Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Izbăvirea de plictiseală şi de griji

Izbăvirea de plictiseală şi de griji

Izbăvirea de plictiseală şi de griji

Viaţa celui credincios. Viaţa normală a unui creştin adevărat este:

I.   Străduinţa de a trăi zi şi noapte în prezenţa lui Dumnezeu.

II.  Umblarea continuă în călăuzirea Duhului Sfânt şi

III. Încrederea în puterea pe care zilnic, el o ia de la Dumnezeu.

Condiţiile principale pentru trăirea unei vieţi după voia lui Dumnezeu, sunt:

  1. O dragoste desăvârşită faţă de toţi
  2. O cinste desăvârşită faţă de toţi.
  3. O curăţie desăvârşită faţă de toţi şi
  4. O bunătate desăvârşită faţă de toţi.

„Fiţi copii…“ „Nu fiţi copii“ . „Fraţilor, nu fiţi copii la minte; ci, la răutate, fiţi copii mici“ (I Cor 14, 20).

Din Evanghelia după Matei 25, 1-14 vedem că este neapărată nevoie ca cei ce vor să urmeze Domnului să aibă duhul copilului; dar, în versetul amintit la început, suntem puşi în gardă ca nu cumva să rămânem cu o minte copilărească. Trebuie să căutăm să avem inima unui copil, dar mintea unui om mare; trebuie să învăţăm să păstrăm smerenia şi docilitatea – adică însuşirea de a fi uşor conduşi – a copiilor, dar să lepădăm lipsa lor de maturitate (de înţelepciune) şi nestatornicia lor.

I. Să ne ocupăm cu nevoia neapărată a unui duh asemenea copiilor. După Matei 18, 1-3, vedem că oamenii mari trebuie să „devină ca nişte copilaşi“ înainte de a putea fi cu adevărat întorşi la Dumnezeu, adică pocăiţi (a se compara Matei 18, 3 cu Luca 18, 17).

  1. Smerenia şi docilitatea sunt două din cele mai minunate trăsături ale copilăriei, şi pe aceste însuşiri, aşa de repede pierdute, credinciosul trebuie să le redobândească (a se vedea: Ps 131, 1-2; Is 28, 9; Mt 11, 25; I. Cor 3, 18; 8, 2; Iac 1, 21). Bine a zis Fericitul Augustin: „Împărăţia este măreaţă, dar drumul ce duce la ea este situat jos“; iar un alt credincios scriitor spune: „Tronurile lui Dumnezeu le atingi coborându-te!“ Această părută contrazicere o vedem mereu în natură, căci copacul cel mai înalt are rădăcinile cele mai adânci; roadele cele mai coapte atârnă mai jos pe cracă şi spicul de grâu cel mai plin se îndoaie mai mult.
  2. Strâns legate de smerenia şi docilitatea copilului, se găsesc simplitatea şi sinceritatea lui şi însuşirile acestea. Dacă au fost pierdute, credinciosul trebuie să le dobândească din nou (vezi Rom 16, 19; I Ptr 2, 1-2). Tot astfel şi cu izbăvirea de plictiseală şi de griji. Aceste lucruri nu se văd la copii. Nu trebuie să se vadă nici la copilul lui Dumnezeu. ,

II. Dar, pe de altă parte, să vedem acum şi nevoia de a alunga arătările unei mentalităţi copilăreşti.

  1. Copilăria este un timp de necoacere a minţii şi a caracterului. Credincioşii trebuie să caute să se lepede cât mai curând de aceste lucruri (vezi I Cor 3, 1-2; 13, 11-12; 14, 20 şi Evr 5, 12; 6, 2). Sunt în adunările noastre, prea mulţi prunci duhovniceşti, care au nevoie să fie hrăniţi cu linguriţa, în loc ca ei înşişi să hrănească pe alţii şi care niciodată nu par să facă vreo înaintare duhovnicească.
  2. O altă latură slabă a copilăriei este nestatornicia şi împărţirea minţii, dorinţa nesfârşită după schimbare şi după noutate. În privinţa aceasta, mulţi oameni mari sunt foarte copilăroşi (vezi Mt 11, 16-19; Fapte 17, 21).

