Jos, pe crucea răsturnată
Dintr’un sat,
Am văzut un om odată
Stând cu fața ‘n mâini lăsată
Şi cu fruntea ‘ngândurată.
Şi plângea de par’că toată
Lumea s’a ‘necat…
M’am oprit atunci din cale
Lângă El —
Lacrimile-I curgeau vale
Printre degete în poale.
Îți venea să-I plângi de jale
— Călător pornit pe cale
Singurel…
Când I-am zis să nu mai plângă
M’a privit duios.
A pus fruntea ‘n mâna stângă
Ş’a ‘ncercat din ochi să strângă,
Ca şi cum ar vrea să stângă
Lacrima ce curgea lângă
Cruce jos…
Ochii Lui ca ceru-albastru,
De senini,
Stând la umbra de jugastru,
Povesteau de-un greu dezastru
Ce-a ‘ndurat acest sihastru,
Pogorât din ceru-albastru
Prin streini…
Fața-I era albă toată
Ca de crini.
Dar albeața ei curată
Sângele-o brăzdase toată.
Ș’a Lui frunte ‘nsângerată
Îi era încununată
Tot cu spini…
Iar în palme şi ‘n picioare
Răni de cui.
Dar atunci, plin de mirare,
Mi-am adus aminte care,
E streinul din cărare!…
Când mă ‘ntorc… minune mare,
Nu-L văzui…
— — — — — — —
Au trecut de-atunci la vale
Anii grei…
Peste crucea cea din cale,
Spinii au cernut petale
Și i-au plâns de-atâta jale.
Şi n’au fost pe-aceea cale
Paşii mei…
Dar, trecând prin multe sate
Şi prin lunci,
Văzând crucile uitate,
Ani şi ani stând răsturnate,
Mie-mi pare că pe toate
Văd un Iisus, care plânge,
Plin de răni şi plin de sânge,
Ca atunci…
Din volumul «La Golgota», Traian Dorz
Editura Oastea Domnului – Sibiu 1935
