Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home LEGĂMÂNT ŞI MĂRTURIE

LEGĂMÂNT ŞI MĂRTURIE

LEGĂMÂNT ŞI MĂRTURIE

Iacov se consideră o verigă ce leagă trecutul de viitor, prin unirea sa în legământ cu Avraam şi cu Isaac. Trei sunt patriarhii Vechiului Testament: Avraam, Isaac şi Iacov. Când în mare fugă se îndrepta spre Mesopotamia, Beer-Şeba, Haran, rămânând acolo peste noapte, a luat o piatră, a pus-o căpătâi şi s-a culcat. Şi a visat o scară rezemată de pământ, al cărei vârf ajungea până la cer. Îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se coborau pe scara aceea. Şi Domnul-Dumnezeu stătea deasupra şi zicea: „Eu sunt Domnul, Dumnezeul tatălui tău, Avraam, şi Dumnezeul lui Isaac…”. Şi, după ce îi face mari făgăduinţe (cf. Fac 28) Iacov se trezeşte din somn şi face şi el juruinţe (legăminte) pentru Domnul.

În cei douăzeci de ani de slujire la Laban, socrul său, nu uită nici unul din legămintele sale pentru Domnul Dumnezeu şi nu-l ademenesc idolii lui Laban, nici închinăciunile sale. Iacov rămâne credincios Domnului Dumnezeului lui Israel.

Şi iată-l pe Iacov din nou în faţa unui nou legământ, de data asta între el şi socrul său (cf. Fac 31, 44-48). Au luat o piatră, au pus-o ca stâlp de aducere-aminte, au strâns pietre, au făcut o movilă. Iacov a numit-o Galed, adică Movila Mărturiei. Şi Laban a zis lui Iacov: Iată movila aceasta şi iată stâlpul acesta, pe care l-am ridicat între mine şi tine. Movila aceasta să fie martoră şi stâlpul acesta să fie martor că nici eu nu voi trece la tine peste movila aceasta, nici tu nu vei trece la mine peste movila aceasta şi peste stâlpul acesta ca să ne facem rău (cf. v. 51-52). Şi au întărit toate acestea chemând pe Dumnezeu ca judecător.

La Deuteronom, cap. 4, 25-27, găsim scris un avertisment şi un legământ. De data aceasta nu între popoare, naţiuni, triburi de oameni, ci Dumnezeu avertizează pe oameni prin robul Său Moise, zicând: „Vegheaţi asupra voastră ca să nu daţi uitării legământul pe care l-a încheiat cu voi Domnul Dumnezeul vostru, şi să nu faceţi vreun chip cioplit, nici vreo înfăţişare oarecare, pe care ţi-a oprit Domnul Dumnezeul tău să o faci. Căci Domnul Dumnezeul tău este un foc mistuitor, un Dumnezeu gelos”. Până aici avertismentul. Iată şi mărturia: „…Dacă veţi face ce este rău înaintea Domnului Dumnezeului vostru, ca să-L mâniaţi, iau astăzi martor înaintea voastră cerul şi pământul că veţi pieri de o moarte repede din ţara pe care o veţi lua în stăpânire dincolo de Iordan şi nu veţi avea zile multe în ea, căci veţi fi nimiciţi de tot” (Deut 4, 23, 25-27).

Dumnezeu, Tatăl nostru, ia martor nu unul, ci doi împotriva omenirii răzvrătite, şi nu oameni în care, prin neascultare, s-a sălăşluit păcatul, ci cerul şi pământul, care şi ele sunt în suferinţă din pricina neascultării omului şi aşteaptă cu dorinţe înfocate descoperirea fiilor lui Dumnezeu, căci întreaga fire a fost supusă deşertăciunii, nu de voie, ci cu nădejdea însă că şi ea va fi izbăvită din robia stricăciunii (cf. Rom 8, 19-22).

Acelaşi popor, Israel, abătându-se de la legile Domnului (cf. Iosua 22, 15-17), făgăduieşte Domnului ascultare. Şi Iosua, conducătorul după Moise, a făcut în ziua aceea cu poporul legământ, i-a dat legi şi porunci la Sihem şi a scris aceste lucruri în cartea Legii lui Dumnezeu. A luat o piatră mare, a ridicat-o din locul închinat Domnului şi a zis întregului popor: „Iată, piatra aceasta va fi martoră împotriva noastră, căci a auzit toate cuvintele pe care ni le-a spus Domnul; ea va fi martoră împotriva noastră, ca să nu fiţi necredincioşi Dumnezeului vostru”.

Psalmistul David ne prezintă şi alt neam de martori, străini de aceia care sunt în adevăr, şi anume neamul martorilor mincinoşi. „Nu mă lăsa, Doamne, la bunul plac al potrivnicilor mei! Căci împotriva mea se ridică nişte martori mincinoşi şi nişte oameni care nu suflă decât asuprire (Ps 27, 12). Şi iarăşi: Nişte martori mincinoşi se ridică şi mă întreabă de ceea ce nu ştiu (Ps 35, 11). Tot Psalmistul (Ps 89, 35-37) ne asigură credincioşia în care Dumnezeu Îşi ţine legământul Său, curăţia şi jurământul dat pe temelia sfinţeniei şi adevă-rului unic: „…Ca luna va dăinui pe vecie şi ca martorul cre-dincios din cer”.

În Noul Testament, Sfântul Ioan, încercatul şi mult-duhovnicescul Apostol şi Teolog, la urările sale de început al scrierilor Apocalipsei, transmite salutări şi din partea lui Iisus Hristos, Martorul Credincios, Cel Întâi Născut din morţi, Domnul împăraţilor pământului (cf. Apoc 1, 5). La cap. 3, vers. 14, citim: „Acestea zice Cel ce este Amin, Martorul Cel Credincios şi Adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu: Ştiu faptele tale, că nu eşti nici rece, nici fierbinte! O, dacă ai fi rece sau fierbinte!”. Iată şi o prorocie: „Voi da celor doi martori ai mei să prorocească, îmbrăcaţi în saci, o mie două sute şaizeci de zile” (Apoc 11, 3).

Printre multele învăţături ale Sf. Ap. Pavel, care ne privesc şi pe noi în modul cel mai direct, sunt: „Luptă-te lupta cea bună a credinţei; apucă viaţa veşnică la care ai fost chemat şi pentru care ai făcut acea frumoasă mărturisire înaintea multor martori” (I Tim 6, 12). Iar a treia îndrumare din care ne extragem tăria şi fiinţarea sau existenţa cea duhovnicească este următoarea: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună” (II Tim 3, 17). De atunci, razele luminoase ale Cuvântului sunt purtate pe aripile dragostei, urcând în sus spre Golgota, coborând apoi la sufletele din închisoare (cf. I Pt 3, 19) şi alunecând pe raza ce ne luminează prin Duhul Sfânt.

De atunci, lumea credincioasă este tot mai conştientă de existenţa ducerii la îndeplinire a unui plan măreţ de mântuire, prin Domnul Iisus Hristos Cuvântul, în care a binevoit ca întreaga omenire să se împace cu Creatorul, de existenţa unei hotărâri divine, a unui sfârşit în care Dumnezeu va supune Judecăţii Sale orice faptă bună sau rea, pedepsind cu iadul veşnic pe făptaşul nepocăit şi fericind cu viaţa veşnic fericită pe acela ce bine I-a plăcut Lui.

Golgota este centrul preocupărilor noastre, este locul unde Dumnezeu Şi-a arătat faţă de omenire dragostea la modul desăvârşit.

Crucea Domnului Iisus este drumul spre cunoaştere. Partea verticală ne arată iubirea Tatălui şi a Fiului coborând spre noi şi înfăptuind marea şi minunata lucrare a mântuirii; iar partea orizontală tot iubire mărturiseşte. În ea, Duhul Sfânt, prin Biserică, până la sfârşitul veacurilor face cunos-cută dragostea nemărginită şi mântuitoare a Tatălui Ceresc arătată şi descoperită nouă în Fiul Său Unul Născut şi pregăteşte Biserica întocmai ca pe o mireasă slăvită, fără pată sau orice altă zbârcitură, ci sfântă şi fără de prihană (cf. Ef 5, 27).

Învierea Domnului Iisus este pârga celor adormiţi (cf. I Cor 15). Aceasta ne adevereşte cu certitudine că El este Învierea şi Viaţa şi prin El suntem vii pe vecii vecilor. De aceea nu ne preocupă plimbările prin parcuri înflorite, nu ne căţărăm pe povârnişuri abrupte, spre a ne distra la limanul vremelnic al unor umbre pământeşti, nu mergem alături cu cei necredincioşi la spectacolele păcătoase, ci escaladăm întruna înălţimile duhovniceşti, ştiind că pe culmile înalte ale sfinţeniei se află El, Cel ce ne-a creat şi ne-a dăruit minunata sete ca să pătrundem tot mai adânc tainele cunoaşterii Sale. Ştim că preocuparea aceasta este grea şi plină de primejdii, că adesea trebuie să străbatem poteci nebătătorite, că prăpăstii ameţitoare ne pândesc la fiecare pas, dar nu dăm înapoi. Ştim în cine ne încredem. E Iisus cel Răstignit şi Înviat. Simţim amarul. Ne îndreptăm spre piscuri şi dăm mereu de alte colţuri stâncoase. Unii se întreabă de ce, oare, ne este sortită lupta cu mereu alte stânci pietroase şi nu ne este dat să păşim pe şes odihnitor şi lin. Aşa zice firea; şi toţi cei ce se lasă ademeniţi rămân undeva în urmă, până se pierd în noapte.

Pentru cei ce înaintează, fiecare creastă cucerită sau colţ stâncos depăşit dă nemărginita bucurie a apropierii de Dumnezeu şi razele dragostei Lui îi atrage spre noi şi noi victorii sfinte în marea bătălie contra vieţii degradante, în descompunere; şi numai prin harul Domnului se câştigă nemurirea.

În marea nemărginire scufundaţi, ne credem de pe acum visurile împlinite, dorurile ajunse la liman şi gustând sufleteşte din fericirea promisă. Cu cât ne apropiem de sfintele culmi, sufletele se întăresc, se sfinţesc, se desăvârşesc. Sus, pe munte, omul s-a întâlnit cu Dumnezeu. Sus, pe Golgota, Iubirea se jertfeşte şi omul este chemat pe nume, ca să primească darurile Crucii Sfinte şi să fie mântuit.

Grăiţi cuvântul Domnului / Cornel Rusu. – Sibiu : Oastea Domnului, 2011

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *