Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home LA DRUMUL CEL LUNG

LA DRUMUL CEL LUNG

LA DRUMUL CEL LUNG

Cine-şi mai aduce aminte de Van der Lubbe? Totuşi nu e prea mult de când a fost omorât în Germania.

Învinuit că a dat foc clădirii par­lamentului german, a fost osândit la moarte şi omorât la începutul acestui an. ( anul 1934 )

Citind acum un număr vechi dintr-un ziar («Credinţa», 17 ianuarie a.c.), găsesc amănuntul că la în­mormântarea lui n-au fost decât trei inşi, dar nici un preot. În lipsa acestuia, groparul a rostit el Tatăl nostru şi apoi mormântul a primit în sânul său pe cel atât de părăsit de oameni.

Se pune întrebarea acum: De ce groparul a luat locul preotului şi a făcut din slujba acestuia puţinul pe care-l putea face el?

Răspundem: Din pricină că cel mort pleacă pe drumul unde nime­ni nu-l mai poate însoţi. Răposatul este totdeauna un părăsit. Cei vii sunt nevoiţi să se despartă de el. Rămâne singur.

Dar e atât de dureros să ştii pe cineva singur; să ştii că eşti nevoit să-l părăseşti şi el să nu mai aibă pe nimeni cu dânsul!

Ce e de făcut? Ah! Aici se vede nevoia omului de a se apuca de torţile cerului. Aici strigi către Cel de Sus: „Doam­ne, primeşte în braţele Tale pe adormitul robul Tău!”. Aici te opreşti la graniţa unde pu­terile paşapoartelor noastre nu mai ajung. Aici chemăm în ajutor mij­loacele pe care numai credinţa noa­stră ni le mai pune la îndemână.

Ce mângâiere că le putem în­trebuinţa! Ce duioşie viu simţită, de a nu lăsa pe cel răposat singur, ci a-l încredinţa puterilor de Sus, pe care le-am chemat în ajutor! Aici mai cu seamă preotul e simţit ca trebuincios în viaţă. Cum să-l laşi pe semenul tău singur? Do­reşti să auzi rugăciune pentru el, să ştii că nu cade pradă puterilor pustiirii, ci merge spre împărăţia lui Dumnezeu.

Tocmai la asemenea clipă să nu fie preotul? O, te doare pentru bietul semen al nostru părăsit, fie el chiar un nefericit osândit. Să-l ajutăm cu ce putem!

Iată pentru ce milostivul gropar de la Leipzig s-a simţit în chemarea de a nu lăsa fără mijloacele veşni­ciei pe tânărul dat morţii în împre­jurări atât de mânioase.

Simţim că am ajuns la o graniţă unde nu mai putem nimic, unde toate puterile noastre se sfârşesc, unde începe marea împărăţie a veş­niciei. Dar nici nu încrucişăm mâinile a neputinţă, nici nu suntem cuprinşi de nepăsare, ci, între una şi alta, ne aducem aminte de micile noa­stre mijloace prin care căutăm un drum spre ţinuturile acestei veşnicii.

Atunci ne rugăm, în neputinţa noastră, şi nu-l lăsăm pe fratele nostru fără acest sprijin, pe care l-am dori şi pentru noi în clipa când va fi să pornim pe acelaşi drum; şi când te gândeşti că ar fi atât de dureros să fii un biet părăsit…

Groparul de la Leipzig a fost inima fiecăruia din noi, care simte că nu poate lăsa fără ajutorul din urmă pe cel ce pleacă pe drumurile vieţii veşnice.

Arhim. Scriban

«Oastea Domnului» nr. 28 / 8 iulie 1934, p. 1

Arhimandritul Iuliu Scriban şi Oastea Domnului /  Ovidiu Rus. – Sibiu : Oastea Domnului, 2016

error

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!