, cei mai mulţi oameni au alte scopuri.

Nu întemeiază pe Hristos iubirea lor. Cineva iubeşte pe altcineva, pentru că şi acela îi arată iubire; altul îl iubeşte pe cel care l-a cinstit; iar altul îl iubeşte pentru că i-a fost de folos la vreo treabă de-a lui. E greu să găseşti pe cineva care-l iubeşte pe aproapele doar din dragoste pentru Hristos, căci ceea ce-i leagă pe oameni sunt de obicei interesele materiale. Însă o iubire cu atâtea lipsuri este batjoco-ritoare şi trecătoare. La cea mai mică problemă – vreun cuvânt jignitor, daune băneşti, invidie, ambiţie sau ceva asemănător – iubirea aceasta, care nu are temelie duhovnicească, se destramă.

Dimpotrivă, iubirea care-L are ca pricină şi temelie pe Hristos, este statornică şi nepieritoare. Nimic n-o poate destrăma, nici calomnii, nici primejdii, nici chiar ameninţările cu moartea. Cel ce are dragoste creştină, oricâte neplăceri ar suferi de la un om, nu încetează să-l iubească; căci nu este influenţat de patimile sale, ci este insuflat de Iubire, de Hristos. Tocmai de aceea iubirea creştină, cum spunea Pavel, nicicând nu va pieri.

Şi, adevărat, ce pricină ai putea aduce, pentru care să încetezi să-l mai iubeşti pe aproapele tău? Faptul că, pe când tu îl cinsteai, acela te înjura? Sau faptul că, pe când tu săvârşeai fapte bune în folosul lui, acela voia să te vatăme? Dar dacă-l iubeşti întru Hristos, aceste cauze te vor face nu să-l urăşti, ci să-l iubeşti şi mai mult. Căci toate cele care distrug iubirea obişnuită, născută din interes, întăresc iubirea creştină. Cum? În primul rând, întrucât cel care se poartă în chip vrăjmaş cu tine, îţi aduce răsplată de la Dumnezeu; şi în al doilea rând, fiindcă acela, fiind bolnav duhovniceşte, are nevoie de compătimirea şi de sprijinul tău.

Prin urmare, cel care are iubire adevărată continuă să-l iubească pe aproapele, chiar dacă acesta îl urăşte sau îl înjură sau îl ameninţă, cu mulţumirea că iubeşte pentru Hristos şi deci Îl şi urmează pe Hristos, Care asemenea iubire a arătat vrăjmaşilor Săi. Nu numai că S-a jertfit pentru cei care L-au urât şi L-au răstignit, dar L-a şi rugat pe Tatăl Lui să-i ierte: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34).

Iubirea, de asemenea, nu ştie ce înseamnă interesul. De aceea Pavel ne povăţuieşte: „Nimeni să nu caute pe ale sale, ci fiecare pe ale celuilalt” (I Corinteni 10, 24). Iubirea nu ştie ce înseamnă nici invidia, căci cine iubeşte cu adevărat consideră binele aproapelui ca pe al său. Astfel iubirea, încet-încet, îl preschimbă pe om în înger. După ce îl scapă de mânie, de invidie şi de oricare altă patimă tiranică, îl scoate din starea naturală omenească şi-l aşează în starea îngereştii eliberări de patimi.

Cum se naşte însă dragostea în sufletul omului? Dragostea este rodul virtuţii. Dar şi iubirea, la rândul ei, dă naştere virtuţii. Şi iată cum se întâmplă asta: Cel virtuos nu alege banii în locul iubirii aproapelui său. Nu ţine minte răul. Nu este nedrept. Nu vorbeşte de rău. Pe toate le rabdă cu vitejie sufletească. Din acestea provine iubirea. Faptul că din virtute se naşte dragostea este arătat de cuvintele Domnului: „Din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci” (Matei 24, 12). Şi iarăşi, faptul că din iubire se naşte virtutea, îl arată cuvintele apostolului Pavel: „Cel ce iubeşte pe altul a plinit legea” (Romani 13, 8). Aşadar una din două se cere, dragostea sau virtutea. Cel ce o are pe una, o deţine negreşit şi pe cealaltă. Şi invers: cel care nu iubeşte şi răul îl va săvârşi; şi cel ce face răul nu iubeşte. Să ne străduim deci să dobândim iubirea, pentru că ea este o fortăreaţă care ne apără de tot răul.