Lucrul acesta se adevereşte mai ales în zilele noastre, căci trăim cu siguranţă vremurile prezise în II Timotei 4, 3-4, când mulţi îşi dau învăţători după poftele lor şi îşi „întorc urechea de la adevăr“. Basmele meşteşugit alcătuite şi „ereziile nimicitoare“, ca Teozofia, Ştiinţa Creştină, Milenisimul şi Spiritismul, nu sunt însă decât reînvierea unor rătăciri ce existau în timpul Apostolilor, aşa cum a spus omul cel mai înţelept ce a trăit vreodată: „Nu este nimic nou sub soare“ (vezi Eccl 1, 9-10; Fapte 20, 29-30; I. Cor 11, 19; II Cor 11, 13-15; Col 2, 8; I Tim 4, 1; 6, 20; II Tim 2, 16-18; II Ptr 2, 1-2; I In 2, 18; 4, 1; II In 7 şi Iuda 4).

 

Ceea ce scrie în Efeseni 4, 14 şi Evrei 13, 9 are de scop să ne înştiinţeze tocmai împotriva acestui duh copilăros, nestatornic şi schimbăcios; aceeaşi pildă este întrebuinţată şi în Iacov 1, 6; II Petru 2, 17 şi Iuda 12.

Biserica de la început avea drept simbol al credinţei, bine potrivit, o ancoră. Dar, pentru creştinismul de astăzi, un cocoş mişcător (din aceia ce se aşează pe vârful unor biserici şi cari se mişcă în bătaia vântului), vai, este un simbol mult mai potrivit.

Datoria noastră lămurită este, în aceste vremuri primejdioase, să ţinem cu tărie adevărul pentru noi înşine şi să-l înfăţişăm şi altora (vezi Filip 1, 27; 2, 15-16; I Tes 5, 21; II Tes 2, 15; II Tim 1, 13; 3, 14; Tit 1, 9; Iuda 3 şi Apoc 2, 25 şi 3, 3).

Un îndemn stăruitor. Hotărâţi-vă, cu ajutorul lui Dumnezeu, s-o rupeţi cu orice păcat cunoscut, oricât de mic ar fi el.

Vă rog pe fiecare în parte, cititori ai acestor rânduri, cercetaţi-vă cu îngrijire! Şi dacă găsiţi o înclinare, un obicei despre care ştiţi că este ceva rău în ochii lui Dumnezeu, atunci nu întârziaţi nici o clipă şi hotărâţi-vă îndată să îndepărtaţi răul!

Nimic nu întunecă ochiul sufletului mai mult şi nimic nu ucide cugetul mai sigur ca un păcat căruia, cu ştiinţă, i se face loc în inimă. O spărtură mică face ca un vapor mare să se scufunde şi o scânteie mică aprinde un foc mare; tot aşa, un păcat încuviinţat, aduce nimicirea unui suflet nemuritor.

 

Ascultaţi ce vă spun şi nu cruţaţi niciodată un păcat mic! Israel avea poruncă să ucidă pe toţi canaaniţii, mici sau mari. Faceţi şi voi tot aşa. Să nu vă fie milă de nici un păcat, oricât de mic ar fi. Foarte bine se spune în Cântarea Cântărilor: „Prindeţi-ne vulpile, vulpile cele mici, cari strică viile, căci viile noastre sunt în floare“ (2, 15).

Fiţi încredinţaţi că nici un om nelegiuit n-avea de gând să ajungă nelegiuit. Începe prin a-şi îngădui o mică abatere. Această mică abatere îl duce la abateri mai mari şi tot mai mari şi în felul acesta ajunge ceea ce este astăzi. Hazael, când a auzit de la Elisei despre faptele groaznice pe care le va săvârşi cândva, a spus mirat: „Dar ce, este robul tău câinele acesta ca să facă lucruri aşa de mari?“ (II Împ 8, 13). El a tolerat păcatele în adâncul inimii sale şi, la sfârşit, a săvârşit toate faptele ruşinoase pe care i le proorocise omul lui Dumnezeu.

