Prof. Gheorghe Precupescu
A doua situaţie relevantă, din viaţa Marelui Pescar, o constituie episodul dureros al lepădării de Învăţătorul său, tocmai în momentele cele mai grele din existenţa Sa pământească (Matei 26, 69-75; Luca 22, 31-35, 54-62).
După Cina cea de Taină, Mântuitorul Se urcă, împreună cu ucenicii, pe Muntele Măslinilor. El ştie, ca Dumnezeu, întreg cursul neaşteptat al evenimentelor ce vor avea loc, iar, ca om, inima Îi este apăsată greu de plumbul unei întristări şi mâhniri „ca de moarte“ (Matei 26, 38). De aceea, omeneşte, El îi pune pe ucenicii Săi în gardă despre ceea ce se va întâmpla cu ei în noaptea aceea sfâşiată de beznele trădării şi ale urii: „Voi toţi vă veţi sminti întru Mine în noaptea aceasta…“ (Matei 26, 31). Dar ucenicul, uriaş la statură şi la îndrăzneală, şi de această dată, o ia înaintea celorlalţi, mărturindu-şi cu fermitate statornicia faţă de Învăţătorul Său: „Dacă toţi se vor sminti întru Tine, eu niciodată nu mă voi sminti“. Iar când Mântuitorul vrea să-l trezească la realitate, arătându-i că „mai înainte de a cânta cocoşul de trei ori“, chiar în noaptea aceea, se va lepăda de El, Simon Petru, zis şi Chifa, crezându-se o piatră de granit, I-a replicat: „Şi de ar fi să mor împreună cu Tine, nu mă voi lepăda de Tine (Matei 26, 33).
Dar, vai, chiar în aceeaşi noapte, Marele Pescar s-a lepădat de trei ori de Învăţătorul său, cu blesteme şi jurăminte, spunând în faţa aprozilor şi slujnicelor marelui arhiereu: „Nu-L cunosc pe omul acesta“ (Matei 26, 74). Şi, în acest greu păcat al laşităţii şi al trădării ar fi rămas ucenicul dacă, la a treia lepădare, n-ar fi cântat cocoşul, iar privirile sale nu s-ar fi întâlnit cu ale Învăţătorului, Căruia, în aceeaşi seară, I-a jurat credinţă cu atâta înflăcare. Dar, în aceeaşi clipă, ca şi atunci când se scufunda pe mare în prăpastia valurilor, Petru, străfulgerat de privirea Mântuitorului, a realizat că, de astă dată, se îneca în valurile uriaşe ale păcatului laşităţii şi trădării. Şi, atunci, dându-şi seama de îndoitul său păcat, el a făcut iarăşi un lucru extraodinar: „A ieşit afară şi a plâns cu amar“.
În acest context, cuvântul-cheie, cu valoare generalumană, legat de existenţa noastră, este „Şi a plâns cu amar“. Aceasta pentru că lacrimile au jucat şi joacă în istoria omului un rol deosebit: sunt lacrimi de bucurie şi de recunoştinţă, sunt lacrimi de durere şi de pocăinţă.
Victor Hugo spunea: „Ochii Îl văd mai bine pe Dumnezeu, prin lacrimi“. Oameni şi popoare s-au salvat de la pieire, prin baia de lacrimi curăţitoare şi sfinţitoare ale pocăinţei.
Din inima împăratului David, răvăşită de păcatul desfrânării, a ţâşnit, spre Tronul îndurării, Psalmul 50, în care ne regăsim toţi oamenii. Căci nu există om sub soare care să nu păcătuiască, într-un fel sau altul, iar acest Psalm este o poartă a lacrimilor spre iertare.
Cetatea Ninive, după ce a aflat prin proorocul Iona, că va fi nimicită din pricina fărădelegilor ei, s-a pocăit, rânduind un post atât pentru oameni, cât şi pentru animale, îmbrăcându-se în saci şi şezând în cenuşă, iar Dumnezeu, văzând „că se întorceau de la calea lor cea rea, i-a iertat, dăruindu-le viaţa“.
Toţi profeţii, mari şi mici, ai Vechiului Testament, sunt trimişi ai Cerului, care îi avertizează şi-i îndeamnă pe oamenii învrăjbiţi cu Dumnezeu, din pricina păcatelor de tot felul, să se-mpace cu El, prin lacrimile pocăinţei, spre a primi iertarea şi îndreptarea: „Să se lase cel rău de calea lui, şi omul nelegiuit să se lase de gândurile lui rele, să se-ntoarcă la Domnul, Care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru, care nu oboseşte iertând“ (Isaia 55, 7).
În Noul Testament, lucrarea de mântuire începe cu „glasul celui ce strigă în pustie“, spre a chema pe păcătoşi la pocăinţă. Dintre pildele Mântuitorului, etalonul pocăinţei rămâne pilda cu Fiul Risipitor. Este un model mereu actual pentru toţi fiii care au risipit darurile primite de la Dumnezeu, în chip nevrednic, şi care, „venindu-şi în fire“, şi-au călcat în picioare orgoliul, recunoscându-şi, în faţa Tatălui şi a Cerului, păcatele săvârşite. Tatăl cel Ceresc, prin Domnul Iisus, ne-a deschis uşa pocăinţei, ca toţi să ne mântuim. Dar este o deosebire între căinţă şi pocăinţă. A ne căi înseamnă doar a ne părea rău de un lucru săvârşit, dar fără a ne îndrepta – deci fără o răscolire mântuitoare a conştiinţei. Şi Iuda s-a căit, spunându-le marilor preoţi: „am vărsat sânge nevinovat“; dar această căinţă a sfârşit cu sinuciderea.
Cu totul alta este pocăinţa Apostolului Petru. Pocăinţa şi a se pocăi, în sensul originar al cuvântului (metanoia – metanein) înseamnă părere de rău, o dată cu făgăduinţa de îndreptare, pentru greşelile şi păcatele săvârşite; aceasta înseamnă înnoire, naştere din nou. Căci, pentru noi cei de azi, Taina Pocăinţei este o restaurare a Botezului, când am fost spălaţi de păcatele noastre şi am primit, prin mirungere, pecetea Duhului Sfânt. Sf. Apostol Petru s-a pocăit în sensul cel mai adânc şi răscolitor al acestui cuvânt.
Din nefericire, constatăm, nu numai în trecutul omenirii, dar şi în realitatea zilelor noastre, că la unii oameni are loc doar căinţa, nu pocăinţa ce duce la îndreptare, la înnoire din temelii, ci doar la o simplă operaţie de „chirurgieestetică“, punând, cum zice Eminescu, „haine de imagini pe cadavrul trist şi gol“.
Aşa cum în cetatea Ninive s-a pocăit, cu post şi rugăciune, nu numai poporul, ci şi împăratul şi dregătorii lui, având loc intrarea în normalitate a cetăţii, în toate planurile ei existenţiale, la fel ar fi trebuit să se întâmple şi în societatea noastră, după Revoluţia din Decembrie 1989.
Dar, regretabil, majoritatea celor care au păcătuit decenii de-a rândul faţă de popor, a făcut doar un act de căinţă fără urmări substanţiale, atât pe plan material cât şi spiritual.
Dacă am fi început intrarea noastră în „Canaanul libertăţii“ printr-o pocăinţă sinceră şi totală, azi ar fi alta înfăţişarea României. Însă, tot vorba lui Eminescu: „Formele se schimbară, dar răul a rămas“. Mulţi dintre prea puternicii de ieri – strălucite exemplare ale aristocraţiei muncitoreşti – au devenit marii capitalişti de azi. Ei s-au căit doar în faţa naţiunii, însă păcatele lor, îmbrăcate în straie creştine, sunt azi mai virulente decât ieri.
Reforma, la toate nivelurile, trebuia să înceapă cu înoirea „duhului şi a minţii“, cum spune Sfântul Apostol Pavel, adică de la schimbarea omului celui dinlăuntru. Dar, pentru că numai ne-am căit şi nu ne-am pocăit cu adevărat, în sensul evanghelic al Cuvântului, răul din trecut devenit, actualmente, cancer social, moral şi spiritual – tinde să urce spre faza metastazei. De fapt, nu ne mirăm că la noi se întâmplă aşa, când la „case şi mai mari“, care ar trebui să fie modele în toate privinţele, prin conducătorii lor, lucrurile se petrec tocmai invers. Împăratul umblă gol şi întreaga lume îi admiră îmbrăcămintea de piele…
Pentru a ieşi din impas, trebuie să ne căutăm modele în rândul Bisericii biruitoare şi-n al acelor oameni şi conducători care îşi călăuzesc principiile de viaţă după
Iisus Hristos şi Evanghelia Lui. Istoria noastră ne oferă modele de oameni, care şi-au pus viaţa în slujba lui Dumnezeu şi a poporului pe care El i-a rânduit să-l conducă. Cât de actuale sunt cuvintele profetului Ieremia: „Ţară, ţară, ţară, ascultă glasul Domnului“. Sau urarea Psalmistului: „Ferice de poporul al cărui Dumnezeu este Domnul“ (Ps 144, 15).
Cruce și Înviere
Prof. Gheorghe Precupescu
Editura «Oastea Domnului» Sibiu, 2008