Apostolul nu a spus simplu „iubiţi”, ci „urmăriţi iubirea” (I Corinteni 14, 1), de vreme ce e nevoie de multă luptă pentru a o dobândi. Dragostea trece degrabă şi dispare, căci multe lucruri ale lumii acesteia o distrug. S-o urmărim, să alergăm încontinuu în spatele ei, ca s-o prindem, înainte de a reuşi să ne scape.

Apostolul Pavel ne spune şi motivele pentru care trebuie să ne iubim unul pe altul: „Întru frăţească prietenie iubiţi-vă unii pe alţii” (Romani 12, 10). Vrea să spună: sunteţi fraţi, şi de aceea trebuie să aveţi dragoste frăţească între voi. Aceasta a spus-o şi Moise evreilor acelora care se certau în Egipt: „De ce vă certaţi? Sunteţi fraţi” (Parafrază la Ieşirea 2, 13). Este remarcabil faptul că Apostolul, deşi îi povăţuieşte pe creştini să aibă între ei blândeţe şi iubire frăţească, atunci când se referă la legăturile dintre creştini şi necredincioşi spune altfel de cuvinte: „Dacă-i cu putinţă, pe cât ţine de voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii” (Romani 12, 18).

Deci în cazul necredincioşilor ne cere să nu ne certăm cu ei, să nu-i urâm, să nu-i nesocotim, pe când în cazul fraţilor noştri creştini cere în plus blândeţe, iubire frăţească, sinceră şi neprefăcută, iubire arzătoare şi statornică.

Însă cum va fi iubirea statornică? Ne-o arată tot Apostolul, spunând: „Întreceţi-vă cu cinstirea” (Romani 12, 10). În felul acesta se şi plăsmuieşte dragostea, şi rămâne statornică. Căci, adevărat, nu există mijloc mai bun pentru păstrarea iubirii, cât să-l cinstim pe celălalt. Astfel şi iubirea devine mai vie, şi respectul reciproc mai adânc.

Dincolo de cinstire, trebuie încă să arătăm că ne pasă de problemele celuilalt, pentru că îmbinarea cinstirii cu purtarea de grijă dă naştere celei mai arzătoare iubiri. Nu ajunge să iubim numai cu inima, ci sunt necesare şi acestea două, cinstirea şi interesul pentru celălalt, care sunt manifestările dragostei, şi totodată şi condiţiile ei. Ele se nasc din iubire, dar şi nasc iubire.

Trebuie să ştim că iubirea nu este ceva voluntar. Este obligatorie. Eşti dator să-l iubeşti pe fratele tău, atât pentru că eşti înrudit duhovniceşte cu el, cât şi pentru că vă sunteţi mădulare unul altuia. Dacă lipseşte dragostea, vine nimicirea.

Eşti dator însă să-l iubeşti pe fratele tău şi dintr-un alt motiv: pentru că ai câştig şi folos, de vreme ce prin iubire plineşti toată legea lui Dumnezeu. Astfel, fratele pe care-l iubeşti devine binefăcătorul tău. Şi într-adevăr, „să nu săvârşeşti adulter; să nu ucizi; să nu furi; să nu mărturiseşti strâmb; să nu pofteşti şi oricare alta se cuprind în acest cuvânt, adică: să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Romani 13, 9).

Însuşi Hristos ne-a încredinţat că toată legea şi învăţătura proorocilor se cuprind în iubire (Matei 22, 40). Şi iată cât de sus a aşezat-o: a stabilit două porunci de iubire şi hotarele fiecăreia. Prima, zice, este să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău; iar a doua, la fel de importantă, este să-l iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Matei 22, 37-39). Cât de înaltă este iubirea de oameni şi bunătatea lui Hristos! Dragostea faţă de El, deşi suntem cu mult inferiori Lui, o aşează pe o treaptă cu dragostea faţă de aproapele nostru. Tocmai de aceea hotarele acestor două porunci de iubire aproape că sunt identice. Despre prima, iubirea de Dumnezeu, a spus: „din toată inima ta şi din tot sufletul tău” (Matei 22, 37); iar pentru a doua, iubirea de aproapele, a grăit: „ca pe tine însuţi” (Matei 22, 39). Şi e de la sine înţeles că fără a doua, prima nu foloseşte la nimic. De altfel, cum a spus şi Evanghelistul Ioan, „Dacă cineva zice: Îl iubesc pe Dumnezeu!, dar pe fratele său îl urăşte, mincinos este. Cel care-L iubeşte pe Dumnezeu, să-L iubească şi pe fratele său” (I Ioan 4, 20-21).

Cel ce iubeşte nu-i face rău aproapelui său. Dragostea, fiind plinirea tuturor poruncilor lui Dumnezeu, are două avantaje, evitarea răului şi săvârşirea binelui. Şi este numită plinire a tuturor poruncilor lui Dumnezeu nu numai pentru că ea constituie suma tuturor îndatoririlor noastre creştine, ci şi pentru că înlesneşte plinirea lor.

Iubirea este o datorie care rămâne mereu neachitată. Cu cât lucrăm pentru a o achita, cu atât datoria creşte. Când e vorba de foloase băneşti, îi admirăm pe cei care nu au datorii, pe când, atunci când e vorba de foloasele iubirii, îi fericim pe cei care sunt foarte îndatoraţi. De aceea apostolul Pavel scrie: „Nimănui cu nimic să nu-i fiţi datori, decât cu iubirea unuia faţă de altul” (Romani 13, 8). Prin aceste cuvinte vrea să ne arate că datoria dragostei trebuie totdeauna s-o achităm şi totodată să rămânem îndatoraţi. Niciodată să nu încetăm să fim îndatoraţi cu ea, câtă vreme ne aflăm în această viaţă. Căci pe cât de grav şi supărător este să datoreze cineva bani, tot atât de vrednic de osândire este să nu datoreze iubire. Iubirea este o datorie care rămâne, cum am spus, mereu neachitată. Fiindcă această datorie este cea care mai presus de orice ne alcătuieşte viaţa şi ne leagă mai strâns între noi.

Orice faptă bună este rodul dragostei. De aceea Domnul a vorbit de multe ori despre aceasta. „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei”, a spus, „de veţi avea iubire unii pentru alţii” (Ioan 13, 35).

Aşa cum toată viaţa noastră ne hrănim trupul, la fel trebuie să-i iubim pe semenii noştri, şi, desigur, cu şi mai multă râvnă decât întreţinerea trupului, pentru că dragostea conduce la viaţa veşnică şi nu va înceta să existe vreodată.

Necesitatea iubirii n-o învăţăm numai din cuvintele lui Dumnezeu, ci şi din faptele Lui. O astfel de lecţie este felul în care ne-a zidit pe noi. Dumnezeu, creându-l pe primul om, a stabilit ca din el să se nască toţi ceilalţi oameni, ca să fim consideraţi toţi ca un singur om şi să ne legăm prin dragoste. Legătura de iubire a tuturor oamenilor a impus-o cu înţelepciune prin schimburile pe care suntem nevoiţi să le avem între noi. Căci a dat mulţime de bunătăţi în lume, însă nu pe toate pretutindeni, ci în fiecare ţară anumite feluri. Astfel suntem obligaţi să facem negoţ, dând cele care ne prisosesc şi primind pe cele de care avem nevoie, iubindu-i pe semenii noştri.

La fel a făcut Dumnezeu şi cu fiecare om în parte. N-a îngăduit fiecăruia să aibă toate cunoştinţele, ci unuia să aibă cunoştinţe de medicină, altuia de zidărie, altuia de vreo altă ştiinţă sau meşteşug etc., ca să avem nevoie unul de altul şi în felul acesta să ne iubim unul pe altul.

La fel se întâmplă şi cu harismele duhovniceşti, cum spune Apostolul: „Unuia i se dă prin Duhul cuvânt de înţelepciune, iar altuia, cuvânt de cunoaştere… unuia, faceri de minuni, iar altuia profeţie, unuia, deosebirea duhurilor, iar altuia, felurimea limbilor, iar altuia, tălmăcirea limbilor” (I Corinteni 12, 8-10).

Dar deoarece nimic nu este mai presus de iubire, a aşezat-o deasupra tuturor, spunând: „De-aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, dar dacă n-am iubire făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval zăngănitor. Şi de-aş avea darul profeţiei şi de-aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa şi de-aş avea credinţa toată să pot muta şi munţii, dar dacă n-am iubire, nimic nu sunt” (I Corinteni 13, 1-2). Şi nu s-a oprit aici, ci a adăugat că, chiar moartea pentru credinţă ar fi nefolositoare, dacă lipseşte iubirea (I Corinteni 13, 3). De ce a pus atât de mult bază pe însemnătatea iubirii? Întrucât cunoştea, ca un cultivator înţelept al sufletelor noastre, că, atunci când dragostea se înrădăcinează bine înlăuntrul nostru, vor răsări din ea, ca nişte vlăstare, toate virtuţile.

De ce, însă, vorbim despre micile argumente ale însemnătăţii iubirii şi le nesocotim pe cele mari? Din dragoste a venit lângă noi Fiul lui Dumnezeu şi S-a făcut om, ca să nimicească rătăcirea idolatriei, să aducă adevărata cunoaştere de Dumnezeu şi să ne dăruiască viaţa veşnică, după cum spune şi Evanghelistul Ioan: „Că într-atât a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede  într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). Înflăcărat de iubire, apostolul Pavel a spus aceste cuvinte cereşti: „Cine ne va despărţi de iubirea lui Hristos?: Oare necazul? Sau strâmtorarea? Sau prigoana? Sau foametea? Sau golătatea? Sau primejdia? Sau sabia?!..”. (Romani 8, 35). Şi după ce a nesocotit toate aceste greutăţi, considerându-le lipsite de importanţă, vorbeşte de cele mai înfricoşătoare, nesocotindu-le şi pe acestea: „… nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele viitoare, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru” (Romani 8, 38-39).

Iubirea ţi-l arată pe aproapele ca pe un alt sine al tău, te învaţă să te bucuri pentru fericirea lui, ca şi cum ar fi fericirea ta, şi să te întristezi la necazurile lui, ca şi cum ar fi necazurile tale. Iubirea face din mulţi un trup şi din sufletele lor vase ale Sfântului Duh. Căci Duhul păcii nu odihneşte acolo unde împărăţeşte dezbinarea, ci acolo unde stăpâneşte unirea sufletelor. Iubirea, de asemenea, face ca toţi să se folosească de bunurile fiecăruia, după cum vedem în Faptele Apostolilor: „Iar inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut erau una; şi nici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa, ci toate le erau de obşte” (Fapte 4, 32).

În afară de acestea, iubirea dăruieşte oamenilor putere mare. Nu există fortăreaţă atât de tare, de greu de dărâmat şi necucerită de duşmani, cum este o mulţime de oameni care se iubesc şi care sunt strâns legaţi cu rodul dragostei, buna înţelegere.

Chiar şi atacurile diavolului pot fi respinse, pentru că, înfruntându-l împreună, devin nebiruiţi, zădărnicesc uneltirile lui şi primesc cununile strălucitoare ale iubirii. Aşa cum coardele lirei, deşi sunt multe, scot un sunet dulce dacă conlucrează toate armonios mânuite de degetele muzicianului, la fel şi cei care au bună înţelegere, ca o altă liră de iubire, scot o melodie minunată. De aceea Pavel îi povăţuieşte pe credincioşi să caute să fie în orice împrejurare în acelaşi cuget, să-i considere pe ceilalţi mai presus de ei, pentru ca dragostea să nu fie nimicită de slava deşartă, să fie uniţi, să se cinstească unul pe altul, să se slujească unul pe altul.

Iubirea ne face blânzi, pentru că împiedică lăcomia, desfrâul, invidia şi alte patimi să ne stăpânească sufletele. În general nu există patimă, nu există păcat pe care să nu le distrugă iubirea. Mai lesne este să scape de flăcările sobei o creangă uscată, decât păcatul de focul iubirii. Aşadar, dacă sădim dragostea în inimile noastre vom deveni sfinţi. Da, fiindcă toţi sfinţii prin iubire s-au făcut plăcuţi lui Dumnezeu. Din ce motiv Abel a devenit victima crimei şi nu criminal? Pentru că avea iubire puternică pentru fratele său şi n-a putut să-i facă rău nici când acela l-a omorât. Din ce motiv Cain l-a invidiat pe Abel şi l-a ucis? Pentru că din inima lui a lipsit iubirea. Din ce motiv cei doi fii ai lui Noe, Sem şi Iafet, au dobândit faimă bună? Pentru că îl iubeau mult pe tatăl lor şi n-au răbdat să-l vadă gol. Şi pe al treilea, Ham, de ce l-a blestemat Noe? Pentru că nu-l iubea pe tatăl său şi-l batjocorea. Dar marea faimă a lui Avraam cui se datorează? Iubirii pe care i-a arătat-o atât nepotului său Lot, cât şi sodomiţilor, pentru a căror izbăvire a mijlocit la Dumnezeu.

Plini de iubire, plini de blândeţe, plini de compătimire erau şi sfinţii. Gândiţi-vă la Pavel care, deşi era în primejdie să fie dat flăcărilor, deşi rămânea neclintit la încercări, deşi nu se temea decât de Dumnezeu, deşi nu-i păsa de nimic, nici chiar de iad, când a văzut lacrimile persoanelor iubite, s-a înmuiat, acest puternic, s-a emoţionat şi a spus: „Ce faceţi? Plângeţi şi-mi sfâşiaţi inima?” (Fapte 21, 13). Şi veţi întreba: Au putut lacrimile să zdrobească sufletul acela de diamant? Sigur că da. Pentru că, aşa cum el însuşi a spus, pe toate le biruia cu puterea dragostei, însă nu şi dragostea, care-l sufoca şi-l biruia. Iată ce i-a plăcut lui Dumnezeu! Omul pe care nu l-a putut zdrobi marea sălbatică, au putut să-l biruie câteva lacrimi de iubire. Atât de mare este puterea acesteia!

Vreţi să-l vedeţi şi pe Pavel plângând? Iată ce spune într-o altă împrejurare: „Timp de trei ani, noaptea şi ziua n-am încetat să vă sfătuiesc, cu lacrimi, pe fiecare din voi” (Fapte 20, 31). Marea lui dragoste l-a făcut să-i fie teamă ca nu cumva iubiţii lui creştini să păţească vreun rău, şi cu lacrimi îi sfătuia.