Scumpii mei, împotriviţi-vă păcatului la începutul atacului! Păcatul vă poate părea mic şi neînsemnat, dar aduceţi-vă aminte de ceea ce vă spun acum: Împotriviţi-vă, nu încheiaţi nici o legătură cu păcatul, nu lăsaţi păcatul să locuiască în inimile voastre nestingherit şi liniştit. Mama nenorocirii nu este mai mare decât aripa unui ţânţar, spune un proverb vechi. Nimic nu este mai delicat decât vârful unui ac, dar după ce şi-a făcut loc, trage tot firul după el. Gândiţi-vă la cuvintele Apostolului: „Puţin aluat, dospeşte toată plămădeala“ (I Cor 5, 6). Fii cu luare aminte când este vorba de adevăr şi sinceritate. Să aveţi un cuget curat şi când este vorba de ace cu gămălie (Lc 16, 10). Orice ar spune lumea, nu există păcate mici! Toate clădirile mari sunt alcătuite din cărămizi mici; cea dintâi cărămidă este tot atât de însemnată ca oricare alta. Toate obiceiurile se alcătuiesc dintr-o mulţime de fapte mici şi cea mai mică faptă are urmările cele mai mari. Într-o fabulă se spune că securea a rugat pe arbore să-i dea o bucăţică de lemn pentru un mâner şi, apoi, n-are să-l mai necăjească niciodată.

A căpătat lemnul, dar a tăiat toţii arborii. Diavolul nu râvneşte altceva, decât pana înţepenită a unui păcat mic înrădăcinată în inima ta. Dacă izbuteşte, eşti în totul al lui.

Sunt două căi pentru a coborî din turla unei biserici. Una este să sări jos de sus şi alta este să cobori treptele scării. Şi-ntr-un fel şi-n altul ajungi jos. Tot astfel, sunt şi două feluri pentru a ajunge în iad: se merge sau cu ochii deschişi – puţine persoane fac aşa – sau se ajunge pe treptele micilor păcate – şi eu mă tem că aceasta este calea cea mai obişnuită. Începi cu puţine păcate mici şi în curând vei dori şi vei face păcate mai mari. Cine s-a mulţumit vreodată cu un singur păcat? Şi an de an tu vei ajunge tot mai rău. Întâi, păcatul îngrozeşte; apoi ajunge plăcut, uşor, desfătător; apoi se repetă, ajunge obişnuinţă, nedezlipit; omul nu este gata pentru pocăinţă, omul este împietrit; apoi omul se hotărăşte să nu se mai pocăiască; apoi el este blestemat. — Scumpul meu, dacă nu vrei să ajungi aici, adu-ţi aminte de ce ţi-am spus şi hotărăşte-te îndată s-o rupi cu orice păcat cunoscut.

Privegheaţi şi vă rugaţi. Un mare adevăr de înţelepciune militară zice: Caută să-ţi cunoşti din timp vrăjmaşul. Generalul care s-ar prinde într-o luptă, fără să se străduiască din toate puterile să afle tot ce se poate afla asupra vrăjmaşului, ar fi privit ca neînţelept.

 

Tot aşa stau lucrurile şi în cele sufleteşti. Şi noi ne găsim pe un câmp de bătaie, într-un război necruţător, cu un vrăjmaş rău şi neîmpăcat.

Şi e lucru lămurit că Dumnezeu vrea să ne cunoaştem bine vrăjmaşul, căci El ne-a dat în Cuvântul Său multe ştiri lămurite asupra lui, asupra planurilor lui şi a puterilor care-l ajută.

Această cunoaştere uşurează lupta, pe când necunoaşterea lui face să cazi mai uşor în cursele lui rele. Dar cum să-l cunoşti? Şi, mai ales, cum să scapi de cursele-i viclene? Domnul Iisus a spus: „Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită“ (vezi Mt 26, 41). Ispita ni-l descoperă pe ispititor, care stă în dosul ei. Ce este de făcut? Domnul ne-a spus: Vegheaţi şi rugaţi-vă! Rugăciunea trebuie unită cu vegherea.

Numai una nu-i de ajuns. Veghind, adu-ţi aminte de vrăjmaş; rugându-te, adu-ţi aminte de Dumnezeul tău. Trebuie să privim în sus. Vegherea ne arată primejdia şi ne face să cunoaştem mai bine trebuinţa rugăciunii şi ajutorul Domnului.

Mai multă priveghere duce la multă rugăciune. Atunci simţim primejdia şi lipsa de ajutor mai tare. Mai multă priveghere, nişte ochi deprinşi să vadă şi în întuneric, fac rugăciunea mai stăruitoare, mai fierbinte. Căci ni se lămureşte câtă putere are rugăciunea, care poate trânti la pământ un asemenea vrăjmaş, ca cel pe care l-a descoperit vegherea noastră. Apoi vegherea îngreunează pe vrăjmaş; el trebuie să se încordeze mai mult. Şi rugăciunea noastră se face mai simplă, mai hotărâtă, mai stăruitoare şi mai liniştită. Vegherea uşurează rugăciunea; ne descoperă toată neputinţa noastră când suntem singuri şi de aceea ne apropiem de Hristos şi ne alipim de El. Nu putem face altceva nimic, în faţa unui asemenea vrăjmaş. Ne sprijinim pe Apărătorul nostru, ne deprindem să ne încredem în El chiar şi în cele mai mari nevoi. Şi sprijinirea aceasta deznădăjduită face izbânzile mai repezi şi mai sigure. Credinţa se sprijină pe El, tocmai din pricina neputinţei ei.

Mijlocul să vă fie încins – şi făcliile aprinse. Prin cuvintele acestea, Domnul Iisus a dat ucenicilor Săi două îndemnuri folositoare. Ele se potrivesc şi pentru noi, creştinii din zilele acestea.

Cel dintâi îndemn: „Mijlocul să vă fie încins!“

Aici Domnul Iisus întrebuinţează o vorbire înflorită, care pare luată din viaţa ostăşească. Într-adevăr, ostaşii umblă încinşi când se găsesc în serviciu, sub comandă.

Când se află în repaus, când nu se găsesc în serviciu, soldaţii nu sunt îndatoraţi să fie încinşi; ar fi nepotrivit ca ei să fie încinşi când se odihnesc, când dorm. Prin urmare, un ostaş încins arată că nu se găseşte în repaus, că nu poate să facă ce vrea el, ci se găseşte în serviciu, gata să execute comenzile şi însărcinările ce i se dau de către mai-marii lui.

Ei bine, ucenicul lui Iisus trebuie să se socotească şi el un ostaş în slujba Mântuitorului şi Stăpânului său; dar nu un ostaş în repaus, ci un ostaş în serviciu; cu alte cuvinte: un ostaş cu mijlocul încins.

Ce se cere de la un bun ostaş?

Întâi: să fie gata să asculte de mai marii săi, să execute comenzile şi însărcinările care i se dau. Ei bine, şi creştinul trebuie să fie gata să asculte de glasul Mântuitorului, fără cârtire şi fără şovăire. „Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc şi ele vin după Mine“ (In 10, 27). Şi în legătură cu aceasta, să nu uităm că jugul Lui este bun şi sarcina Lui, uşoară (Mt 11, 30).

Cine nu ascultă de glasul Domnului, ci ascultă de glasul firii pământeşti, de voia lui însuşi, acela nu e un bun ostaş al lui Hristos, cu alte cuvinte, nu are mijlocul încins.

Tu cum stai în această privinţă?

Al doilea: un bun ostaş trebuie să fie gata de luptă. Da, chiar trebuie să lupte şi să biruiască.

Ei bine, şi creştinul e chemat la o luptă şi anume: el trebuie să ducă lupta cea bună a credinţei. În lupta aceasta, el are nevoie, în primul rând, să dea necurmat crezare cuvintelor lui Dumnezeu. Prin această încredere, păstrăm nădejdea iertării păcatelor, siguranţa că suntem copii ai lui Dumnezeu, adevărul că El ne iubeşte, siguranţa că Dumnezeu aduce la îndeplinire tot ce a făgăduit.

Apoi, lupta credinţei cere creştinului să se împotrivească poftelor firii pământeşti şi să asculte de îndemnurile Cuvântului şi ale Duhului Sfânt (vezi Gal 5, 16-17).

 

În sfârşit, creştinul e chemat să lupte pentru Evanghelie şi anume ca Evanghelia să-şi întindă împărăţia sa în cât mai multe suflete (vezi I Cor 9, 16).

Cât priveşte biruinţa, ea ne este asigurată de Domnul Iisus: La Golgota, El a câştigat o deplină biruinţă. Şi biruinţa Lui e a noastră, dacă L-am primit ca Mântuitor personal şi dacă privim necurmat la El. Apoi, El e viu şi gata oricând să ne ajute.

Dar tu, cel ce citeşti aceste rânduri, duci tu lupta credinţei ori ai obosit? Nu cumva te-ai lăsat în voia inimii şi a poftelor tale, nu cumva te-ai lăsat luat de valurile lumii şi, în loc să atragi suflete la Domnul, te-ai lăsat tu atras de oamenii lumii acesteia în lucruri care înseamnă necredinţă faţă de Domnul?

Trezeşte-te din somn! N-auzi cum cheamă la luptă trâmbiţa Domnului? Încingeţi mijlocul şi porneşte din nou la luptă! Cu Domnul Iisus înainte şi sub steagul Lui, biruim. Numai să vrem.

Al treilea: un bun ostaş e gata să îndure greutăţile luptei, e gata să sufere. Tot aşa şi creştinul: căutând să rămână credincios Domnului Iisus şi să ducă şi altora vestea despre iertarea păcatelor prin credinţa în jertfa de la Golgota, ştie că va avea de suferit.

Diavolul aţâţă pe unii şi pe alţii împotriva celui credincios. Ar vrea să-l vadă părăsind lupta. Astfel, creştinul întâmpină batjocuri, ameninţări, ură (vezi In 16, 33; II Tim 3, 12). Adevăratul credincios însă e gata să sufere orice pentru Domnul Iisus, pentru Evanghelie, pentru adevăr. El se roagă aşa: „Doamne, orice mi s-ar întâmpla, orice-aş suferi pentru Tine, eu vreau să-Ţi rămân credincios. Ajută-mă Te rog!“

Şi gândul că va fi răsplătit pentru credincioşia şi statornicia lui în suferinţe îl îmbărbătează (vezi II Tim 2, 12; Rom 8, 17). Dacă eşti gata să suferi pentru că urmezi pe Domnul Iisus, însemnează ca ai mijlocul încins. Rămâi încins şi mai departe.

 

Al patrulea: un bun ostaş este gata chiar să moară în luptă pentru ţara sa, numai să câştige biruinţa. Şi adevăratul creştin, prin puterea lui Dumnezeu, trebuie să fie gata să sufere chiar moartea, decât să se lepede de Domnul Iisus şi de adevărul Evangheliei. Fii credincios până la moarte, şi-ţi voi da cununa vieţii (vezi Apoc 2, 10).

Numai cine e gata să plătească şi acest preţ, numai acela se poate spune că are mijlocul încins.

Dragul meu, nu vrei să fii şi tu un bun ostaş al lui Hristos? Atunci ia seama la îndemnurile Mântuitorului: „Mijlocul să vă fie încins!“ Da, încinge-ţi mijlocul şi păstrează-te încins, prin puterea lui Dumnezeu!

Al doilea îndemn: „Făcliile să vă fie aprinse!“ Ziua avem lumină de la soare. Noaptea, însă, când întunericul învăluie totul, ca să nu ne poticnim şi ca să putem lucra, avem nevoie de lumină: lumină de făclii, de lămpi, de felinare.

Îndemnul acesta al Domnului Iisus nu trebuie înţeles în chip firesc, ci în chip duhovnicesc. Într-adevăr, noaptea adâncă a păcatului şi a necredinţei învăluie sufletele oamenilor. În acest întuneric, creştinilor le este dat să arate lumina pe care au primit-o de la Dumnezeu: să arate pe Domnul Iisus, fiindcă El este adevărata lumină, după cum El singur a spus: „Eu sunt lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii“ (vezi In 8, 12).

Şi Cuvântul lui Dumnezeu e o lumină pe care creştinul trebuie s-o arate în lume: „Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele şi o lumină pe cărarea mea“, spune Psalmistul (vezi Ps 118, 105).

Avem făcliile aprinse când în orice privinţă gândim potrivit Cuvântului.

Avem făcliile aprinse când mărturisim celor din jurul nostru pe Domnul Iisus, când mărturisim Evanghelia.

Avem făcliile aprinse când viaţa noastră – în gând, în cuvânt, în faptă, – atârnă de Domnul Iisus şi deci nu îngăduim păcatului să ne stăpânească.

Avem făcliile aprinse când aşteptăm pe Domnul Iisus şi în aşteptarea aceasta trăim pentru preamărirea lui Dumnezeu.

Dar tu, iubitul meu, ai tu făcliile aprinse? Nu cumva, după ce au luminat o vreme cu putere, acum abia mai licăresc fumegând ? Atunci e nevoie să te pocăieşti de moleşeala ta, de felul tău lumesc, de lipsa ta de râvnă, de lenea şi de nepăsarea ta.

Domnul poate să aprindă din nou, cu putere, în tine lumina Lui. Numai să vrei tu.

O, de-ai avea făcliile aprinse, pentru ca tu însuţi să nu te poticneşti şi pentru ca şi cei din jurul tău să poată apuca pe drumul luminos care duce în cer, prin credinţa în jertfa Domnului Iisus.

Gânduri creştine / Vol. 2 / Ioan Marini – Sibiu: Oastea Domnului, 2005

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *