Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home JERTFA OAMENILOR SFINŢI

JERTFA OAMENILOR SFINŢI

JERTFA OAMENILOR SFINŢI

Mulţumim din toată inima Bunului Dumnezeu pentru că El ne-a ajutat ca să ajungem până aici, în acest loc al întâlnirii cu El. Şi să-L rugăm pe Domnul să ne dea putere să înţelegem tot ce s-a spus de aseară şi până acum, căci s-ar putea întâmpla ca până deseară să nu mai fim pe aici, pe pământ; şi să ajungem cu toţii să ne împăcăm cu El.

Facă Dumnezeu ca, în ziua de astăzi, cu adevărat să fim uniţi cu El şi după ce ne vom despărţi de aici, înarmaţi cu tot ce ne dă El şi cu ce a dat El copiilor Lui, să putem face faţă tuturor duhurilor rele care mişună în mijlocul nostru şi care caută să ne tulbure. Care caută să ne dezbine şi care caută ca să ne dea alte îndrumări, să ne ia preocuparea rugăciunii, a jertfei şi a postului, şi a pocăinţei. Şi care ne şoptesc necontenit că starea după ce am făcut legământul este bună. Că nu mai e nevoie să mai faci nimic, că starea pe care o ai este bună, că mergi bine. Diavolul se bucură atunci, nu se tulbură când astfel de credincioşi vin la adunare. Nici nu se tulbură când facem un astfel de legământ. El se tulbură numai atunci când vede că, din clipa în care am făcut legământul, devenim într-o mai strânsă legătură cu Dumnezeu, zi şi noapte.

Diavolul se apropie de predicile noastre zi de zi… Cum s-a apropiat de noi în fiecare zi. Şi cum s-a apropiat şi de mine. Diavolul s-a apropiat şi de cântecele noastre. Nu fuge când cântăm. Dar ori de câte ori mergem în genunchi şi în lacrimi spre Cruce, diavolul se îngrozeşte, căci este locul unde el nu se poate apropia niciodată.

Cine şi-ar fi putut da seama că, prin Cruce, Hristos va izbăvi neamul pierdut? Prin lemnul de blestem va aduce Hristos mântuirea. Să atârne pe lemn toţi oamenii răi şi ticăloşi. Cine şi-ar fi putut da seama că lemnul purtat de un Om plin de sânge şi de răni, urcând Golgota, va fi arma care va ucide pentru totdeauna?…

Cine şi-ar fi putut da seama că acest Lemn urcat sub povară până sus este lemnul pe care Sângele lui Hristos se va vărsa şi care va fi sfinţit – devenind altarul mântuirii lumii întregi?

Dar, ca să ajungă la Golgota, priviţi la Preţul dat!

Aşa cum stăm noi aici, au stat trei fiinţe în faţa lui Dumnezeu. Capetele le erau aplecate şi apoi Dumnezeu S-a uitat în ochii lor. Şi Cuvântul Lui, fără să fie rostit, le-a grăit prin privire: „Nici de un lucru pe care l-am făcut nu m-am bucurat ca de tine, Adame şi Eva. Erau minunaţi îngerii şi M-am bucurat când i‑am făcut. Dar când v-am făcut pe voi, imediat M-am bucurat, căci numai voi aţi fost chipul şi asemănarea Mea. Ce v-a lipsit vouă aici? V-am dat totul în mâinile voastre… Priviţi-Mă pe Mine şi priviţi şarpele!… Uitaţi-vă şi vedeţi ce v-a dat el, ce răsplată v-a dat? Mărul? Zeci de mii de mere aţi avut aici în Eden.

Priviţi şi vedeţi! Eu nu vă spun, dar veţi gusta voi peste câteva clipe dezastrul despărţirii de Dumnezeu”.

Şi au urmat blestemele aşa cum le ştiţi. Din momentul când au păşit afară din grădina Edenului, şi-au dat seama de grozăvia despărţirii de Dumnezeu. Îndureraţi parcă, îi vedem că se uită înapoi, dar la poartă era deja îngerul cu sabia învăpăiată…

– Şi cum, suntem pierduţi pentru totdeauna?

De după sabia învăpăiată, priveau cu lacrimi doi ochi – ochii lui Dumnezeu:

– Nu, Adame! Nu pentru totdeauna, dar vor trece acolo şi milenii până când voi veţi reveni înapoi. Ori de câte ori veţi cădea, să vă amintiţi că şarpele a reuşit să vă despartă de Mine…

– O, şarpe, ai reuşit să-i smulgi de lângă Mine! Dar nu uita, şarpe, că va veni o zi când această femeie… femeia cea slabă şi sămânţa ei va zdrobi capul tău, şarpe! Cu tine am terminat, şarpe! Astăzi este pecetluită osânda ta pentru totdeauna. Nici lacrimi, nici jertfe nu te mai pot aduce şi ridica în ochii Mei, şarpe. Că, dacă n-am spus nimic când ai rupt a treia parte din îngeri, să ştii că pentru om, care este lumina Ochilor Mei… pentru om nu te iert, şarpe!

– Şi voi, [le-a zis celor doi], priviţi spre ceruri, că, dacă veţi fi lângă Mine, îndurarea Mea vă va însoţi mereu.

Şi aşa a fost. Când spinii şi lacrimile, şi durerile pătrundeau adânc, Dumnezeu a fost în permanenţă lângă El, lângă Fiul Său cel Sfânt.

Timpul este scurt şi eu mă voi referi numai la un aspect al acestei îndurări a lui Dumnezeu.

Poate sora care a trecut la Domnul – deşi noi nu ştim, că nu am stat de vorbă cu ea – şi-a făcut planuri minunate… şi poate am fi văzut-o şi pe ea în colţul acela sau în celălalt. Câtă bucuria ar fi avut peste câteva luni, ca să-şi vadă şi ea fiica îmbrăcată în mireasă, cum este astăzi Veronica. Dar planul lui Dumnezeu a fost altul. Şi, dintre toate planurile, numai planul lui Dumnezeu se împlineşte, nu ale noastre. Câte planuri murdare nu mi-am făcut eu în viaţă şi mi-am închipuit, după ce mi-am stors mii de lacrimi şi am alergat în toată ţara aceasta…, mi‑am închipuit că am atins desăvârşirea şi nu trebuie altceva decât Dumnezeu să-mi dea Mâna. Dezastrul în care am ajuns era mare şi nu mă mai puteau ridica decât lacrimile frăţiilor voastre şi puterea Mântuitorului de pe Golgota.

Şi sora noastră şi-a făcut planuri. Dar, în timp ce şi-a făcut planul, iată planul lui Dumnezeu. Cât de bucuroşi trebuie să fiţi voi din familie: sora e întinsă jos pe pământ, dar sufletul ei este viu. Nu vă tulburaţi! Dacă nu a luat parte la nunta aceasta, ea are dreptul să fie prezentă la Nunta Cealaltă, prin Hristos.

Dragii mei, de pe munte coboară un om. Ajunge jos. Priviţi pe faţa lui, că nu-i este ruşine că este cu oile. Se uită în stânga şi în dreapta şi, spre uimirea lui, vede nişte flăcări învăluind rugul. Se uită şi nu înţelege…

– Moise, apropie-te!… De când ai fugit din casa lui Faraon, tu ai crezut că ţi-ai salvat viaţa. Ai fugit, nu cumva să te trădeze israeliteanul (fratele) egipteanului. Moise, nu eşti scăpat, căci de tine se leagă toţi fraţii tăi. Ascultă biciuirile, ascultă mii de mame cum sunt sfâşiate. Tu trebuie să te duci, căci de tine Mă voi folosi să-i scoţi de acolo, din Egipt.

– Doamne, mă cutremur, că nu am decât bâtă de cioban. Doamne, şi sunt bâlbâit, nu pot deschide gura să spun o frază. Mi-e ruşine să deschid gura faţă de soţie şi faţă de cei din casă… Cum să mă trimiţi Tu pe mine, atunci, tocmai în casa lui Faraon, la care am crescut şi ştiu ce înţelepţi are?… Nu le pot vorbi…

În faţa Domnului Dumnezeu nu contează gura, picioarele, că acela de care vrea să Se folosească Dumnezeu va primi ochi, dacă nu are, va primi picioare, dacă nu le are, va primi braţe, dacă nu le are.

A lăsat Moise toiagul şi turma de oi şi s-a dus la palatele lui Faraon, la care a crescut.

Mii de braţe se ridicau spre Moise… „omul de la palat care l-a salvat pe un frate căzut sub funia unui egiptean… Oare ce-o fi vrând Moise?”

Moise merge în mijlocul lor şi le spune:

– Suntem salvaţi! Nu veţi mai sta în ţara asta. Voi, mamelor, nu va mai trebui să naşteţi cu groază de frica egiptenilor. Dumnezeul Cel care mi S-a arătat în rugul de foc…

– Cum Îl cheamă? A strigat poporul.

– „Eu sunt cel ce sunt”! Acum nu ne mai rămâne altceva de făcut decât să aşteptăm împlinirea planului Lui.

Cât de minunat a fost acest plan! Moise a fost ales să împlinească acest plan. Unii oameni fac o foarte mare greşeală când afirmă şi spun că noi suntem toţi aleşi. Într-adevăr, Dumnezeu Se foloseşte de fiecare în parte şi noi suntem totul pentru bucuria Domnului: „Pentru tine, dau popoare întregi”…

Dar sunt unii oameni de care Dumnezeu Se foloseşte în chip deosebit. Aceşti oameni sunt oameni de jertfă. Dacă un frate trebuie să mărturisească aici, în faţa voastră, dacă o soră trebuie să spună o poezie… apoi aceştia, cu o săptămână înainte, zi şi noapte, sunt pe baricade. N-au hrană, n-au mâncare, n-au odihnă. Aceştia sunt sfinţii şi aleşii, şi trimişii lui Dumnezeu. Şi pe aceştia noi nu ştim să-i preţuim.

Toate popoarele îşi preţuiesc domnitorii lor. Şi copiii la şcoală vorbesc cu lacrimi în ochi despre faptele lui Ştefan cel Mare. Toate Bisericile îi ridică în slavă pe patriarhii lor.

Şi pe sfinţii noştri din Lucrare i-am lăsat de-o parte atâta timp, în timp ce, dezbinaţi în cete mici, ne-am închipuit că noi suntem totul. Iar pe oamenii de care s-a slujit Dumnezeu i-am neglijat.

Am auzit un cuvânt: „Să ne unim”… A se uni înseamnă a fi un gând şi o inimă. A se descoperi locul, mijlocul, nucleul de unde Dumnezeu răspândeşte totul. Şi-L putem găsi numai prin Duhul lui Dumnezeu.

Permiteţi-mi, într-o mică paranteză, să relatez un caz văzut de mine: Eram în Cluj, în 1942, şi la un episcop a intrat o femeie, pe Calea Moţilor… Tremura de frig, era vânătă de frig şi strângea un copil în braţe… Şi a întrebat-o un preot înainte de a intra:

– Probabil că dumneata ai greşit. Aici nu-i spital pentru copii. Ce cauţi aici? Şi nici nu-i zi de primire astăzi…

Femeia, tremurând, cu copilul în braţe, mută copilul de pe un braţ pe celălalt şi zice:

– Domnule părinte, să nu acuzaţi pe oamenii cei necăjiţi, că ei nici nu mai ştiu pe ce lume trăiesc. Ei nici nu ştiu, când ajung în faţa doctorului, de ce au venit; uită ce să spună… Durerea lor e grea…

Durerea lor este extraordinar de grea şi de adâncă, nu se poate măsura în cuvinte, ci numai în suspine grele, în lacrimi care curg, în somn ce nu mai vine, în zvârcoliri dureroase…

A intrat preotul la episcop şi s-a înapoiat la femeie şi a chemat-o înăuntru. Dar, când a văzut sărmana femeie felul cum erau îmbrăcaţi, hainele scumpe, strălucitoare, cu fir de aur cusute… a îngheţat parcă pe loc şi gura i s-a încleştat.

– Dar vorbeşte odată, femeie!

A arătat numai copilul care era dezbrăcat… Gestul ei voia să spună că nu are cu ce să-l îmbrace, că moare de frig şi de foame. „Salvaţi-mi copilul!”… Dar nu putea rosti nici un cuvânt… Lacrimile şi plânsul îi puneau un nod în gât, făcând-o să hohotească.

– Dacă nu ai nimic de spus, altul la rând!

Şi a ieşit femeia cu ochii în lacrimi, strângând copilul la piept… Nu se găsea acolo nimeni să-i înţeleagă durerea cea adâncă…

Scumpii sufletului meu! Cât sunt de frumoşi şi de binecuvântaţi oamenii lui Dumnezeu cei adevăraţi! Duceţi-vă la ei şi căutaţi-i, că doar ei vă simt durerile, doar ei plâng cu cei ce plâng. De mâna lor nu se leagă nici banul, nici averea, nici lăcomia, nici îmbrăcămintea strălucitoare… Ei uită şi de mâncare pentru ei înşişi. Când te uiţi la ei, vezi cum se umple faţa lor de o lumină cerească, cum tresaltă pieptul lor de bucurie ori de câte ori au prilejul să facă un bine. Aceşti oameni nu mai sunt ei înşişi, deşi au ca şi noi mâini, picioare, au ochi, au urechi, – sunt ca nişte îngeri ai lui Dumnezeu şi [plini] de puterea lui Dumnezeu. Şi, dacă noi am avut nevoie de astfel de oameni, astăzi ni i-a dat Dumnezeu şi sunt printre noi.

Să ne ajute Dumnezeu şi să ne dea putere să-i recunoaştem. Şi noi să ne luptăm din răsputeri, că nu există nici unul dintre noi care să nu aibă partea lui [de la] Dumnezeu, talanţi. Nenorocirea este că noi nu ne lăsăm călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu deplin şi de aceea nu vedem cum trebuie, nu iubim cum trebuie. N-avem pace cum trebuie. Noi ne închipuim că, dacă vorbim frumos, dacă cunoaştem frumos şi dacă avem multă vechime în adunare, am rezolvat totul.

Ştiţi ce dovedeşte greşeala noastră?

Faptul că ne tulburăm aşa de repede.

Faptul că n-avem linişte şi n-avem pace.

Faptul că alergăm şi într-un loc, şi-n altul.

Faptul că punem la îndoială dacă e Biserica bună sau nu.

Faptul că punem la îndoială dacă Lucrarea e bună sau nu.

Toate acestea arată clar că în inima noastră este un război al duhurilor rele, şi că trebuie să venim la Hristos, Care să le alunge şi să liniştească marea tulburată şi frământată. Ca şi atunci când pluteau cu barca şi era s-o înghită valurile.

Ce frumos va fi când Domnul va linişti valurile vieţii noastre! Suntem aşa de fericiţi că ne-am făcut o casă! Suntem aşa de fericiţi că am rezolvat s-o mobilăm frumos, să avem maşină, să avem bani. Zice lumea că „adună bani albi pentru zile negre”. Dar la urmă va veni o zi când va vedea că nu au nici o valoare toate acestea.

Haidem, în acest loc, să ne împodobim casa inimii!

Doamne, casa inimii mele nu are o temelie sigură. Sau are o temelie şubredă. Rugăciunea mea nu este rugăciune. Milostenia mea nu este milostenie. Vino Tu, Doamne, şi dă-mi putere. Ca să Te pot înţelege, am să mă las lucrat de Tine şi să te poţi folosi de mine nu unde vreau eu, ci unde vrei Tu şi cum vrei Tu.

Acesta este ultimul fragment din viaţa lui Moise, de care vreau să mă leg. Moise s-a urcat pe munte… Cine şi-ar fi putut da seama că poporul Israel, care a câştigat experienţă în Egipt şi până la Muntele Sfânt prin atâtea războaie [purtate] cu toţi acei care se luptau cu el… nu va câştiga lupta? Nimeni nu şi-ar fi putut da seama, dacă ar fi fost întrebat: „Cum vor fi luptele?”. Ei nu şi-au dat seama, dar spre apusul soarelui i-a luat groaza, dragii mei. Israelul a început să slăbească şi vrăjmaşul să-i copleşească. Poporul nu ştia care-i motivul. Tot timpul cât s-au luptat ei, Moise avea mâinile ridicate înspre cer. De la o vreme, Moise a obosit şi nu a mai putut să ţină braţele ridicate; şi le-a lăsat în jos, i-au căzut obosite.

După ce au constatat că puterea de biruinţă a poporului stă în cele două braţe ale lui Moise, în braţele rugăciunii, braţele mijlocitorului, atunci Aaron şi Hur şi-au dat seama de greşeala pe care-au făcut-o că l-au uitat pe Moise, că au uitat aceste braţe. Şi, când s-au dus şi au văzut că braţele lui Moise tremurau, că el nu le mai putea ridica, [Aron] a strigat: „Hur, ridică tu braţul stâng, că eu îl ridic pe cel drept”. Şi Moise şi-a lăsat braţele ridicate şi atunci poporul care era în luptă s-a luptat unul contra zece. Nici nu s-au slobozit umbrele nopţii, că poporul a şi biruit.

Atunci Moise, cu lacrimi în ochi a mulţumit şi lui Aaron, şi lui Hur, iar oastea poporului lui Dumnezeu a plecat biruitoare înainte.

Dragii mei, să-L rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne ajute să-i cunoaştem pe aleşii lui Dumnezeu.

Fraţilor, vă rog din toată inima să întrebaţi familia, pe copii şi pe fratele, peste o lună sau peste două luni de zile, atunci când sora Veronica nu va mai fi în casă… întrebaţi-i atunci cine a fost sora. Numai atunci, după ce pierzi o valoare, îţi dai seama de adevărata ei importanţă şi preţuire. După ce noi nu vom mai avea astfel de oameni binecuvântaţi, ne vom da cu adevărat seama ce valoare au avut ei.

Ştii ce bine te simţi, ce minunat te simţi atunci când mergi şi când te apropii de fiinţa de care Se foloseşte Dumnezeu? Ce minunat te simţi, parcă te luminează ceva, te atrage ceva, te umple de putere ceva… Şi ştiţi ce? Nu omul! Ci puterea lui Dumnezeu care este în om. Oamenii care trăiesc pe genunchi, în rugăciune, care zi şi noapte meditează, care zi şi noapte sunt în legătură cu Dumnezeu, Îl au pe Dumnezeu în ei. Noi cei slabi, noi cei care n-avem timp – adică nu ne facem timp –, să alergăm şi să învăţăm lucrul acesta… Nu să învăţăm să predicăm… nu să cântăm numai… ci să învăţăm să fim gata de jertfă pentru alţii, să învăţăm cum să ne pregătim pentru ca Dumnezeu să Se poată folosi de fiecare dintre noi!

Ca încheiere, aş vrea să mă opresc şi la vestea cea bună despre care am vorbit şi pe care a trimis-o Dumnezeu lui Adam şi Evei încă din Eden: „Cu voi n-am terminat”, îi spune Dumnezeu lui Adam şi Evei. „Cu tine, şarpe, am terminat pentru totdeauna şi pe veci de veci, dar cu voi, copiii, nu!”.

O Fecioară a fost aleasă!… Aşa cum am văzut fetiţele noastre scumpe şi dragi. Cât de minunat este când vezi un crin de acesta cum îţi mărturiseşte Adevărul lui Dumnezeu prin versuri! Dragele mele surori tinere, aşa era şi Sfânta Fecioară Maria. Dar ea nu era într-o adunare de numai patru ore, ci era şi zi, şi noapte numai în rugăciune. Aşa a petrecut ea. Nu a existat o zi în care să nu‑I slujească Domnului. Ea n-a cunoscut lumea, nici distracţiile, nici nimic din ceea ce era în jur pe pământ. Şi într-o zi, când era pe genunchi la rugăciune, o lumină orbitoare apare cu vestea cea bună adusă de arhanghel: „Binecuvântată eşti tu… Vei naşte un Fiu!…”

Cine şi-ar fi putut da seama că în pântecele acestei fiinţe atât de scumpe, care mergea de la un capăt la altul al Betleemului, se vede făgăduinţa de-atunci, din grădina Edenului? Cine şi-ar fi putut da seama că prin Fecioara Maria se va naşte Domnul Iisus, Mântuitorul nostru? Dumnezeu nu S-a coborât jos pe pământ în toată strălucirea Sa, căci, dacă ar fi venit aşa, totul s-ar fi topit. Ci El a vrut să ia trup ca noi, oamenii. Şi a luat.

Cu câtă groază au ascultat îngerii când Domnul Iisus a spus: „Mă duc, Tată; iată-Mă, trimite-Mă!…” Nu ştia Domnul ce era pe pământ? N-a văzut Domnul Sodoma şi Gomora, ce au vrut acei oameni să facă cu îngerii lui Dumnezeu? Cum au vrut oamenii aceia să desfrâneze cu îngerii? N-a văzut Domnul stricăciunea de pe timpul lui Noe?

Şi noi cum vom putea să răbdăm să vedem cum Domnul stă gol şi fără casă, rabdă foame, bătăi, fiind scuipat şi lovit?

„Nu trebuie intervenţia omului, pentru că Eu vreau să-l aduc pe om nu cu forţa, ci cu dragostea”… Armele de care se foloseşte diavolul nu puteau fi înfrânte decât numai prin umilinţa şi smerenia Domnului Iisus.

Prin umilinţa şi smerenia ta, frate şi soră!

– Dar, Doamne – parcă auzim o voce – ei au păcătuit… Ei să fie umiliţi…

– Ei nu pot, sunt încă slabi, sunt neputincioşi. Tată, chiar sete dacă Mi-ar fi atunci şi aş striga – să nu-Mi ajute cerul, lăsaţi-Mă singur…

Şi aşa S-a născut Fiul lui Dumnezeu!…

Frate şi soră, poate că tu nu ai locuinţă şi umbli după locuinţă de atâta amar de vreme. Priviţi la Domnul Iisus din toată inima… Priviţi şi vedeţi unde S-a născut Mântuitorul. Nici o intervenţie, nici un ajutor medical. Poate că surorile noastre merg de la una la alta şi aleargă, şi aduc daruri şi felicitări. Sfânta Fecioară Maria n-a avut decât lacrimile care-i curgeau peste Pruncul Iisus. Aşa S‑a născut Iisus! Dar să ştiţi că nici iadul nu dormea. Iadul n-a stat în zadar.

Când omul începe să-L cunoască pe Dumnezeu, atunci iadul nu stă în zadar. Ori te încurajează – dacă mergi rău, dacă dragostea ta este rea, dacă starea ta este rea şi rătăcită, [spunându-ţi] că eşti bine cum eşti, că eşti un predicator bun, că eşti un cântăreţ bun – sau, dacă nu poate aşa, atunci îţi pune şi îţi aduce fel de fel de piedici: cu soţia, cu copiii, la serviciu şi peste tot. Are milioane de arme şi experienţa a şase mii de ani. Tu poate că nu-i ai… Dacă ai treizeci de ani, te crezi viteaz şi mergi singur pe cale, cu tine însuţi. Diavolul te înfrânge ca pe un fulg, ca pe-o nimica.

De aici a început Iisus lucrarea! Diavolul nu a putut să o umilească şi să o înjosească pe Sfânta Fecioară Maria că n-a găsit măcar un loc unde să nască, ci numai într-o peşteră… Uitaţi-vă cum aleargă soldaţii pe străzi… Cineva străin îşi imagina că soldaţii merg la luptă. De unde luptă? Că nu este nici un vrăjmaş, nu a atacat nimeni cetatea lor…

Ba da! Cetatea a fost atacată de diavolul!

Priviţi-o pe prima femeie ieşită înaintea soldaţilor ca să le deschidă uşa casei, cu copilaşul în braţe:

– Dar de ce mi-l luaţi?… Şi vede, surprinsă, cum o baionetă spintecă copilul şi îl aruncă mort. 14 000 de copii au fost omorâţi într-o singură zi. Iată cum nu stă diavolul, cum aleargă prin cetate.

Se spunea despre o femeie că, la marginea cetăţii, ar fi spus soldaţilor:

– Te rog, nu mi-l lua, că numai ieri mi l-am născut… Lasă-mi-l, te rog…

– Nu! Şi cruzimea romanului n-a cunoscut mila şi l-a ucis, zicându-i mamei înnebunite:

– Na-ţi-l! Şi i l-a aruncat mort în braţe. Femeia l-a strâns în braţele ei şi nu‑i venea să creadă că este mort… Dar atunci a auzit o şoaptă: „Să ştii că nu pe copilul tău l-au căutat, ci pe Mine M-au căutat. Nu te întrista! Du-ţi durerea până la capăt, căci în locul pruncului tău, femeie, voi veni Eu în inima ta de mamă. Pruncul tău, dacă a murit pentru Mine, alături de Mine va fi mâine…”.

Pe această femeie, se spune că a văzut-o multă lume când Domnul Iisus era pe Golgota. Ea s-a apropiat atunci de Domnul Iisus şi, cu un ultim efort, de pe cruce şi cu cununa de spini pe cap, El i-a spus femeii:

– Nu te întrista! Îţi umplu Eu golul copilul tău luat. Lacrimile tale, sângele tău şi durerea ta sunt aici, pe cruce, întinse pentru totdeauna.

Acesta a fost planul de mântuire al lui Dumnezeu pentru noi, oamenii de pe pământ. Cât de fericiţi ar trebui să fim noi!

Nenorocirea este însă că noi venim cu durerile şi cu furtunile, cu vâltorile din noi în faţa altarului şi ne împărtăşim cu darurile lui Dumnezeu… Venim aici la adunare cu stările noastre rele şi tot cu ele ne întoarcem acasă înapoi. Nici o schimbare nu este în mulţi dintre noi. Mergem acasă cu o predică în plus. Mergem acasă cu o cântare învăţată în plus. Nimic altceva…

Zeci de ani de zile am trăit o satisfacţie nebună să văd câţi oameni fac legământ la chemarea mea, câţi oameni mă ascultă. Şi câtă bucurie a fost din toată lucrarea mea? Asta m-a condus mereu – şi nu-mi puteam da seama de unde-mi vin nervii, ambiţiile şi răul acesta. N-am înţeles nimic…

Până când vii la Hristos, în genunchi, şi să-i spui: „Doamne, dă-mi putere să înţeleg că fiecare slujbă, fiecare adunare are o binecuvântare cu care nu te mai întâlneşti niciodată după aceea, dacă o pierzi”. Nu sunt două adunări cu aceeaşi binecuvântare.

Dumnezeu este bogat şi totdeauna încarcă sufletele sfinte şi binecuvântate cu daruri cereşti. Dumnezeu să ne ajute şi pe noi să ne îmbogăţim sufletele noastre cu darurile acestea.

Sunt însă mulţi soldaţi, să mă iertaţi că o spun, căci eu o spun pentru mine şi pentru starea prin care am trecut şi eu, nu o spun pentru nimeni altul. Sunt mulţi soldaţi, mulţi ostaşi răzleţi… Soldaţii care în timpul frontului fug de front, cărora le este frică de front… Mulţi bătrâni ştiu ce spaimă băgau în sufletele oamenilor acei soldaţi răzleţi cu puştile lor în spatele frontului. Când eroii îşi vărsau sângele lor pentru patria lor, alţii – ce-i drept, puţini la număr – mergeau hoinari, furau, ucideau pe cei slabi şi neajutoraţi. Dezertori de paradă, oameni de paradă, ruşinea soldaţilor adevăraţi; au tulburat populaţia din spatele frontului şi au făcut de ruşine armata prin uniforma pe care au purtat-o şi ei.

Astfel de dezertori sunt şi în rândurile noastre. Un astfel de dezertor am fost şi eu…

Şi sunt încă mulţi care fac paradă cu ostăşia lor, dar ei nu cred că sunt nişte dezertori de paradă. Ei nu pot veni în rândul celor de pe front, ei nu pot veni în rândul celor din linia întâi… În rândul celor din jurul Crucii Mântuitorului.

Cât de fericiţi vom fi noi când vom ajunge în faţa Dreptului Judecător să nu se spună despre noi că am fost dezertori atâţia ani de zile şi departe de Lucrarea Domnului şi de fraţii noştri!

Dorim din toată inima ca Bunul Dumnezeu să ne ajute, dacă nu ne vom mai putea vedea aici – că fiecare adunare ne poate fi şi ultima – să ne ajute ca, atunci când ne întâlnim, să ne putem privi altfel, altfel să fie cântarea noastră, altfel să fie vorbirea noastră: mai pline de Duhul lui Dumnezeu.

Cu cât noi ne vom apropia mai mult de Dumnezeu, cu cât noi vom trăi mai mult prin rugăciune cu Dumnezeu, mai frumos va suna cântarea, mai frumoasă va fi ascultarea noastră; atunci nu vor mai fi căderi şi căzuţi… Nici căderi şi nici căzuţi.

Cine spune: „Nu pot să iubesc”… „Nu pot să ajut”… „Nu pot să mă jertfesc”… „Nu pot să fac”… – omul acela nu-L are pe Hristos. „Pot totul în Hristos Care mă întăreşte”, spune Sfântul Apostol Pavel.

Al doilea text cu litere de aur să-l avem scris în inima noastră: „Fac totul pentru Evanghelie, ca să am parte de ea”. Adică de a face totul pentru a avea parte de Evanghelie; totul pentru sufletele din jur.

În cartierul unui oraş din Franţa, o femeie iese afară şi merge la serviciu. Dar ceva parcă o îndeamnă să se întoarcă înapoi. Se întoarce înapoi, totuşi, la copilaşii ei, unul de 2 ani şi o fetiţă de 3 ani şi jumătate, care cu mânuţele lor mici băteau cât puteau în uşă după mămica lor.

– Dar ce este? V-aţi speriat de ceva? îi întreabă mama lor mirată.

– Mămico, nu ne lăsa singuri! ziceau copiii.

– Dar trebuie să mă duc la serviciu…

– Mămico, dar avem o presimţire, ne e frică, nu ne lăsa singuri… Ne e urât…

Le-a lăsat ceva jucării, le-a dat mâncare şi a plecat apoi la serviciu. Pe drum, când alerga spre serviciu, aude pe cineva strigând: „În cartierul… cutare arde o casă!”. Femeia, când s-a uitat mai bine, a văzut că era chiar casa ei cea care ardea pe strada ei… Şi a început să alerge înnebunită. Când s-a apropiat de casă, a văzut focul şi fumul care ieşeau din căsuţa ei care ardea… A început femeia să ţipe şi să se repeadă la casă.

– Fiţi liniştită! Îi strigau oamenii. Iată mobila şi hainele, toate ţi le-am salvat din foc. Bucură-te că noi am fost pe-aproape… Bucură-te că tot ţi-a mai rămas ceva…

– Ah, strigă femeia, nu aţi salvat mare valoare pentru mine. Nimic nu valorează faţă de ceea ce mi-a rămas în casă: copiii mei!

Curgeau flăcările, trosneau grinzile, femeia se arunca spre flăcări, dar oamenii nu o lăsau.

– Femeie, nu alerga, că arzi în foc!

Auzind episcopul oraşului de copiii femeii, strigă spre mulţime:

– Cine are curajul să sară în flăcări, să scoată copiii din foc, are cincizeci de mii de franci. Dar nici un tânăr nu a îndrăznit să facă asta. Episcopul a căzut în genunchi şi a spus:

– Iisuse, când Tu m-ai uns ca episcop, Ţi-am cerut putere nu numai să învăţ oile acestea, ci să-mi dai putere să mă şi jertfesc pentru ele. Sunt bătrân, dar dă-mi putere, Doamne, să ajut această femeie.

Şi-a dat haina jos de pe el şi, spre stupefacţia celor din jur, s-a aruncat în flăcări. A ars scara şi s-a prăbuşit, era cât pe ce să se prăbuşească peste el. dar, prin fum şi flăcări, a auzit plâns şi sughiţuri de copii în camera cea încuiată. L-a apucat pe un copil aproape leşinat de groază, l-a prins şi pe celălalt şi s-a repezit la geam, strigând celor din jur:

– Aduceţi o scară, repede! Şi, prin mijlocul flăcărilor, a coborât pe scară cu un copil pe un braţ şi cu celălalt pe alt braţ. I-a ars părul, faţa, mâinile, hainele – dar femeia nu mai ştia cum să-i mulţumească pentru că i-a salvat copiii.

– Ia-i, femeie, pentru că eu nu mi-am făcut decât datoria.

Femeia, căzută în genunchi, plângând şi strângând copiii în braţe, striga:

– Doamne, Dumnezeule, eu de când am trăit în acest oraş nu am ştiut că în fruntea Bisericii este un sfânt. Eu nu am ştiut, Doamne, că acest om este în stare şi de jertfă. Doamne, iartă-mă că am stat departe de asemenea oameni… Dumnezeu să-ţi răsplătească, părinte!

Episcopul s-a întors către mulţime şi a spus:

– Cât era suma pentru salvarea acestor copii?

– 50 000 de franci.

– Ei sunt ai mei. Eu ţi-i dau ţie, femeie, şi copiilor tăi.

Apoi s-a dus, cu părul ars şi cu hainele arse şi plin de răni; s-a dus de-acolo… Dar s-a dus binecuvântat de Dumnezeu.

Dragii mei, s-a vorbit aici de Părintele Iosif. Ce minunată a fost vremea Părintelui Iosif! Să-mi fie iertat cuvântul acesta, căci, dacă unii au drept să-şi amintească de înaintaşii lor, de oamenii lor care sunt aşa de importanţi, îmbrăcaţi elegant, cu maşini la scară, vin cu maşinile lor să dirijeze… noi să privim la omul lui Dumnezeu, cel care mai trăieşte şi azi… Priviţi: nu are nici uşă, ci numai o perdea. Noi dormim aşa de minunat, pe paturi moi, luxoase… Uitaţiu-vă la el pe ce pat doarme, pe ce pat stă şi lucrează… Uitaţi-vă la rugăciunile pe care le înalţă către Dumnezeu.

Să ne ajute Dumnezeu, din toată inima să putem privi numai la astfel de oameni, la astfel de înaintaşi sfinţi. Să ne strângem şi să ne unim în unitatea despre care am auzit mai înainte. Nu „unirile” improvizate pe care le facem noi, oamenii, ci o unire sfântă şi binecuvântată pe care o face Duhul lui Dumnezeu, în ascultare. Şi atunci vom lua modelul rugăciunii de la ei, modelul trăirii, modelul statorniciei, modelul ascultării de la aceşti oameni sfinţi ai lui Dumnezeu. Căci, în hăţişul acestei lumi de unde ne pândesc tot felul de fiare sălbatice şi de duhuri rele, este extraordinară forţa care poate să menţină echilibrul şi să conducă în aşa fel, încât mii de oameni să-L laude pe Dumnezeu.

Binecuvântat să fie Dumnezeu pentru astfel de unelte! Şi să ne ajute şi nouă Dumnezeu [să facem] tot la fel, căci numai aceasta este adevărata unitate: în Biserică, cu învăţătura ei; în adunarea, care este Biserica, şi în jurul unor astfel de oameni.

Fiecare dintre noi, când ne vom duce de aici, dacă vom face aşa, nu vor mai fi nici dezbinări, nici tulburări, ci va fi un progres, o creştere în adâncime, în înălţime şi în întindere orizontală a Lucrării lui Dumnezeu. Amin.

Slăvit să fie Domnul!

Vorbirea fratelui Pop Alexandru la nunta de la Buciumi – 25 aprilie 1982
Strângeţi fărâmiturile, vol. 2 / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *