Fratele Jicăreanu Ion s-a născut în satul Mereteu – Vupăr, judeţul Alba, lângă Vinţu de Jos, în anul 1921.
De la început a avut o copilărie chinuită, apoi şi mai târziu Domnul l-a trecut prin felurite încercări, una mai grea ca alta.
După război s-a căsătorit cu sora Veta, dar au fost din nou încercaţi, având doi fii bolnavi, care mai târziu au murit amândoi în condiţii tragice. Aceste încercări însă, prin care a îngăduit Domnul ca ei să fie trecuţi, i au făcut să-L caute pe Domnul şi să-L afle în Lucrarea binecuvântată a Oastei Domnului. S-au înscris în Oastea Domnului în anul 1950.
După predarea lui în slujba Domnului Iisus, cel dintâi gând al fratelui Ion a fost să caute şi să cheme şi alte suflete ca să se întoarcă la Dumnezeu. A început să spună despre pocăinţă şi mântuire tuturor celor cu care se întâlnea. Fiind de meserie zidar şi lucrând pe la diferiţi oameni, el avea astfel ocazia binecuvântată de a le propovădui multor suflete pe Domnul Iisus. Aşa a fost că, prin el, Cuvântul Domnului a fost vestit în toate satele din jur, formându-se astfel multe adunări de fraţi ostaşi.
Când s-au înmulţit sufletele credincioase în satul său, el şi-a construit o casă nouă, anume ca să poată face acolo o adunare în care să se slăvească Domnul şi să se bucure sufletele celor ce-L doreau pe Dumnezeu.
Felul lui plin de blândeţe şi de bunătate, cuvântul lui liniştit şi puterea lui plină de respect şi de evlavie îl făceau iubit, preţuit şi ascultat de toţi. Om răbdător şi smerit înaintea lui Dumnezeu, nu s-a plâns niciodată de crucea lui grea şi nici de nedreptăţile ce i se făceau, ci le purta pe toate mulţumind Domnului şi răbdând în tăcere. Adunarea din Vurpăr era destul de mare, iar fratele Ion era cel care îngrijea ca toate să meargă acolo în felul cel mai frumos şi mai bun. Era gata oricând la orice osteneală şi jertfă pentru Domnul, zi şi noapte, fără teamă, fără cruţare de osteneli sau cheltuială. A fost un frate şi tovarăş bun în lucrul Domnului cu fratele Voina de la Sebeş, cu fratele Ilie Marini de la Săsciori, cu fratele Ioan Opriş de la Ighiel, cu care împreună alergau pe drumurile Domnului în vestirea Evangheliei mântuirii…
Din cauza credincioşiei sale, în anul 1959, când au fost marile arestări de fraţi din Oastea Domnului, împreună cu fratele Voina, fratele Opriş şi fratele Ilie Marini – şi cu alţi fraţi din regiunea Hunedoara – a fost arestat şi fratele Ion şi condamnat şi el la mulţi ani de închisoare.
Atât la procesul său, cât şi în tot decursul închisorii, fratele Ion a avut o comportare plină de demnitate evanghelică, de cinste şi părtăşie iubitoare şi frăţească faţă de toţi cei cu care suferea şi muncea împreună. A fost şi acolo o pildă frumoasă de om al lui Dumnezeu, făcând cinste Lucrării Oastei şi numelui de ostaş al Domnului. Nu s-a lepădat niciodată nici de numele Oastei şi nici de învăţătura ei, cum au făcut alţii prin acele locuri. Nici prin purtarea sa nu a dat nici un prilej de sminteală altora. Ci oricine a privit faptele lui şi a ascultat cuvintele sale a putut lăuda pe Dumnezeu pentru un astfel de om.
În timpul închisorii s-a îmbolnăvit grav de o boală grea cu care a venit acasă la eliberarea din 1964. Îndată după aceea a căzut la pat şi nu s-a mai vindecat până când a trecut la Domnul, în 27 septembrie 1970.
Tot timpul bolii sale însă, el n-a încetat să-L mărturisească pe Domnul şi să se ocupe pe cât putea de bunul mers al adunării frăţeşti şi de starea sufletească a celor din jurul său.
La înmormântarea sa au luat parte mulţi fraţi şi surori din toate satele din jur. Preotul locului, deşi tot timpul vieţii sale nu-l putea suferi pe fratele Ion, totuşi în predica de la sicriul lui a fost atât de mişcat, încât tot timpul a vorbit cu lacrimi…
„A fost odată un om bun – spunea preotul plângând – şi acest om bun umbla peste tot, făcând numai bine, ajutând pe cei slabi, mângâind pe cei suferinzi, îmbrăcând pe cei goi, săturând pe cei flămânzi, îndreptând pe cei rătăciţi, ridicând pe cei căzuţi, după pilda şi Cuvântul Mântuitorului nostru Iisus Hristos, plin de răbdarea, de dragostea şi de bunătatea Samariteanului Milostiv…
Iată, acel om bun este acel ce stă acum aci, în sicriul acesta din faţa noastră. În urma plecării lui din lumea aceasta rămâne un mare gol. Niciodată n-a trăit printre noi un om aşa de bun ca el… Şi cine ştie dacă va mai fi, pentru că oamenii buni sunt din ce în ce tot mai puţini şi mai rari prin lumea asta. Din tot sufletul să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru el şi să ne rugăm pentru noi ca să avem şi noi o credinţă şi o dragoste de Hristos cum a avut el…”
A fost petrecut cu multe lacrimi până la mormânt, dar amintirea lui a rămas vie şi luminoasă înaintea tuturor celor ce l-au cunoscut. Domnul să păstreze nestins în frăţietatea Oastei Domnului focul sfânt pe care l-au avut în ei atât de puternic fraţii noştri buni a căror viaţă şi lucrare au adus atâtea roade pe pământ. Şi a căror pildă trebuie să rămână vie şi luminoasă, pentru a fi urmată cu vrednicie de toţi cei care vor mai fi chemaţi de Duhul Sfânt în Lucrarea Oastei Domnului Iisus.
Amin.
Slăvit să fie Domnul!
Traian Dorz, din Fericiţii noştri înaintaşi
