Cine-şi mai aduce aminte de Van der Lubbe? Totuşi nu e prea mult de când a fost omorât în Germania.
Învinuit că a dat foc clădirii parlamentului german, a fost osândit la moarte şi omorât la începutul acestui an. ( anul 1934 )
Citind acum un număr vechi dintr-un ziar («Credinţa», 17 ianuarie a.c.), găsesc amănuntul că la înmormântarea lui n-au fost decât trei inşi, dar nici un preot. În lipsa acestuia, groparul a rostit el Tatăl nostru şi apoi mormântul a primit în sânul său pe cel atât de părăsit de oameni.
Se pune întrebarea acum: De ce groparul a luat locul preotului şi a făcut din slujba acestuia puţinul pe care-l putea face el?
Răspundem: Din pricină că cel mort pleacă pe drumul unde nimeni nu-l mai poate însoţi. Răposatul este totdeauna un părăsit. Cei vii sunt nevoiţi să se despartă de el. Rămâne singur.
Dar e atât de dureros să ştii pe cineva singur; să ştii că eşti nevoit să-l părăseşti şi el să nu mai aibă pe nimeni cu dânsul!
Ce e de făcut? Ah! Aici se vede nevoia omului de a se apuca de torţile cerului. Aici strigi către Cel de Sus: „Doamne, primeşte în braţele Tale pe adormitul robul Tău!”. Aici te opreşti la graniţa unde puterile paşapoartelor noastre nu mai ajung. Aici chemăm în ajutor mijloacele pe care numai credinţa noastră ni le mai pune la îndemână.
Ce mângâiere că le putem întrebuinţa! Ce duioşie viu simţită, de a nu lăsa pe cel răposat singur, ci a-l încredinţa puterilor de Sus, pe care le-am chemat în ajutor! Aici mai cu seamă preotul e simţit ca trebuincios în viaţă. Cum să-l laşi pe semenul tău singur? Doreşti să auzi rugăciune pentru el, să ştii că nu cade pradă puterilor pustiirii, ci merge spre împărăţia lui Dumnezeu.
Tocmai la asemenea clipă să nu fie preotul? O, te doare pentru bietul semen al nostru părăsit, fie el chiar un nefericit osândit. Să-l ajutăm cu ce putem!
Iată pentru ce milostivul gropar de la Leipzig s-a simţit în chemarea de a nu lăsa fără mijloacele veşniciei pe tânărul dat morţii în împrejurări atât de mânioase.
Simţim că am ajuns la o graniţă unde nu mai putem nimic, unde toate puterile noastre se sfârşesc, unde începe marea împărăţie a veşniciei. Dar nici nu încrucişăm mâinile a neputinţă, nici nu suntem cuprinşi de nepăsare, ci, între una şi alta, ne aducem aminte de micile noastre mijloace prin care căutăm un drum spre ţinuturile acestei veşnicii.
Atunci ne rugăm, în neputinţa noastră, şi nu-l lăsăm pe fratele nostru fără acest sprijin, pe care l-am dori şi pentru noi în clipa când va fi să pornim pe acelaşi drum; şi când te gândeşti că ar fi atât de dureros să fii un biet părăsit…
Groparul de la Leipzig a fost inima fiecăruia din noi, care simte că nu poate lăsa fără ajutorul din urmă pe cel ce pleacă pe drumurile vieţii veşnice.
Arhim. Scriban
«Oastea Domnului» nr. 28 / 8 iulie 1934, p. 1
Arhimandritul Iuliu Scriban şi Oastea Domnului / Ovidiu Rus. – Sibiu : Oastea Domnului, 2016