Una din cele mai dureroase sfâşieri ale poporului nostru, de aproape trei sute de ani încoace, este problema confesională.
Până la anul 1700, noi, românii, am avut o singură învăţătură şi o singură credinţă creştină. Eram, trupeşte, despărţiţi în provincii separate şi stăpâniţi de puteri diferite, dar sufleteşte eram uniţi de acelaşi adevăr de credinţă, aşa cum am primit Evanghelia de la strămoşii noştri, creştini veniţi aici în surghium (trimişi de împăraţii romani), pentru statornicia lor în dragostea faţă de Domnul Hristos.
Dar, în anul 1700, în zbuciumata noastră istorie a intervenit o răscruce grea. Vrăjmaşii iubirii şi ai păcii, care ne stăpâneau trupeşte, au reuşit, cu promisiuni şi cu daruri pământeşti, să facă ruptura sufletească, atrăgând pe episcopul ardelean de atunci, Atanasie, să se rupă de Biserica de Răsărit şi să se alipească de cea de Apus.
O parte dintre oameni, urmărind uşurarea de necazurile ce li se făceau, l-au urmat – dar cea mai mare parte, nu. Decât să-şi împovăreze sufletul, mai bine voiau să rabde orice.
Dar toate câştigurile trupeşti şi toate uşurările de care s-au bucurat, din partea stăpânirii străine, acei români, care au trecut de partea Apusului, n-au putut şi nu vor putea niciodată acoperi nici în cea mai mică parte marea pagubă şi marea durere produsă în sufletul poporului nostru prin această ruptură.
Prin toată istoria lumii trece ca un fir roşu un mare şi dureros adevăr: că lesne s-au făcut rupturile sufleteşti, dar că, după aceea, nici una dintre acestea nu s-a mai putut reface.
Pentru a face o dezbinare a fost de-ajuns un singur suflet slab care să se lase ispitit – dar, pentru a reface ceea ce s-a dezbinat, nu-s de-ajuns oricâţi binevoitori.
Iată, în 1054, când s-a făcut prima ruptură a Bisericii de Apus de cea de Răsărit, au fost de-ajuns doar doi episcopi slabi care să se lase biruiţi de ispită – cel de la Roma şi cel de la Constantinopol. Şi ruptura s-a făcut.
Dar, după aceea, iată, a trecut aproape o altă mie de ani de atunci. Câte lupte şi încercări pentru apropiere şi refacere! Iar rezultatul este că prăpastia-i şi mai mare azi decât oricând.
Au urmat apoi dezbinările din veacurile Reformei, ale Protestantismului.
Care dintre aceste dezbinări s-a mai refăcut?
Care dintre cei plecaţi s-a mai întors?
Care dintre răni s-a mai vindecat?
Nici una!
Ci fiecare ruptură a mai adus o altă ruptură. Fiecare dezbinător a fost şi el dezbinat. Iar astăzi este o stare care umple inima creştină de o întristare fără margini.
Trupul Bisericii creştine este plin de răni ce sângerează. Parcă toate mădularele i-s rupte şi sfâşiate. Duhul Bisericii geme, chemând cu durere pe Domnul ei să vină să-i vindece toate aceste răni şi sfâşieri pe care Satana i le-a produs prin lipsa de veghere a unora dintre slujitorii puşi să lucreze spre unitate, dar care au lucrat spre dezbinare. Să lucreze spre pace, dar s-au lăsat ispitiţi de lupte, de atunci şi până azi.
În 1700, episcopul Atanasie, mişcat de suferinţele poporului asuprit pentru credinţă, s-a lăsat ispitit de promisiunile mai marilor de atunci – străini – şi, pentru a uşura starea trupească a poporului, a acceptat să treacă la credinţa „apuseană“.
Urmarea a fost însă că de marile necazuri trupeşti poporul tot n-a scăpat, dar abia atunci au început marile necazuri sufleteşti.
Până atunci îi asupreau străinii, din afară, dar de atunci au început să ne asuprească ei, fraţii dinăuntru.
Atanasie s-a dus, dar dezbinarea lui a rămas.
S-au dus până şi stăpânirile şi stăpânitorii străini. S-au dus legile şi fărădelegile lor. Dar prăpastia despărţitoare pe care au făcut-o între sufletele noastre nu s-a umplut. S-au vărsat în ea atâta sânge, atâtea trupuri, atâţia ani – dar ea este şi astăzi tot mare şi tot dureroasă.
Iată însă că, o dată cu vindecarea rănilor naţionale, o dată cu eliberarea tuturor ţinuturilor româneşti împrăştiate sub dureroasele stăpâniri tiranice care ne robeau pământeşte, marea bunătate a Tatălui Ceresc dorea să ne dea ceva şi mai mult.
Dorea să ne aducă darul cel şi mai mare, al refacerii hotarelor noastre sufleteşti. Dezrobirea din dezbinările sufleteşti. Eliberarea din dureroasele lupte şi sfâşieri confesionale.
Oastea Domnului, care era Lucrarea dragostei dumnezeieşti pentru vindecarea tuturor rănilor poporului nostru, era leacul cel ceresc şi pentru vindecarea sănătoasă şi fericită a acestei răni.
Dar diavolul, care nu doreşte pacea şi unitatea, are totdeauna la îndemână mijloace ispititoare spre a înşela pe cei care se lasă ispitiţi de el. Dorinţa de slavă lumească şi foamea după satisfacţii fireşti au fost totdeauna cauza ascunsă a tuturor dezbinărilor. Pentru aceste scopuri, oamenii biruiţi de păcat au scornit înţelesuri noi Învăţăturii Sfinte, numai ca ei să-şi poată face o altă partidă în care să fie în frunte, fiindcă înainte erau prea în urmă.
Nu poţi face o dezbinare până ce nu afli o altă învăţătură. Satana, vechiul vrăjmaş al Adevărului, încă din Eden, sub forma şarpelui, i-a învăţat pe oamenii ce s-au lăsat ispitiţi de el cum să răstălmăcească Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu şi cum să afle un alt înţeles sfintei porunci, ca să-şi poată ajunge scopul vinovat.
După ce a schimbat învăţătura, omul ispitei schimbă şi credinţa, pentru că credinţa vine în urma auzirii învăţăturii. Cum este învăţătura care se vesteşte, aşa este şi credinţa pe care o naşte învăţătura aceasta în suflete.
Este învăţătura sănătoasă şi dreaptă? – aşa va fi şi credinţa celor ce primesc această învăţătură! Este învăţătura falsă, potrivnică, nesănătoasă? – aşa va fi şi credinţa izvorâtă din ea.
Duhul dezbinării este totdeauna un duh agresiv şi îndrăzneţ.
Priviţi ce îndrăzneală a avut Ispititorul, chiar şi faţă de Domnul Iisus.
Acest duh ispititor are mereu noi iniţiative. Scorneşte mereu tot felul de căi noi şi inspiră mereu tot felul de idei noi, cu o îndrăzneală uimitoare.
În lucrarea Domnului Iisus, acest vrăjmaş iese mereu înaintea oamenilor Adevărului, cu interpretări viclene. Aşază mereu în calea mărturisitorilor Evangheliei cursele lui ascunse. Şi croieşte mereu, din drumul cel drept, potecuţe lăturalnice şi promiţătoare, spre a deforma Adevărul, spre a dezbina mărturisirea, spre a rătăci Calea.
După ce a reuşit să amăgească pe unul, Ispititorul îl foloseşte pe acesta ca pe o unealtă, ca pe un înaintaş, ca pe un steag, spre a atrage şi pe alţii.
Astfel se creează o tradiţie. Iar cei care vin în urmă, nu numai că nu mai au puterea să iasă din ispită, ci capătă îndrăzneala să lupte pentru ea ca pentru un adevăr, batjocorind şi dispreţuind tot ce avuseseră mai înainte sfânt, spre a fi siguri că nu se vor mai întoarce la el niciodată.
Aceasta era starea între cele două centre confesionale româneşti din Ardeal în anii înfiinţării Oastei Domnului.
Tot ce făcea Sibiul ortodox era batjocorit de Blajul greco-catolic – şi invers.
Nici un cuvânt greu nu era ocolit. Nici o acţiune, cât de necreştinească ar fi fost, nu era ferită, dacă prin ea puteau fi înjosiţi şi slăbiţi cei din tabăra cealaltă.
Toate mijloacele vinovate erau folosite în această luptă nimicitoare dintre fraţi. Minciuna, răzbunarea şi ura confesională otrăveau gazetele, predicile, cărţile, faptele multora chiar şi dintre cei mai din frunte.
Nici un cuvânt de dragoste, nici o punte spre apropiere, nici un glas şi nici o nădejde de înfrăţire nu se mai iveau din nici o parte a celor două cetăţi care erau numai fronturi potrivnice.
Gazetele lor din vremea aceea sunt cea mai bună şi mai rea dovadă despre această stare.
Pe nesimţite însă, Dumnezeu lucra, prin omul pe care Şi-l alesese, spre unirea, spre zidirea, spre mântuirea acestui popor.
El venea din adânc, din trecutul sănătos şi creştin al neamului sfânt. Din conştiinţa Adevărului primar. Din duhul Evangheliei şi al credinţei dintâi, vestind într-un fel nou porunca cea veche a dragostei, care singură poate reface şi sfinţi iarăşi totul.
Dar, iarăşi, numai poporul de jos, tot numai el, a înţeles, a simţit şi a început să primească solia nouă şi sfântă a Voii lui Dumnezeu.
Chiar de la început, în rândurile Oastei au intrat suflete atât dintr-o parte, cât şi din alta a confesiunilor româneşti.
Între cele două tranşee potrivnice se ridicase un steag alb de pace şi dragoste: steagul naşterii din nou, steagul chemării la picioarele Crucii lui Iisus cel Răstignit. Steagul unei înfrăţiri evanghelice în pacea şi în sfinţirea fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu (Evrei 12, 14). Şi, din cele două tabere înfocate, începuseră să iasă şi să se strângă sub acest steag tot mai mulţi ostaşi ai păcii şi sfinţirii. Ostaşii unei alte lupte, ai luptei cereşti, pentru scopuri cereşti, pentru câştiguri cereşti, pentru biruinţe cereşti.
Ostaşii Domnului din ambele confesiuni se adunau împreună, cântau şi se rugau Domnului împreună. Învăţăturile începătoare – pentru care mai-marii confesiunilor dezbinate se certau – ei le depăşiseră şi le uitaseră.
Lumina cea nouă şi mare a iubirii în Hristos îi înfrăţea, însufleţindu-i pentru munca şi lupta cerească spre mântuirea tuturor. Mila de ai lor, care erau încă în întuneric, care se urau şi se războiau între ei, îi făcea nişte soli ai păcii, printre fraţii lor.
Despre Adevărul acestei Lucrări minunate, pe care Duhul Sfânt o făcea în poporul nostru, mulţi dintre mai-marii credinţei, din ambele confesiuni, au aflat numai întâmplător – şi poate mulţi n-au aflat niciodată.
Prea mulţi dintre cei care ar fi avut datoria de conştiinţă să caute adevărul, să-l afle şi să-l sprijine, n-au făcut acestea niciodată. S-au mulţumit doar cu nişte informaţii aduse până la ei de nişte guri ori rău-voitoare, ori dezinformate – şi şi-au făcut o părere de la început rea despre Oastea Domnului, luând apoi atitudine fie de împotrivire, fie de nepăsare faţă de ea.
Unii au aflat acest adevăr doar întâmplător. Şi cei cu inimă sinceră au fost mişcaţi şi cuceriţi.
Iată mai jos două exemple:
„…În fronturile Oastei Domnului avem şi foarte mulţi fraţi greco-catolici. Majoritatea fraţilor din nordul Ardealului o formează fraţii greco-catolici. Aşijderea şi prin alte părţi din Ardeal avem mulţi astfel de fraţi. (Chiar în Oastea noastră de aici, din Sibiu, avem fraţi greco-catolici.)
Despre lucrarea de dragoste şi unire, pe care o face Oastea Domnului în mijlocul credincioşilor celor două confesiuni române, dăm mai jos două grăitoare întâmplări din nordul Ardealului. Una e de la Cluj din anii trecuţi.
Regretatul şi vrednicul episcop ortodox al Clujului, Nicolae Ivan, era, la început, rău informat despre Oastea Domnului. S-a întâmplat însă că, mergând la o sfinţire de biserică în părţile Huedinului, o ceată de ostaşi care venise la sfinţire, şi-a cerut voie să-i facă Arhiereului o manifestaţie de dragoste. Erau vreo sută de fraţi, cu cinci steaguri. Episcopul s-a bucurat şi l-a întrebat pe protopopul locului, de unde sunt aceşti fii buni ai Bisericii.
– Prea Sfinţite, i-a răspuns protopopul, întâmplător, toţi aceşti ostaşi sunt… greco-catolici.
Episcopul Ivan a rămas uimit în faţa acestei înştiinţări şi, până la moartea lui, a avut apoi o vie şi caldă admiraţie pentru mişcarea Oastei Domnului, datorită acestei înţelepte şi iubitoare purtări a fraţilor noştri care au avut lumina Duhului Sfânt în ei.
Cea de-a doua întâmplare este asemănătoare cu prima şi a izvorât tot din această ascultare de Lumina şi Voia lui Dumnezeu care îndrumă inimile fraţilor înţelepţi şi iubitori.
Astă-vară, părintele episcop greco-catolic din Cluj, Vasile Hosu, călătorind cu trăsura într-un pelerinaj la mânăstirea Prislop, a fost întâmpinat de o ceată de vreo două sute de ostaşi ortotocşi şi uniţi [greco-catolici], care doreau să-l roage ceva.
Episcopul Vasile s-a coborât din trăsură, s-a întreţinut cu ei peste două ceasuri, ascultându-i cu drag şi mergând apoi cu ei, pe jos, mai departe, până la mânăstire.
Iată, sunt şi aceste două întâmplări nişte mult grăitoare dovezi despre frăţietatea în Domnul Iisus pe care Oastea Lui a făcut-o şi o face între fiii acestui neam…“
«Isus Biruitorul» nr. 1, din 1 ian. 1937
Dar făcătorul împăcării sfârşeşte adesea prin a fi lovit de amândouă părţile pe care el voieşte să le împace. Aşa a sfârşit Scumpul nostru Mântuitor, Care a venit să împace pe om cu Dumnezeu. Pe Crucea împăcării El a fost lovit de oameni şi părăsit de Dumnezeu (Isaia 53; Marcu 15, 34).
Aşa şi Lucrarea Oastei. Îndată ce s-au văzut roadele ei, din amândouă părţile s-au năpustit asupra ei bănuielile, ameninţările, loviturile. Sibiului i se părea că fraternizarea aceasta este o trădare, iar Blajului i se părea că este o cursă.
Şi dintr-o parte, şi din alta, atât părintele Trifa, la Centru, cât şi ostaşii Domnului, pe câmpul Evangheliei, au început să aibă de suferit lovituri.
Iată mai jos dovada unei astfel de greşite înţelegeri cu care au fost văzuţi şi judecaţi ostaşii Domnului:
„Un alt atac contra Oastei Domnului
După atacul din primăvară contra Oastei Domnului, când d-l ministru de Interne ne făcuse „sectari“ şi îndemna organele din subordinea domniei sale să ne facă tot felul de necazuri – un atac tot cu dedesubturi confesionale (d-l ministru este un greco-catolic) – iată ne soseşte un alt atac, deschis şi pe faţă… De la Oastea Domnului din Beznea, jud. Bihor, primim următoarea veste de uimire:
«Prea Cucernice părinte… Vă aducem la cunoştinţă că, cu ocazia sfinţirii bisericii greco-catolice din Beznea, în ziua de 13 oct. 1929, episcopul greco-catolic de la Oradea, Valer Frenţiu, în predica sa, amintind despre sectari, numără printre sectari şi pe membrii Oastei Domnului, acuzându-i de lucruri pe care ostaşii nu le-au făcut… Episcopul a zis: …Sunt aici, în această comună, nişte voinici ai Crucii – „cruceri“ – cu crucea pe piept, aceştia sunt ca şi sectarii, înşelători. Nu Spiritul Sfânt lucrează în ei, ci lucrul diavolului etc… zicând oamenilor să se ferească de noi, ostaşii. Şi aşa ne-a batjocorit, fiind noi mulţi ostaşi în biserică. Iar noi toate le-am suferit şi le suferim, după Cuvântul Mântuitorului: Fericiţi veţi fi când vă vor batjocori pe voi…
Nicolae Berea, preot şi Dumitru Caba, ostaş
19 nov. 1929, com. Beznea, jud. Bihor»
Urâtă veste, dureros lucru.
«Frumoase» cuvinte la o sfinţire de Biserică! Am putea să răspundem pe larg, dar răspunsul nostru este scurt şi clar: din prisosul inimii vorbeşte gura (Matei 12, 34). Să judece Domnul între noi (Judecători, cap. 24).
Oastea Domnului a atras sub steagurile sale şi o mare mulţime de fraţi greco-catolici. Noi n-am făcut nici o deosebire, ci ne-am adunat cu drag sub acelaşi steag al Scumpului nostru Mântuitor, după cuvântul Psalmului: «Iată acum ce bine şi ce frumos este să se bucure fraţii împreună» (Ps. 133) şi să lupte împreună sub steagul lui Iisus.
Dar păstorii, crescuţi în acel nenorocit spirit şovin, ne urăsc în zadar… Citind aceste veşti, îţi vine cu adevărat să strigi de durere: Iată ce poate face ura… Dar toate acestea se vor prăbuşi, pentru că tot ce este pornit din ură n-are şi nu poate avea binecuvântarea Cerului de Sus.
Iubiţilor fraţi… Îndoiţi-vă rugăciunile, privegheaţi şi staţi neclintiţi, până va trece fărădelegea!“
«Lumina Satelor» nr. 50, din 8 dec. 1929
Mai târziu cu câţiva ani – când şi din cealaltă parte a venit nimicitoarea judecată nedreaptă împotriva Părintelui Iosif pentru tot binele pe care l-a gândit şi l-a făcut Duhul Sfânt prin el – părintele a fost învinuit din greu şi pentru această lucrare de împăcare a Bisericilor noastre şi de înfrăţire dintre confesiunile româneşti, spre mântuirea neamului nostru.
Iată doar unul dintre cuvintele lui de îmbărbătare a fraţilor ostaşi greco-catolici, loviţi din greu de atacurile venite prin foile Mitropoliei din Sibiu:
„…De la neuitata adunare din 12 sept. 1937 din Sibiu. Solia Părintelui Iosif către oştile şi ostaşii greco-catolici…
La sfatul din 12 Sept. 1937 au participat şi delegaţi ai ostaşilor şi fraţilor ostaşi greco-catolici. Fratele Miron Dănuţ din Văleni, Satu Mare, a adus salutul oştilor greco-catolice din părţile Maramureşului, iar fratele Gordan Simion de la Bologa – Cluj a adus salutul fraţilor greco-catolici din părţile Clujului.
La vorbirea fratelui Dănuţ, Părintele Iosif a răspuns următoarele:
«Iubiţi fraţi, în Oastea Domnului avem şi o mulţime de fraţi greco-catolici. În nordul Ardealului avem zeci de oşti greco-catolice, cu mii de fraţi care se ţin de Biserica Română Unită de la Blaj. Cine i-a adus pe aceşti fraţi în tabăra noastră, în tabăra Oastei? Dragostea Mântuitorului, iubiţii mei, şi freamătul mântuirii pe care l-au simţit în această Mişcare duhovnicească. Iar dacă i-au adus la noi dragostea şi râvna mântuirii, putem noi să le refuzăm dragostea noastră, casa noastră, familia noastră? Ei sunt fraţii noştri, sunt iubiţii noştri, strânşi împreună cu noi la picioarele Crucii Mântuitorului şi ne doare când vedem pe cineva ridicându-se cu hule şi cu batjocuri în contra lor. Folosesc acest prilej ca să strig, să se audă până acolo unde trebuie să se audă, că aceşti fraţi iubiţi nu trebuie batjocoriţi. Într-o foaie a Bisericii nu trebuie să se poată spune despre ei urâta vorbă că sunt «fiii diavolului» – aşa cum s-a spus (în «L. S.»).
Iubiţilor fraţi greco-catolici care sunteţi aici, vă rog să duceţi fraţilor noştri greco-catolici de pretutindeni solia noastră de dragoste. Spuneţi-le să nu descurajeze pentru hulele care s-au ridicat în contra lor – ca şi în contra noastră. Spuneţi-le că noi îi avem pe toţi în inima noastră, în casa şi în familia noastră. Spuneţi-le, îndeosebi din partea mea, că îi port pe toţi în inima mea. Spuneţi-le că eu îi iubesc şi pe ei cu aceeaşi dragoste sfântă cu care îi iubesc şi pe ceilalţi fraţi, ca pe nişte scumpi copilaşi pe care i-am născut la o viaţă nouă prin lacrimile şi suferinţele mele…»
Părintele Iosif recomandă apoi adunării pe fratele greco-catolic Augustin Toma din Vecerd, jud. Tr. Mare. «Aşa a voit Dumnezeu – spune Părintele Iosif – ca acest frate să fie al treilea care s-a înscris în Oaste şi să fie greco-catolic. Acest frate a scris dulcea poezie-cântare «O, ce dulce-i Domnul Sfânt»“.
«Ostaşul Domnului» nr. 1, din 17 oct. 1937
Mai târziu, după 250 de ani, când s-a răspuns dezbinării lui Atanasie, cu judecata talionului: „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte“, adâncul rănii tot nu s-a vindecat, pentru că metoda nu era cea potrivită.
Rana acoperită deasupra coace şi ustură tot nevindecată în adânc. Pentru că adevărata vindecare o face numai Hristos. Şi metoda cea mai bună este numai cea a Evangheliei Lui, a iubirii Lui, a înfrăţirii şi păcii aduse de El prin naşterea de Sus.
Numai în aceasta se face şi se va face adevărata unire.
Prin Oastea Domnului, Duhul Sfânt aducea Bisericii şi poporului nostru leacul tuturor dureroaselor sfâşieri. Dar mai-marii Bisericii, ca şi mai-marii poporului, n-au înţeles, la vremea sa, această Lucrare şi au zădărnicit-o.
Însă cândva, când va veni vremea acestui lucru şi el se va înţelege cu adevărat, când se va dori cu adevărat vindecarea deplină a acestei stări, atunci, acel om destinat vreodată ca să facă această lucrare – fie privind aspectul religios, fie privind aspectul naţional ori social al acestei probleme – să ştie că nu va putea ajunge la rezultatul cel bun, decât urmând calea arătată de Duhul Sfânt prin Părintele Iosif: calea dragostei lui Hristos şi a unirii duhovniceşti sub Crucea Lui.
Această fericită cale este cea experimentată de Oastea Domnului.
Dar şi asupra acestei probleme poate vom mai reveni.
Slăvit să fie Domnul!
Traian Dorz, din din “Istoria unei Jertfe”, Vol. I