Acelaşi lucru vedem şi la preabunul Iosif. Această stâncă, care a rămas neclintită în faţa puterii uriaşe a acelei femei desfrânate şi la focul păcatului, când i-a văzut pe fraţii săi, care îl vânduseră, îl aruncaseră într-o groapă şi voiseră să-l omoare, când i-a văzut aşadar, s-a emoţionat, s-a zbuciumat sufleteşte şi, întrucât nu-şi putea reţine lacrimile, a intrat în camera de alături şi a plâns.

Domnul, înainte de a fi predat în mâinile iudeilor şi de fi răstignit, a dat o poruncă pe care a numit-o nouă, porunca iubirii: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unii pe alţii” (Ioan 13, 34). Însă de ce a numit-o nouă, de vreme ce exista şi în Vechiul Testament? Pentru că a dat-o într-un fel nou, îmbunătăţit, superior. De aceea a adăugat: „Aşa cum v-am iubit Eu pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unii pe alţii”. Iubirea Mea pentru voi, voia să le spună, nu este ca răsplată la ceva pe care Mi l-aţi oferit, căci eu v-am iubit primul. În acelaşi fel şi voi trebuie să le faceţi bine semenilor voştri, nu ca răsplată, ci din iubire spontană. Şi fără să amintească de minunile pe care le vor săvârşi în numele şi cu puterea Lui, a spus că iubirea este aceea care-i va deosebi şi-i va face ucenici ai Săi.

Ciudat! De ce nu minunile, ci iubirea? Deoarece iubirea este însuşirea principală a sfinţilor şi temelia virtuţii. Prin aceasta ne mântuim toţi, ea naşte lucrători ai lui Hristos, ea încântă sufletele, ea aduce oile pierdute în staulul Bisericii.

Şi minunile pe care le vor face Apostolii, nu vor vădi că sunt ucenici ai Lui? Deloc. Auziţi ce a spus odată: „Mulţi Îmi vor spune în ziua aceea: Doamne, Doamne, oare nu în numele Tău am profeţit? Şi nu în numele Tău demoni am scos? Şi nu în numele Tău multe minuni am făcut? Şi atunci le voi mărturisi: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi” (Matei 7, 22-23). Şi altă dată, când Apostolii erau bucuroşi, pentru că şi demonii li se supuneau, Domnul le-a spus: „Nu vă bucuraţi pentru asta, ci pentru că numele voastre sunt scrise în ceruri” (Parafrază la Luca 10, 20). Minunile pe care le-au făcut, desigur, au ajutat la convertirea lumii la credinţa creştină, dar pentru că a existat mai întâi dragostea, fără de care nici minunile nu s-ar fi săvârşit. Dragostea le-a dat sfinţenia şi putinţa de a avea cu toţii un suflet şi o inimă. Dacă n-ar fi fost uniţi prin legăturile dragostei,  n-ar fi putut să facă nimic.

Acestea însă, Domnul nu le-a spus doar pentru ucenicii Lui de atunci, ci şi pentru toţi cei care în viitor vor crede în Dânsul. Căci şi astăzi, ceea ce-i ţine pe necredincioşi departe de Hristos nu este faptul că nu se fac minuni, aşa cum spun unii, ci faptul că iubirea lipseşte de la creştini. Pe necredincioşi nu-i atrag neapărat minunile, cât viaţa virtuoasă, pe care doar iubirea o poate naşte. Pe făcătorii de minuni i-au acuzat de multe ori că amăgesc poporul, niciodată însă pe cei care aveau viaţă sfântă. Cel ce are iubire este mai vrednic de admirat decât cel care chiar şi pe morţi îi învie. Şi acest lucru e firesc. Pentru că învierea din morţi, ca minune, depinde cu totul de sfântul har, pe când iubirea depinde de buna intenţie şi de râvna evlavioasă a fiecăruia.

Iubirea este însuşirea adevăratului creştin şi-l arată pe ucenicul răstignit al lui Hristos, care nu are nimic în comun cu lucrurile pământeşti. Fără iubire, nici chiar mucenicia nu foloseşte la nimic.

Să dobândim, aşadar, această minunată harismă, de a ne iubi unul pe altul. Şi să nu spunem vreodată că iubim pentru că avem prieteni, unul mai mulţi, altul mai puţini. Aceasta nu este iubire adevărată, iubire creştinească, iubire după voia lui Dumnezeu. Cel ce are iubirea plăcută lui Dumnezeu nu-i iubeşte doar pe prietenii lui, care-l iubesc la rândul lor, ci pe toţi oamenii, chiar şi pe duşmanii săi, care-l urăsc şi-l nedreptăţesc. Asta o spune Domnul: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi face să plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Că dacă-i iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea?” (Matei 5, 44-46).

Dacă iubirea ar fi stăpânit pretutindeni, lumea noastră ar fi fost atât de diferită! N-ar fi fost nevoie nici de legi, nici de tribunale, nici de pedepse. Nimeni nu   şi-ar fi nedreptăţit aproapele. Crimele, certurile, războaiele, răscoalele, răpirile, părtinirile şi toate nedreptăţile ar fi dispărut. Răutatea ar fi fost cu totul necunoscută. Căci dragostea are marele avantaj că nu are legătură, precum alte virtuţi, cu anumite răutăţi. Lepădarea de cele materiale, de pildă, se leagă deseori de slava deşartă, uşurinţa de a învăţa cu ambiţia, facerea de minuni cu mândria, milostenia cu desfrâul, smerita cugetarea cu înălţarea lăuntrică etc. Acestea nu există în iubire, în iubirea adevărată.

Omul care iubeşte trăieşte pe pământ ca şi cum ar trăi în cer, cu linişte şi fericire neumbrite, cu sufletul curăţat de invidie, zavistie, mânie, mândrie, rea dorinţă. Aşa cum nimeni nu-şi face rău sieşi, la fel nici el nu-i face rău aproapelui său, pe care-l consideră ca un alt sine. Iată omul iubirii – un înger pământesc! Însă cel care nu are iubire, oricâte minuni ar face, oricâtă cunoaştere desăvârşită a celor dumnezeieşti ar avea, mii de morţi de-ar învia, nimic   n-ar câştiga, de vreme ce trăieşte doar pentru el, departe de ceilalţi. Tocmai de aceea Hristos a aşezat iubirea de aproapele ca dovadă de iubire desăvârşită pentru El. „Dacă mă iubeşti”, i-a spus apostolului Petru, „păstoreşte oile mele” (Parafrază la Ioan 21, 16). Mare taină este şi aceasta, faptul că iubirea are mai mare valoare decât mucenicia.

Dacă în societatea noastră ar stăpâni dragostea, n-ar exista deosebiri, n-ar fi sclavi şi oameni liberi, stăpâniţi şi stăpâni, săraci şi bogaţi, mici şi mari. De asemenea, diavolul şi demonii săi ar fi cu totul necunoscuţi şi lipsiţi de putere. Căci dragostea este mai puternică decât toate zidurile şi mai tare decât toate metalele. Pe ea n-o cuceresc nici bogăţia, nici sărăcia; sau mai bine-zis, acolo unde stăpâneşte ea, nu există bogăţie şi sărăcie, ci doar bunătăţile amândurora: de la bogăţie sărăcia le ia pe cele necesare întreţinerii sale, iar de la sărăcie bogăţia ia lipsa de griji. În felul acesta dispar şi grijile bogăţiei şi temerile sărăciei.

Însă de ce vorbesc doar de foloasele pe care iubirea le provoacă celorlalţi? Iubirea în sine e atât de frumoasă! Cu câtă bucurie şi pace umple sufletul care o deţine! Acesta este unul din marile ei privilegii. Celelalte virtuţi, precum postul, privegherea, înfrânarea, sunt însoţite de o anumită osteneală, şi de multe ori provoacă celorlalţi invidie. Iubirea însă, dincolo de alte foloase ale sale, provoacă o dispoziţie foarte plăcută şi niciodată trudă. Aşa cum albina adună sucul de nectar din diferite flori şi-l duce în stup, la fel şi iubirea adună de pretutindeni bunătăţile şi le aduce în suflet, unde locuieşte. Şi rob dacă este cel ce are iubire în suflet, robia lui i se pare mai plăcută ca libertatea, pentru că se bucură să i se dea porunci decât să dea porunci, să slujească decât să fie slujit, să ajute decât să fie ajutat. Iubirea schimbă natura lucrurilor şi, având mâinile pline de toate bunătăţile, se apropie de noi cu blândeţe mai mare decât cea maternă şi cu dărnicie mai presus de cea împărătească. Lucrările ostenitoare şi grele le face uşoare şi lesnicioase, descoperindu-ne dulceaţa virtuţii şi amărăciunea răutăţii. Vă voi aduce câteva exemple:

Să dăruieşti altora pare lucru greu, iubirea însă îl face uşor. Să iei de la ceilalţi pare ceva plăcut, iubirea însă îl face respingător. Să-i vorbeşti de rău pe ceilalţi pare îmbucurător, iubirea însă îl face amar. Pentru iubire cea mai mare bucurie este să-i vorbească de bine şi să-i laude pe toţi.
Mânia iarăşi, oferă o mulţumire sălbatică, însă nu omului iubirii, fiindcă el nu cunoaşte mânia. Dacă semenul său îl necăjeşte nu se înfurie, ci izbucneşte în lacrimi, rugăminţi şi implorări. Dacă-l vede pe semenul lui păcătuind, jeleşte şi se îndurerează sufleteşte. Dar durerea aceasta este dulce, căci lacrimile şi întristarea dragostei sunt mai presus de orice râsete şi orice bucurie. Pacea şi odihna pe care le simt cei ce plâng pentru fiinţele iubite n-o simt cei care râd.

Poate că mă veţi întreba: Nu oricare iubire, fie ea şi abstractă, aduce bucurie? Nu. Doar iubirea adevărată aduce bucurie curată şi sănătoasă. Şi iubirea adevărată nu este cea lumească, cea josnică, care are în ea răutate şi viciu, ci cea creştină, cea duhovnicească, cea pe care ne-o cere Pavel, cea care urmăreşte interesul aproapelui. Această iubire o avea Apostolul, care spunea: „Cine este slab şi eu să nu fiu slab? Cine se poticneşte şi eu să nu ard?” (II Corinteni 11, 29).

Nimic nu-l mânie pe Dumnezeu cât nepăsarea noastră faţă de aproapele. De aceea a poruncit să fie pedepsit sever robul care a arătat neîndurare faţă de semenii lui. De aceea a spus că ucenicii Săi trebuie să aibă ca însuşire iubirea. Pentru că iubirea, în mod normal, duce la interesul pentru aproapele.

Şi iarăşi mă veţi întreba: Îngrijindu-ne de aproapele, nu vom nesocoti mântuirea noastră? Nu există o astfel de primejdie. Ba, dimpotrivă, pentru că cel ce poartă de grijă celorlalţi nimănui nu-i provoacă supărare. Pe toţi îi compătimeşte şi pe toţi îi ajută, atât cât poate. Nu răpeşte nimic de la nimeni. Nici părtinitor nu este, nici hoţ, nici mincinos. Se fereşte de orice rău şi urmăreşte mereu doar lucruri bune. Se roagă pentru toţi vrăjmaşii lui. Săvârşeşte binefaceri tuturor celor care-l nedreptăţesc. Nu înjură şi nu vorbeşte de rău, orice i s-ar întâmpla. Toate acestea nu contribuie la mântuirea noastră? Aşadar iubirea este calea mântuirii. Pe această cale să umblăm, ca să moştenim viaţa veşnică.

Sursa: https://www.ioanguradeaur.ro/853/iubirea-crestina/