La nunta noastră, Mire Sfânt
va fi o bucurie,
cum nu s-a pomenit cuvânt
nici sus în cer, nici pe pământ,
cum din vecii n-a fost nicicând
şi nici n-o să mai fie.
Va clocoti în izbucniri
de slavă veşnicia,
măreţe, necuprinse firi,
adânci şi tainice zidiri
în haru-acelei Fericiri
striga-şi-vor bucuria.
Din drumul ei spre Nesfârşit,
întreag-Alcătuire
o clipă-atunci s-o fi oprit
şi lumi ce nu s-au mai zărit,
în haru-acela fericit,
s-o-mbrăţişa-n iubire.
Din înălţimi şi din genuni,
o Mână Preafrumoasă,
din mii de raze şi minuni,
din sori, din stele şi din luni,
topi-va salbe şi cununi
– podoabe de mireasă.
Când sfinţii Tăi, cu mii de mii
Ţi-or auzi chemarea,
din munţi, din ape, din pustii,
în alb veşmânt de stele vii,
pe-a cerului de-argint câmpii
îşi vor opri ninsoarea.
Şi miile de mii de sori,
de îngeri şi de raze,
în haru-acelei Sărbători,
vor pune-a cerului comori,
pe frunţi de sfinţi biruitori,
cunună de topaze.
Şi va urma Iisus iubit
nespusa strălucire
a Nunţii fără de sfârşit
unui norod preafericit
cu Cel mai Scump şi mai Dorit
Mântuitor şi Mire.
Traian Dorz, din ”Cântarea Cântãrilor mele”
