Se spune că într-o mănăstire, pe când călugării participă la slujba Ceasurilor, afară se dezlănţuie o furtună teribilă. Tună, fulgeră, vântul şuieră năprasnic… Călugării însă continuă să citească nestingheriţi. Deodată, un fulger loveşte cu putere chiar în apropierea Sfântului Lăcaş şi un tunet grozav zguduie din temelii întreaga biserică! Înăuntru, se lasă liniştea…
Deodată, de undeva din spate, se aude vocea speriată a unui frate din mănăstire, care imploră: „Lăsaţi cititul, haideţi să ne rugăm!…”
Sunt destule momente în viaţa fiecăruia dintre noi în care, participând la viaţa Bisericii sau a întâlnirilor frăţeşti, suntem furaţi de ispita unui formalism al raportării la Dumnezeu în care avalanşa preocupărilor de zi cu zi ne inundă şi spaţiul – şi aşa destul de restrâns – intimităţii noastre cu Dumnezeu. Şi nu de puţine ori ni se întâmplă ca rugăciunea noastră să fie una doar de însoţire, şi nu de comuniune deplină cu vocea Bisericii sau a fraţilor în mijlocul cărora ne aflăm.
În astfel de momente, uneori, se abat asupra noastră şi fulgerele şi tunetele aducerii-aminte de Dumnezeu, fie printr-un necaz cumplit, fie printr-o îngrijorare temeinică, iar atunci simţim cum cuvintele noastre încep să devină cărări ale faptelor rugăciunii, cum rugăciunea noastră nu mai e una citită (adică un colaj de sintagme sau idei desprinse dintr-o parte sau alta), ci una a preaplinului de suflet şi imperioasei nevoi de a te abandona cu totul lui Hristos, ca într-o prietenie pe care o simţi că a luat foc ceresc, devenind iubire profundă, unică, iubirea de Dumnezeu!
Societatea în care trăim, rănită de excese de bunăstare – în care cuceririle tehnice, confortul de orice natură sunt a doua noastră limbă maternă –, încearcă să ne ofere tot mai multe soluţii, la absolut orice problemă am avea. Şi aceasta, tocmai pentru a ne lăsa senzaţia că Dumnezeu poate fi înlocuit cu uşurinţă, în orice situaţie. Pentru necazurile trupeşti avem descoperirile ştiinţifice din domeniul medicinii de ultimă oră; pentru cele sufleteşti ni se oferă tot soiul de terapii mai mult sau mai puţin… făţiş alternative; pentru nevoile de zi cu zi avem resursele tehnologiei de ultimă generaţie, care ne uşurează enorm munca şi ne furnizează acel confort de care avem nevoie spre a ne asigura o viaţă tihnită. Cu toate acestea, omul nu e deloc mai fericit.
Dimpotrivă… Doar că soluţiile la problemele sale reale nu mai ţin decât în foarte mică măsură de Dumnezeu, într-un efort susţinut de a se încerca scoaterea tot mai grabnică a lui Hristos pe uşa din dos a istoriei.
De aceea, poate mai mult ca oricând, trecerea de la citit la rostit cu inima e atât de necesară. Iar de aici, din rugăciune arzândă, în faptă, e doar un pas pe care Dumnezeu îl va umple cu siguranţă cu binecuvântarea Sa. Cineva spunea foarte inspirat că nu întotdeauna rugăciunea ţi se va împlini, dar întotdeauna te va împlini. Cu toţii căutăm, o viaţă întreagă, împlinirea. Ea nu poate veni însă decât din Dumnezeu! Iar realitatea aceasta transcede orice altă descoperire sau cucerire a lumii acesteia.
Să nu aşteptăm ca tunetele şi fulgerele să se abată asupra vieţii noastre. Sufletul nostru tânjeşte, în structura sa intimă, profundă, mereu după Dumnezeu. Iar El îşi aşteaptă necontenit candidaţii la sfinţenie. Trebuie doar să le dăm şansa (sufletului şi lui Dumnezeu) să se întâlnească. Iar locul de întâlnire este, întotdeauna, rugăciunea sinceră, curată, aprinsă. Şi, să nu uităm – spusa e a Fericitului Augustin – că „numărul sfinţilor se înmulţeşte întotdeauna din numărul păcătoşilor…”.
Romeo Petrasciuc
din săptămânalul duhovnicesc ”Iisus Biruitorul”
Anul XXV, nr. 11 (935) 10-16 MARTIE 2014
