Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
Slăvit să fie Domnul!
Home Lecţia Înaintaşilor

Lecţia Înaintaşilor

Lecţia Înaintaşilor

„… Uitaţi-vă cu băgare de seamă la sfârşitul felului lor de vieţuire şi urmaţi-le credinţa“ (Evr 13, 7)

În fiecare an, luna februarie oferă pentru noi, ostaşii Domnului, un prilej de adâncă şi rodnică meditaţie. Ea ne readuce în conştiinţă viaţa de luptă şi trecere la Domnul a trei mari personalităţi spirituale: Pr. Iosif Trifa (12 februarie 1938), Pr. Vasile Ouatu (17 februarie 1937) şi fratele învăţător Ioan Marini (2 februarie 1947).

Ceea ce impresionează cel mai puternic în scurta lor trecere prin această lume este puterea cu care s-au dăruit în slujirea deplină a idealurilor mântuirii, renunţând la tot ce mai putea să-i lege de felul de viaţă considerat normal de către omul obişnuit. Unuia, Dumnezeu i-a „spart“ într-o vară „cuibul de acasă“; altul şi-a încredinţat cu totul în mâna Domnului soţia şi copiii aruncându-se în clocotul luptei duhovniceşti cu tot ce i-a mai rămas; un altul a renunţat la cariera didactică şi la întemeierea unei familii, lucrarea Oastei Domnului devenind întreaga lui familie.

Toţi aceşti trei mari „slăbănogi“ ai Oastei au împins jertfa lor până la punctul luminos şi sfânt al arderii-de-tot.

În ultima scrisoare (22 noiembrie 1936), devenită un adevărat testament spiritual al său, Pr. Vasile Ouatu îi scrie „Scumpului şi Iubitului Pr. Iosif“: „Acum sufăr din greu pentru că lupta de zi şi noapte m-a istovit şi a stricat toate mădularele trupului meu. Nu mai am nimic bun.“. După câteva luni, acest mucenic al credinţei va fi chemat la Domnul său. Ce să mai spunem de Pr. Iosif Trifa? Supus la şapte operaţii grele, pe a opta nu o mai poate suporta, căci trupul său ajunsese o umbră. Ca şi lumânarea care dă ultimul strop de ceară pentru ca flacăra ei sfântă să-şi dea ultima lumină, tot aşa şi Părintele, ultima picătură de evlavie a pus-o în lumina îndemnurilor sfinte, a testamentului duhovnicesc pe care l-a lăsat Oastei. De Rusalii, 1937, Părintele este adus pe braţe de către doi fraţi, jos, în curtea casei de pe Aleea Filozofilor. Cu glasul stins şi tremurând de durere, el se adresează celor adunaţi din 21 de judeţe şi din peste 70 de comune şi sate: „Fraţilor, m-a chemat aici fratele Leon Andronic, în numele vostru şi al fraţilor din întreaga ţară. Şi iată, v-am ascultat! Dar nu m-a adus aici numai chemarea aceasta! Ci am venit aici ca să mă vadă toţi, că nu aceste două braţe slabe au făcut Oastea Domnului (aici Părintele Iosif îşi întinde spre arătare două mânuţe goale, numai os şi piele, ca două surcele; toată adunarea plânge), ci Oastea Domnului a făcut-o Domnul prin revărsarea Duhului Sfânt. Eu am fost numai un vas umil şi firav, de care Domnul S-a folosit în sfânta Sa Lucrare (…).

Fraţilor, mă vedeţi atât de slab, şi plângeţi dar nu plângeţi, Oastea Domnului nu trăieşte şi nu moare cu omul, ci ea trăieşte şi biruieşte cu Domnul. „Eu voi muri, dar Oastea va trăi şi va birui, pentru că ea este a Domnului Iisus Biruitorul“ (ziarul «Ecoul», 1 aug 1937)

. De pe patul său de suferinţă, Părintele Iosif scria cu o uimitoare rapiditate şi limpezime de spirit, cu pasiune arzătoare, articole care dădeau hrană fronturilor, punând în lumina adevărului evenimentele de atunci. La un moment dat, nemaiavând cerneală, a muiat peniţa în sângele ce-i curgea din răni şi a continuat să scrie. Da, nu mor niciodată ideile scrise cu jertfa sângelui! Ele vor da mereu viaţă altora.

Nici fratele Ioan Marini – calfă credincioasă a părintelui Iosif – n-a fost scutit de suferinţă. Acolo, în Sanatoriul de la Geoagiu, în plină tinereţe, internat fiind, l-a cunoscut pe Părintele Iosif. Viaţa de lipsuri şi suferinţe, boala, care şi pe el l-a însoţit până în clipa chemării sale la Domnul, au făcut din el un mucenic şi un sfânt al zilelor noastre. Slab şi sărac, îmbrăcat modest, lipsit întotdeauna de bani (căci nici haina bună, nici bănuţul nu întârziau prea mult să fie în proprietatea lui), ca un adevărat pelerin spre Patria Cerească, vorbea mulţimilor, chemându-le la pocăinţă şi mântuire.

Iată, aceştia au fost înaintaşii noştri: luptători dârji, înfrăţiţi cu durerea, suferinţa şi sărăcia, dar mânaţi şi îmbogăţiţi de un singur dor – acela de a-L vesti pe Iisus Hristos şi mântuirea, prin Jertfa Lui de pe Cruce.

Dar să mai dezvăluim şi alte trăsături ale portretului spiritual al acestor înaintaşi: smerenia şi ascultarea.

Smerenia este împărăteasa tuturor virtuţilor unui om născut din nou cu adevărat. Starea de smerenie te pune mereu în situaţia de a-L privi pe Mântuitorul de jos, de pe genunchi; de a considera că El e totul, iar tu nimic. Ea ne face să trăim îndemnul Mântuitorului: „Învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima“ (Matei 11, 29).

Cât i-a trebuit moţului dârz, vioi şi inteligent, vlăstarul din ţara Iancului, să lupte cu el însuşi ca să poată să-şi ceară iertare ierarhului său, pentru tot ce i-a greşit, sau poate nu i-a greşit! A făcut-o cu ochii ţintă la Mântuitorul Său, Care – deşi n-a greşit faţă de nimeni, fiind fără de păcat – a luat asupra lui toate păcatele lumii, pironindu-le pe Crucea Răscumpărătoare a Golgotei. Smeritul preot Iosif Trifa s-a lăsat călcat în picioare, zdrobit, numai ca să fie înălţat Iisus Hristos şi Adevărul Său.

Sau cât de bine îi sta Părintelui Vasile Ouatu în haina smereniei şi ascultării! Deşi înălţase în cartierul Ghencea, din Capitală, în mijlocul unor gropi devenite celebre în epocă, o măreaţă catedrală, în numai cinci ani, deşi ajunse o personalitate socială şi duhovnicească recunoscută de toţi, el nu s-a gândit niciodată să-şi facă o „Oaste“ a lui, în Bucureşti. Revista «Ostaşul Domnului», al cărei titular era, a pus-o complet la dispoziţia Părintelui Iosif Trifa, în momentele grele prin care treceau Profetul şi Lucrarea, în acea vreme. În 1935, când Părintele Iosif voia să mute Centrul Oastei şi Tipografia la Bucureşti, pentru a scoate Lucrarea din graniţele unei eparhii şi a o reda ţării întregi şi Bisericii întregi, Părintele Ouatu îi scrie o scrisoare în care concluzionează:

1. „Sunt la dispoziţie pentru o eventuală aranjare la Bucureşti. Aştept comanda şi execut!“

2. „Eu stau, repet, la dispoziţie. Comandă şi facem totul!“

Ce grăitoare dovadă de smerenie şi ascultare!

Nu mai vorbim de fratele învăţător Ioan Marini! Elev distins al Şcolii Normale din Deva, inteligent şi cult, cu perspective profesionale strălucite, renunţă la realizarea socială şi materială, la confortul unui viitor „luminător al satelor“, în favoarea nesiguranţei zilei de mâine, a dispreţului unor colegi de breaslă, urmându-l şi ascultândul în toate pe Părintele Iosif şi rămânând cu singura avere de la Neemia al său: paltonul şi căciula, de care nici moartea nu l-au mai despărţit.

Statornicia în credinţă, apărarea cu dârzenie a adevărurilor pe care le-au primit, sunt alte virtuţi care dau fermitate de granit portretului moral-spiritual al acestor aleşi ai Domnului. Ei au urmat întru totul calea Lui, căci au înţeles de la început care este planul Său cu acest popor de la Gurile Dunării.

În primul rând nici unul din aceşti înaintaşi n-au acceptat ideea necesităţii unei reforme a învăţăturii noastre de credinţă. Învăţătura Bisericii noastre e de la Mântuitorul Însuşi, de la Ucenicii şi Apostolii Săi, transmisă nouă prin sfinţii de pe parcursul celor două mii de ani. Nu reforma învăţăturii „dată o dată pentru totdeauna sfinţilor“, ci a vieţii noastre din temelii, prin Taina Pocăinţei şi a Naşterii din Nou! În articolul „Pe drumul Crucii“, publicat în numărul de pe 31 ian 1937 al foii «Isus Biruitorul», Părintele îşi exprimă fără echivoc crezul său statornic: „Nu pot – scrie el – eu însumi să trădez cauza Domnului şi lupta, amestecând grâul cu pleava, virtutea cu păcatul, lumina cu întunericul (…).

