Pe cei nelegiuiţi trebuie să-i plângi, iar nu să-i pizmuieşti.
Trebuie să-i ajuţi să vină la Dumnezeu, iar nu să te depărtezi de ei. Trebuie să-ţi fie milă de ei, fiindcă n-ai pentru ce să-i invidiezi.
Şi spune tu, oare ai tu pentru ce să-i pizmuieşti?
Pentru cât ai schimba soarta ta de la urmă cu a lor?
Ce preţuieşte slava lor de acum plătită cu preţul unei ocări veşnice?
Şi bucuria de o clipă de acum cumpărată cu o atât de nesfârşită suferinţă apoi?
O, nu-i pizmui pe cei răi şi deplânge atât de scurta lor fericire de acum şi deşertăciunea slavei lor lumeşti atât de trecătoare.
Pizma este un păcat de moarte.
„Cine urăşte pe fratele său este un ucigaş“ – spune Domnul Dumnezeu (I Ioan 3, 15).
Pizma este ură şi clevetire.
Pizma este vrăjmăşie şi este blestem.
Pizma este vicleşug şi este mânie, beţie desfrânare.
Pizma este o crimă, pentru că prin pizma dintre soţi ies nenorocirile întregii familii.
Din pizma dintre fraţi ies dezbinările, certurile, partidele.
Din pizma dintre neamuri ies războaiele, asupririle, răpirile, dezastrele…
Din pizma omului cu Dumnezeu a ieşit păcatul, vrăjmăşia, neascultarea, prăbuşirea şi moartea.
Pentru înlăturarea acestora de peste omenire şi de peste viitor a trebuit cea mai mare Minune şi cea mai mare Jertfă: Minunea înomenirii lui Dumnezeu în Hristos. Şi Jertfa Crucii Sale cu preţul amar şi nemărginit al răscumpărării întregii creaţiuni şi a fiecărei creaturi de sub cumplitul şi eternul blestem izvorât din pizmă. Şi venit ca urmare a acestui mare rău.
Iată pentru ce pizma este înfăţişată printr-un şarpe otrăvitor şi înfocat.
O, Dumnezeul Iubirii şi Iertării, Te rugăm, dăruieşte-ne un suflet plin de iubire şi iertare faţă de toţi oamenii.
Ca să nu pizmuim pe nimeni pentru nimic. Ci să-i iubim şi să-i iertăm pe toţi şi pentru toate.
Amin.