Orice ar fi să mi se întâmple, eu îmi voi păstra până la sfârşit dragostea mea faţă de Biserica strămoşească cu care n-am avut nici un fel de conflict de credinţă“. În «Moţiunea» din 12 sept. 1937, îşi afirmă şi mai hotărât poziţia sa faţă de Adevăr şi Biserică: „Nu avem nimic de adăugat canoanelor. Oastea nici nu a vrut, nici nu vrea să facă reguli peste sau contra Bisericii. Dar Oastea Domnului vrea să trăiască cu toată fiinţa regulile existente ale Bisericii“.

La fel, şi Părintele Ouatu, în scrisoarea anterior menţionată, îşi precizează crezul său de la care nu s-a abătut niciodată: „Sunt, în aceste clipe, soldatul care cade zdrenţuit de gloanţe, dar steagul îl ţine sus, în semn că nu s-a predat inamicului. Eu nu m-am predat. Am luptat, am suferit, dar nu m-am predat. De la ţintă nu m-am abătut“.

Aceeaşi consecvenţă îndârjită o constatăm şi la fratele învăţător Ioan Marini. Articolul „Amestecătura“ reprodus în numărul 2 din februarie 1994, al foii «Iisus Biruitorul», (vol. «Hotărâţi şi statornici»), precum şi din atitudinea fermă pe care o ia faţă de pastorul baptist Nichifor Marcu, în 1946, întăresc afirmaţiile noastre. După ce au făcut împreună, evanghelizare „în spirit ecumenic“, timp de aproape doi ani, acesta îi avansează fratelui Marini propunerea de a primi botezul, ca să fie…„desăvârşit“. Fratele învăţător îi răspunde prompt, dar cu amărăciune şi dezamăgire: „Atât ai înţeles din toată umblarea noastră împreună? Încă un nume în registrul vostru de evidenţă?!“ Şi de atunci a încetat orice colaborare cu acest fel de oameni.

Una din ultimele sale, poezii, publicată după moartea sa, în «Isus Biruitorul», nr. 7-8 din 1947, poartă titlul semnificativ „Legământ“.

Sub steag străin nu voi lupta
Şi jertfă baalilor n-oi da.
Un singur steag cunosc: Hristos!
Un singur lucru de folos:
Să spun de El, de Jertfa Lui,
De mântuirea Sa, oricui!“.

Acest „legământ“ ne angajează şi pe noi toţi, care am rămas credincioşi dragostei dintâi.

Da, înaintaşii noştri n-au făcut negustorie de principii. Ei nu şi-au schimbat încredinţările în funcţie de „barometrul“ intereselor personale. N-au opăcit „vinul nou“ al Oastei cu surogate occidentale sau de peste ocean. Ei nu şi-au permis să aducă „foc străin“ pe „altarul“ Oastei. Au respectat adevărurile primite şi le-au trăit, apărându-le cu preţul vieţii lor.

Iar azi, când tot soiul de îmbogăţiţi şi de privatizaţi în numele Oastei şi în numele sfinţilor ei îşi plimbă cu trufie pântecele îmbuibat şi se lăfăiesc în luxul cel mai sfidător, vrând să ne convingă cât de „grea şi de spinoasă“ este calea Crucii…, sau cât au suferit ei în anii dictaturii, riscându-şi bogăţiile de azi – răsplata pentru „jertfele“ de ieri, – ne întrebăm: Cu ce îndrăzneală mai rostesc numele ei, numele sfinte ale martirilor Oastei? Cu ce drept îşi permit să se dea drept urmaşii lor „autorizaţi,“ păstrători ai adevărului, atâta timp cât cuvintele şi faptele lor întinează tot ce este adevărat şi sfânt în această Lucrare?

Doamne Iisuse, zdrobeşte cu suflarea gurii Tale toate duhurile străine şi vrăjmaşe, şi îndreaptă-i spre pocăinţă pe toţi aceia care s-au lăsat amăgiţi de ele!

Slăvit să fie Domnul!

Iisus Biruitorul, nr. 2/1995

Prof. Gheorghe Precupescu
din ”Cruce și Înviere”
Tipărită cu binecuvântarea Î. P. S. Dr. Laurenţiu STREZA Arhiepiscop de Sibiu şi Mitropolit al Ardealului
Editura «Oastea Domnului» Sibiu, 2008

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *