din vorbirea fratelui Traian Dorz de la nunta de la Marginea – 7 septembrie 1986
Când Domnul Dumnezeu a scris pe tablele lui Moise cele zece porunci, după primele patru porunci privitoare la datoriile noastre faţă de Dumnezeu, a scris a cincea poruncă, prima dintre celelalte, care urmează. Şi în această a cincea poruncă spune aşa: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să fii fericit şi să trăieşti multă vreme pe pământ”. Mântuitorul Însuşi, când a repetat odată porunca aceasta, a zis: „Este cea dintâi poruncă însoţită de o făgăduinţă”. Ce minunată este porunca aceasta! Şi ce frumoasă este făgăduinţa aceasta: să fii fericit şi să trăieşti mulţi ani! Dar această fericire şi această viaţă lungă este legată de obligaţia noastră de a ne cinsti părinţii. Şi adevărata cinstire a părinţilor noştri nu-i să le ridicăm un monument funerar sau să-i pomenim din când în când, spunând: „Dumnezeu să-i ierte!”. Ci adevărata cinstire a părinţilor noştri credincioşi este urmarea faptelor lor; este umblarea după cuvântul propovăduit de ei; este trăirea după modelul sfânt şi minunat de viaţă pe care ni l-au arătat ei. Noi ne lăudăm cu părinţii credincioşi – şi bine facem, şi trebuie să ne lăudăm totdeauna, pentru că fericit este acela care a avut nişte părinţi credincioşi. Dar de o mie de ori mai fericit este acela care, având aceşti părinţi credincioşi, a învăţat să-i respecte nu numai cu cuvântul şi cu amintirea, şi cu câte un parastas la câţiva ani, ci cu urmarea adevărată a trăirii lor, trăind şi el după voia şi după exemplul arătat lui de părinţii săi.
Acest lucru se întâmplă cu noi şi faţă de părinţii neamului nostru, şi faţă de sfinţii Bisericii noastre. Noi nu trebuie numai să respectăm anumite zile din calendar care ne aduc aminte de sfinţii noştri sau din istorie, care ne aduc aminte de înaintaşii noştri mari şi sfinţi, şi, cu aceasta, cu câteva cuvinte frumoase scrise din când în când la câte-o scadenţă istorică, pomenindu-le numele în câte un articol de ziar sau cu câte un prilej de sărbătorire, am terminat datoria faţă de ei. Ci adevărata noastră preţuire faţă de părinţii neamului nostru, ai istoriei noastre şi ai Bisericii noastre este să le urmăm faptele, după cum spune Sfântul Apostol Pavel în epistola sa, când zice: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri care v-au vestit vouă Cuvântul lui Dumnezeu. Uitaţi-vă cu băgare de seamă la sfârşitul felului lor de vieţuire şi urmaţi-le credinţa”. Aceasta cuprinde obligaţiile noastre atât faţă de părinţii noştri trupeşti, care ne-au crescut pe noi în lumina şi în teama de Dumnezeu, cât şi faţă de părinţii Bisericii noastre, sfinţii martiri şi mucenici, înaintaşii noştri care, în această Biserică sfântă şi în această învăţătură bună şi străbună, ne-au lăsat nouă adevărul mântuirii şi ni l-au propovăduit nu numai prin cuvântul lor, ci prin exemplul lor: „Trăiţi şi voi aşa! Credeţi şi voi aşa! Umblaţi şi voi aşa! Rămâneţi şi voi aşa! Şi veţi avea şi voi mântuirea, după cum şi noi, umblând după voia lui Dumnezeu, am ajuns la mântuirea sufletului nostru. Şi am ajuns, prin harul lui Dumnezeu, să vă lăsăm o patrie liberă, un pământ sfinţit de sudoare şi de lacrimi, stropit cu sânge, dar binecuvântat de Dumnezeu, pe care şi voi, umblând şi lucrându-l, veţi fi binecuvântaţi cu o viaţă fericită. Şi în ţărâna căruia, când va veni chemarea lui Dumnezeu, veţi [avea] şi voi o odihnă liniştită, până când va veni ziua cea mare a lui Hristos pe care o cerem în Crezul nostru sau în rugăciunea Tatăl nostru când spunem: «…vină împărăţia Ta»; sau: «…şi iarăşi va veni, cu mărire, să judece viii şi morţi» şi va întemeia Împărăţia care nu va mai avea sfârşit”. Până atunci, noi trăim pe pământul acesta sau odihnim sub pământul acesta sub care odihnesc oasele înaintaşilor noştri; dar sufletele noastre se vor ridica în cerul acesta în care odihnesc sufletele părinţilor noştri credincioşi.
Dacă noi dorim să fim cu adevărat lumina lui Dumnezeu şi să ne bucurăm de fericirea Lui, atunci trebuie să împlinim măcar această a cincea poruncă, ce cuprinde toate datoriile noastre atât faţă de părinţii noştri trupeşti, cât şi faţă de părinţii noştri sufleteşti, ca oameni. Şi faţă de părinţii neamului nostru sau părinţii Bisericii noastre, ca fii ai acestui popor şi ca fii ai acestei Biserici şi credinţe.
Binecuvântat va fi de Dumnezeu acela care nu-şi trădează niciodată părinţii săi şi familia sa. Dar osândit va fi întotdeauna de Dumnezeu – şi pe pământ, şi sub pământ – acela care-şi poate părăsi părinţii săi şi-şi poate trăda familia sa. Şi, cum se întâmplă acest lucru cu cei care-şi părăsesc părinţii trupeşti, cu atât mai mult se întâmplă şi se va întâmpla cu cei care îşi pot părăsi şi trăda părinţii sufleteşti, istoria lor, neamul lor, ţara lor, credinţa lor. Dumnezeu a făcut şi a întocmit lucrurile în aşa fel, încât fericirea adevărată, şi pe pământ, şi în cer, s-o avem numai împlinind Cuvântul Său. Pentru că nu există modalitate de a ajunge fericit şi mod de a câştiga fericirea adevărată şi statornică, decât în a asculta Cuvântul lui Dumnezeu şi a-l împlini. De nenumărate ori pe paginile Sfintelor Scripturi se spune aşa: „Ferice de cel care ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi-l împlineşte”. Fericirea este condiţionată de ascultarea şi împlinirea Cuvântului lui Dumnezeu.
Şi fericirea noastră pe pământ este condiţionată de ascultarea şi preţuirea părinţilor noştri şi a adevărurilor unice pe care le-a lăsat Dumnezeu ca noi, împlinindu-le, să fim fericiţi în El. Ne-a lăsat Dumnezeu o credinţă. Ne-a lăsat o Biserică. De mii de ani, părinţii noştri au trăit şi au murit cu nădejdea în Dumnezeu, Care le-a însemnat lor această unică credinţă pentru totdeauna.
Nu ştiu cum va putea fi mântuirea pentru alte neamuri… pentru alte adunări… pentru alţi oameni. Dar pentru noi, Dumnezeu a pus mântuirea în credinţa asta, în Biserica asta, în adunarea asta, în Lucrarea asta! De aceea ne-a chemat El la această taină şi minune care este Lucrarea în care suntem noi chemaţi, Lucrarea Oastei Domnului, născută în poporul nostru, din sufletul acestui neam, născută în Biserica noastră, din învăţătura acestei credinţe, prin puterea Duhului lui Dumnezeu, Care a făcut-o. Că toată această Lucrare este o minune a puterii lui Dumnezeu făcută în zilele noastre de revărsarea Duhului Sfânt şi de taina minunată a Voii Sale.
Ei, pentru noi, ca neam, pentru noi, ca şi credinţă, pentru noi, ca familie, pentru noi, ca indivizi, nu există mântuire altfel, decât în felul acesta. Şi iată ce minunat răsplăteşte Dumnezeu credinţa noastră, dacă noi suntem statornici în împlinirea voii lui Dumnezeu aşa cum ne-a cerut El: dacă ne iubim credinţa noastră, dacă ne iubim patria noastră şi dacă, din îndemnul conştiinţei, ascultând de Cuvântul lui Dumnezeu, ne preţuim aceste două unice şi eterne valori. Dumnezeu a pus în această iubire şi ascultare de ele propria noastră fericire şi a urmaşilor noştri.
Iată, mulţi dintre noi, care suntem mai bătrâni – şi dumneavoastră ştiţi bine – cât trebuie să-I mulţumim noi lui Dumnezeu acum pentru că am ajuns să ne putem bucura în chip aşa de minunat de aşa strângeri şi adunări frăţeşti! Nu-s mulţi ani de când în adunările noastre era aşa un duh de neînţelegere, de dezbinare, de tulburare, că veneai spre adunare să te bucuri şi te întorceai chinuit şi zbuciumat… În loc de unitate între fraţi, în loc de dragoste şi părtăşie, era un duh de dezbinare, erau oameni care nu se puteau privi. Îşi ziceau şi se numeau, şi li se părea că sunt credincioşi, şi ei nu se puteau privi drept şi frumos, şi cinstit în ochi. Când îl vedea venind [pe unul] de-acolo, se ducea dincoace, ca să nu se întâlnească frate cu frate, om cu om. Cine a semănat între noi aceste păreri diferite, care ne-au făcut să avem încredinţări diferite şi, în loc să ne ducă la unitate şi pace, [ne-au dus] la dezbinări, la tulburare şi la ură? Nu duhul satanic? Dar acel duh este mai primejdios, care vine în Numele Domnului şi în numele Cuvântului Său, să semene ura şi vrajba. Nici o minciună nu-i mai primejdioasă ca aceea care are puţin adevăr în ea. Pe baza puţinului adevăr, pe cel lesne crezător în înşală şi el acceptă marea minciună, care aduce apoi dezbinarea, ura, vrăjmăşia între om şi om, între frate şi frate, între soţ şi soţ, între vecin şi vecin, între semen şi semen.
Iată cum trebuie să binecuvântăm noi din toată inima pe Domnul nostru că S-a îndurat să ne aducă vremurile în care abia aşteptăm să ne întâlnim unii cu alţii. Ne privim printre lacrimi de bucurie şi ne scăldăm în lacrimi de iubire unii pe alţii, dorind să ne revedem şi nemaiputându-ne despărţi! Iată taina dragostei lui Dumnezeu pusă în noi şi între noi. Şi cum să binecuvântăm noi mai mult şi mai frumos pe Domnul, decât cu lacrimi de recunoştinţă şi cu cântări înlăcrimate de bucurie pentru că ne-a ajutat să ajungem acum astfel de vremuri şi să putem sărbători nunţile tinerilor noştri într-un fel atât de binecuvântat şi de fericit!
Aşa au petrecut înaintaşii noştri înainte de a ajunge sub stăpânirea acelor popoare păgâne care ne-au adus obiceiurile lor, otrăvind obiceiurile noastre şi sărbătorile noastre cu alcoolul, cu vorbirile murdare, cu glumele proaste, cu muzica blestemată şi cu tot ce poate aduce nimicirea sufletească şi apoi şi trupească a unei familii, a unui suflet şi a unui neam.
Mulţumim lui Dumnezeu că, prin lucrarea Lui tainică, a adus sărbătoarea dezrobirii noastre de sub stăpânirile străine atunci când, la întregirea patriei noastre, Dumnezeu a ascultat rugăciunile cu care părinţii noştri, de-a lungul atâtor secole, s-au rugat stropind şi plătind cu jertfe ziua eliberării noastre naţionale. Noi ne bucurăm astăzi de o patrie liberă şi binecuvântată. Ne putem vorbi unii altora cuvintele de iubire pe care le spunem soţiei, copilaşului, mamei în limba noastră, neîmpiedicaţi de nimeni şi ne putem bucura de atâtea avantaje ale libertăţii pentru că, de-a lungul atâtor secole, părinţii noştri s-au rugat şi au suferit pentru această zi minunată şi pentru această epocă binecuvântată în care putem să ne împărtăşim unii altora simţirile calde şi dulci (…).
(…) Poate a trebuit să mai fie suferinţe şi după aceea. De ce? Pentru că şi libertatea duhovnicească se plăteşte tot cu jertfe, cum a fost plătită libertatea noastră naţională. Pentru că, deşi Dumnezeu ne-a dat eliberarea noastră naţională de sub jugul popoarelor păgâne şi străine care ne-au asuprit şi ne‑au chinuit, noi, şi după această eliberare din 1918, am rămas tot robi la păcatele şi la duşmanii noştri sufleteşti, care erau: beţia, alcoolismul acesta nenorocit, care aduce după el ceartă, ură, dezbinare, vrajbă, divorţuri, crime, furturi, nenorociri şi aşa mai departe. Ce folos de libertatea noastră, dacă noi suntem robii acestor ticăloşii şi patimi care ne înrobesc şi ne nimicesc pe dinăuntru fiinţa noastră naţională, fiinţa familiei noastre, pacea şi bucuria căminelor noastre? Ce bucurie poate fi în lucrurile din afară şi-n condiţiile din afară, dacă înăuntru, în familia noastră, nu-i dragoste între soţi, nu-i respect faţă de părinţi, nu-i milă de semeni, de bătrâni, de neputincioşi şi n-avem în noi credinţa în Dumnezeu, care ne face să privim printre lacrimi de dragoste semenul nostru care are nevoie de ajutorul nostru şi să ne împărţim pâinea cu cel flămând, şi să ne împărţim lacrima cu cel care suferă, şi să ne împărţim bucuria cu cel care se bucură şi durerea cu cel care este în suferinţă?
Când această dezrobire o vom avea noi deplină, când vom fi dezrobiţi de robia urii, de stăpânirea alcoolismului, a păcatelor, a lăcomiei, a lenei, a corupţiei şi a celorlalte păcate care ne macină fiinţa noastră trupească şi sufletească, atunci Dumnezeu într-adevăr ne va face să simţim bucuria adevăratei eliberări.
La aceasta a lucrat Dumnezeu prin Lucrarea Oastei Domnului, care a venit în mijlocul poporului nostru şi-n Biserica noastră îndată după eliberarea noastră naţională. Pentru ca să completeze această eliberare şi prin dezrobirea noastră sufletească de sub povara păcatelor care ne asupreau şi ne nimiceau mai mult decât vrăjmaşii păgâni care ne-au asuprit istoria noastră mii de ani. Păgânii aceştia nu ne-au putut nimici fiinţa neamului şi a credinţei. Dar păcatele, ticăloşia păcatelor ne poate distruge. Şi iată cum distruge familii, cum distruge suflete, cum distruge tineretul prin tot felul de lucruri urâte şi prin neascultare. Cum se înmulţesc hoţiile, stricăciunile şi ticăloşiile, din cauza păcatului.
Când noi, prin harul lui Dumnezeu, vom face ca acest aluat frumos care s-a pus de către Dumnezeu în frământătura neamului nostru – care este Lucrarea aceasta de renaştere duhovnicească, de însănătoşire spirituală în Biserica noastră şi în neamul nostru – când această Lucrare, acest aluat sfânt va dospi toată frământătura neamului nostru, gândiţi-vă ce frumos va fi atunci! Când, pe orice drum vei merge, vei auzi despre dragoste şi despre pace între semeni! Când nu vor mai fi ochi care să se ocolească cu ură unul pe altul, când nu vor mai fi feţe pe care să le vezi întunecate când te apropii de ele, când vor fi pretutindeni numai copii ai lui Dumnezeu şi membri ai Bisericii noastre şi ai neamului nostru cinstiţi în toate, harnici în muncă, statornici în iubire, respectuoşi faţă de semeni, crescând în această atmosferă binecuvântată pe care numai Hristos o poate da, cât de fericiţi vom fi toţi!
Cât de fericite veţi fi voi, mame scumpe, când fetele voastre – şi voi, taţi credincioşi, când băieţii voştri – vor avea astfel de nunţi care, de la primul pas, vor fi însoţite de binecuvântarea lui Dumnezeu! S-a spus că trei evenimente mari are omul – fiecare om – în viaţa sa: naşterea, căsătoria şi moartea. Alte evenimente aşa de importante n-are un om în viaţa sa. Dacă se naşte sănătos şi binecuvântat, el are o viaţă binecuvântată şi fericită. Dar cine se naşte handicapat, cu boală din naştere, cu boală moştenită, trăieşte toată viaţa chinuit. Vai de părinţii care au astfel de copii… Ori de câte ori o mamă sau un tată priveşte la un astfel de copil simte durerea străpungându-i inima. Şi se gândeşte cum s-au gândit ucenicii Domnului când, în Ioan capitolul 9, se vorbeşte despre acel orb din naştere despre care ucenicii au întrebat pe Domnul: „Doamne, cine a păcătuit: omul acesta sau părinţii lui, că s-a născut orb?”. Ce întrebare nepotrivită! Cum să păcătuiască omul acesta înainte de a se naşte, pentru ca din cauza păcatului lui să se nască orb? Noi nu ştim. Poate că există şi astfel de ispăşiri. Păcate care vor fi făcute de către om într-o viaţă a lui ulterioară să fie pedepsite înainte, printr-o naştere defectuoasă. Noi nu ştim… Sunt atâtea taine în jurul nostru şi lângă noi pe care nu le putem explica. Dar iată că şi ei au gândit atunci că există ceva în legătură cu păcatul când se iveşte o defecţiune în familie. De câte astfel de defecţiuni am putea fi noi scutiţi dacă am trăi frumos, credincios şi sfânt, după cum spune Cuvântul lui Dumnezeu: „Dacă sunteţi credincioşi, copiii voştri vor fi binecuvântaţi. Altfel, copii voştri sunt necuraţi”.
Vreţi să fie copiii voştri fericiţi? Dragi părinţi, întoarceţi-vă la Dumnezeu acum! Pentru ca hotărârea pentru Domnul să aducă binecuvântare pentru copiii voştri pe care îi veţi creşte. Întoarcerea la Dumnezeu vă va da un duh liniştit. Şi copilaşul conceput într-o atmosferă liniştită şi paşnică în viaţa părinţilor săi şi în căminul lor va creşte binecuvântat. Nu vor fi copii nervoşi, cum cresc copiii părinţilor nervoşi. [Copii] care moştenesc nervozitatea şi nerăbdarea de pe când încă erau numai concepuţi. Pentru că starea sufletească a părintelui se imprimă adânc şi pe starea copilului. De ce se nasc copii neascultători, răi, vagabonzi, vrăjmaşi, hoţi, răufăcători? Pentru că au fost concepuţi când nu trebuia. În zilele de post şi rugăciune, când trebuia să fie înfrânare deplină la părinţi. Dar, neavând credinţa în Dumnezeu, n-au nici frică de păcat. Şi, împreunându-se în timp nepotrivit: de post, de rugăciune, de sărbători, se nasc copii nefericiţi. Iată de ce părinţii vor răspunde în faţa lui Dumnezeu pentru viaţa ulterioară a copiilor lor. Pentru că, nefiind ei credincioşi, i-au conceput într-o stare de necredinţă. Şi această stare s-a imprimat şi pe trupul, şi pe sufletul copiilor.
Ce mare lucru este să fie omul credincios! Noi binecuvântăm pe Domnul pentru părinţii credincioşi cărora, din cauza credinţei lor, Dumnezeu le dă astfel de copii. Şi binecuvântăm pe Domnul totdeauna când copiii ascultă de părinţii credincioşi.
Se mai întâmplă un fenomen. În Lucrarea Oastei Domnului sunt părinţi credincioşi care au avut mulţi copii. Atâta vreme cât copilul, în primii şapte ani, [este] sub îndrumarea părinţilor, mama şi tatăl credincios duc copiii la biserică şi‑i duc la adunare, şi ei cresc cu un verset, cu o cântare, cu o poezie… Şi ne binecuvântăm unii pe alţii când vedem copilaşii îngenunchind în jurul mamei; şi aceasta ne încredinţează că ei vor avea o creştere fericită. Dar ce se întâmplă în ai doilea şapte ani, când copilul iese de sub oblăduirea şi grija părintească, de la şapte la paisprezece ani, când se dezvoltă în om individualitatea sa şi el capătă cunoştinţa binelui şi a răului, dacă noi nu stăruim cu toată rugăciunea şi râvna pentru copil să rămână în ascultarea Domnului cum fusese când era sub şapte ani, în biserică şi-n adunare? El va creşte în duhul lumii, în duhul veacului acestuia. Noi vom avea apoi tineri zişi credincioşi în adunare, pentru că, de drept, ei sunt membri ai adunării prin tatăl său şi mama sa, care vin la adunare… mai vin şi ei la adunare… Dar – pentru că la vârsta aceea de paisprezece ani, când omul ajunge să capete buletin de identitate şi devine un om, o persoană, o entitate separată în viaţă, el n-ajunge să facă legământ cu Dumnezeu, pentru ca să se nască pentru Dumnezeu şi din Cuvântul, şi din Duhul Lui Sfânt, pentru ca să devină un om credincios – noi avem copii, tineri ai noştri membri de drept în adunare, dar nu membri de fapt. Pe aceştia, în timpul adunării, îi vezi de multe ori, cu tristeţe, stând pe la colţuri, râzând şi vorbind lucruri de nimic. Aceştia, deşi sunt copii ai credincioşilor, cresc dezordonat, în duhul lumii şi neascultători, şi fără respect faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Aceştia fac probleme în adunarea Domnului şi-n familia celor credincioşi. Poate că şi noi suntem mai vinovaţi, pentru că ar fi trebuit să stăruim mai mult, [să facem] aşa ca în unele culte creştine unde, la vârsta de 14 ani, când copilul, tânărul, primeşte buletin, el trebuie să facă o formă de consacrare: e dus la biserică, îmbrăcat în haine albe, se mărturiseşte şi se împărtăşeşte şi, primind astfel împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, el devine un consacrat al Domnului, un închinat al Domnului, unul care s-a predat şi s-a hotărât pentru Dumnezeu. Un astfel de tânăr care e trecut printr-o astfel de împrejurare fericită nu mai creşte nepăsător, pentru că el însuşi are asupra lui puterea lui Dumnezeu care lucrează prin acest legământ şi îl transformă într-un element credincios şi într-un membru de fapt al Împărăţiei lui Dumnezeu.
Prin Botez, noi devenim membri de drept ai Bisericii. Dar prin pocăinţă, adică prin naşterea din nou, devenim cu adevărat membri de fapt ai Bisericii lui Dumnezeu. Cel care este numai botezat poate fi, de drept, înscris în registrul de botezaţi şi în registrul unei confesiuni creştine. Dar dacă el nu s-a predat Domnului, n-a pus legământ cu Dumnezeu şi nu s-a hotărât la vârsta când putea şi când era dator să facă aceasta, la 14 ani cel mai târziu, dacă el n-a făcut acest act sfânt, el a rămas numai de drept înscris în registrele de botezaţi ale Bisericii şi confesiunii, dar n-a devenit membru de fapt, cu viaţa, cu trăirea; un om duhovnicesc adevărat, credincios şi moştenitor al Împărăţiei lui Dumnezeu.
Noi Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru miile, zecile de mii de tineri hotărâţi pentru Domnul şi predaţi în Lucrarea Domnului. Dar ne rugăm stăruitor şi pentru ceilalţi puţini care, deşi fac parte din familiile fraţilor noştri, încă nu s-au născut din Duhul şi din Cuvântul lui Dumnezeu, pentru a fi cu adevărat născuţi din nou. Dacă sunt născuţi numai de noi, oricât de credincioşi am fi noi, în zadar. Dacă nu sunt născuţi din Apă şi din Duh, adică din Cuvântul lui Dumnezeu şi din Duhul lui Dumnezeu, ei sunt pierduţi.
Sunt foarte mulţi care, abătuţi fiind de la credinţa cea sănătoasă, bună şi străbună lăsată nouă, au interpretat rău Cuvântul lui Dumnezeu şi, când au citit acolo despre Apă – socotită ca Apa cea Vie, care este Cuvântul lui Dumnezeu (după cum spune în alte locuri Cuvântul lui Dumnezeu) –, au socotit că apa aceasta moartă şi trecătoare este adevărata Apă din care pretinde Domnul Hristos că cel care nu se naşte nu va moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Ca şi alte greşeli, aceasta este una dintre cele mai mari greşeli, în ispita cărora au căzut foarte mulţi dintre noi. Şi au ajuns robii unor încredinţări străine, şi au interpretat Cuvântul lui Dumnezeu fals. Şi astfel, ei mărturisesc o credinţă falsă, care nu le va da mântuirea nici pe pământ, nici în cer.
În Evanghelia de astăzi e cuprinsă cea mai minunată Evanghelie, după [cea din] Ziua Învierii, din toate Evangheliile anului. Dacă veţi citi capitolul 3 de la Sfântul Evanghelist Ioan, veţi da acolo peste unele dintre cele mai minunate versete ale Cuvântului lui Dumnezeu, provocate de întâlnirea lui Nicodim cu Mântuitorul. Ar fi multe de vorbit despre lucrurile acestea, adevăruri foarte necesare pentru noi. Dar timpul, ceasul acesta ne zoreşte şi obligaţia să ne prezentăm la timp la sfânta biserică pentru Taina Cununiei nu ne dă voie să vorbim aşa de pe larg şi aşa de adânc, şi aşa de amănunţit cum s-ar cuveni despre aceste lucruri. Dar dacă veţi citi capitolul 3 din sfânta Evanghelie după Ioan, care este unul dintre cele mai rău interpretate, în înţelesul lor, de către foarte mulţi, veţi vedea că prima parte, până la versetul 10, 12, este ocupată de problema naşterii din nou, de care era frământat Nicodim când a venit noaptea la Iisus. Ce mare lucru este acesta! Frământarea naşterii din nou să te aducă la Iisus şi să stai de vorbă cu Cuvântul Lui este unul dintre cele mai minunate lucruri. Nicodim a venit noaptea atunci la Iisus. Şi fiecare cuvânt din tot ce scrie acolo cu privire la aceasta este foarte important.
N-avem timp să stăm de vorbă… Ar trebui zile întregi să dezbatem amănunţit şi să medităm profund la aceste adevăruri foarte necesare pentru noi, pe care cei care nu le cunosc, răstălmăcindu-le ca şi pe celelalte Scripturi, o fac spre pierzarea şi rătăcirea lor.
Deci prima parte vorbeşte despre naşterea din nou, cuvinte adresate lui Nicodim. După aceea urmează un cuvânt minunat al Mântuitorului, în care e cuprinsă şi Evanghelia de astăzi… (Şi dacă întârziem zece minute, se merită să întârzii pentru nişte lucruri pe care nu oricând le poţi afla.) Deci începând cu versetul 13 se începe vorbirea Mântuitorului către Nicodim. Şi cuvintele acestea cuprinse în versetele acestea despre naşterea din nou, despre faptul că „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” şi despre celelalte adevăruri, până la versetul 21, sunt cuvintele lui Hristos. Cuvintele acestea Hristos le-a spus. Domnul şi Mântuitorul nostru Hristos. Versetul 16 din capitolul 3 de la Ioan, care este versetul de aur, cel mai strălucit verset din toată Scriptura, a fost spus de gura lui Hristos, Mântuitorul nostru. Şi El vorbeşte aici despre semnul ridicat de către Moise în pustie. Ce era acest semn? Acest semn era o cruce! Cel dintâi chip cioplit l-a făcut Moise, după ce a primit Legea. Legea, care nu putea da mântuire. A făcut această cruce peste care a spânzurat şarpele. Că pe o prăjină, cum scrie acolo, nu se poate spânzura nimic. O prăjină e un băţ. Nu poţi spânzura… Numai pe o cruce se poate aşeza stabil un lucru. Şi semnul Crucii a fost cel dintâi semn pe care Moise l-a făcut în Vechiul Testament şi care închipuia tainic semnul Crucii prin care a fost nimicită tăria diavolului şi a fost anulat păcatul nostru.
De aceea, la Evanghelia de astăzi se citeşte Apostolul din capitolul 6 de la Galateni. Acolo Sfântul Pavel zice: „Pentru mine, a trăi este crucea lui Hristos. Pricina mea de laudă este crucea lui Hristos, prin care lumea a fost răstignită faţă de mine şi eu faţă de lume”. Iată taina şi sensul acesta adevărat pe care foarte mulţi, citindu-l superficial sau interesat, l-au răstălmăcit şi au făcut din Cruce, în loc de un semn al Jertfei răscumpărătoare a lui Hristos, un semn de batjocură şi de dispreţ.
Moise a făcut prima cruce şi el a spus: „Priviţi!”, simbolizând prin aceasta ceea ce a spus Hristos: „Aşa trebuie să fie înălţat Fiul omului, cum a fost înălţat şarpele”. Pentru ca această cruce privind-o toţi, să capete viaţa, cum au căpătat vindecare cei muşcaţi de şarpe.
Sfântul Apostol Pavel a înţeles acest lucru. Şi ce uşor de priceput este pentru cel cu inima curată şi cu cugetul curat taina aceasta!
Iată câte lucruri concrete au un înţeles abstract; câte lucruri trupeşti au un înţeles duhovnicesc! Noi spunem: „Acesta este Cuvântul lui Dumnezeu”. Şi este adevărat. Dar Cuvântul lui Dumnezeu acesta este hârtie, este cerneală, este vopsea, este carton. Şi Cuvântul lui Dumnezeu este Duh şi viaţă, nu hârtie şi vopsea. Totuşi cine păcătuieşte împotriva acestui Cuvântul scris păcătuieşte împotriva Cuvântului nevăzut al lui Dumnezeu, care este Duh şi viaţă.
Aşa trebuie să înţelegem noi că lucrurile văzute au un corespondent nevăzut. Trupul nostru văzut are corespondentul lui cel mai de valoare sufletul său şi duhul său. Şi cine respectă sufletul meu respectă şi trupul meu. Şi cine nu respectă trupul meu, acela batjocoreşte sufletul meu.
Aşa este şi cu semnul Crucii. Aşa este şi cu Cuvântul lui Dumnezeu. Aşa este şi cu taina transsubstanţierii pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele lui Hristos. E pâine şi vin, dar e Trup şi Sânge. Sfântul Apostol Pavel spune aşa: „Pâinea pe care o binecuvântăm nu este ea împărtăşirea cu Trupul lui Hristos? Paharul binecuvântat pe care-l binecuvântăm nu este el împărtăşirea cu Sângele lui Hristos? Aşa că cine se apropie cu nevrednicie de pâinea aceasta şi de paharul acesta necinsteşte Trupul lui Hristos şi Sângele Lui. Se face vinovat de Trupul şi Sângele lui Hristos”. Iată cum un lucru văzut are o valoare nevăzută, adevărata şi veşnica valoare. Aşa e şi cu Crucea. Cine batjocoreşte Cartea aceasta văzută batjocoreşte Cuvântul cel viu şi sfânt al lui Dumnezeu. Cine dispreţuieşte pâinea şi vinul din Pahar batjocoreşte Trupul şi Sângele lui Hristos. Aşa se întâmplă şi cu semnul Crucii: cine dispreţuieşte semnul acesta văzut batjocoreşte sensul ei cel nevăzut, care este Jertfa răscumpărătoare a lui Hristos, despre care Sfântul Apostol Pavel a spus: „Pentru mine, a trăi sau a muri, a crede şi a vieţui este crucea lui Hristos”. El aşa a înţeles şi le-a spus aşa: „Vă spun şi acum, cum v-am mai spus, plângând: sunt mulţi care se poartă ca vrăjmaşi ai crucii lui Hristos”.
Astea sunt numai unele dintre adevărurile asupra cărora urma să medităm în Evanghelia de astăzi. Că toate sunt conţinute şi în Evanghelia, şi în Apostolul de astăzi care, în mod central, în mijlocul lui, are Crucea: Jertfa crucii şi semnul Crucii, nu numai înţelesul ei cel tainic.
De aceea binecuvântăm pe Domnul pentru sărbătoarea aceasta fericită şi, întărindu-ne în credinţa noastră, ne îmbărbătăm şi împotriva celor care pot să nimicească credinţa noastră. Şi-i avertizăm pe fraţii noştri şi pe surorile noastre care au primit Cuvântul lui Dumnezeu atât de minunat în această Lucrare sfântă care iată ce binecuvântări are de la Dumnezeu, [fraţi] care au trecut în alte părţi, la alte crezuri. Nu la credinţe… că nu există decât o singură credinţă, dar crezuri sunt o mie. Şi cei care nu-şi păstrează credinţa lor pe care au primit-o o dată pentru totdeauna de la Dumnezeu ajung ispitiţi să cadă în crezuri străine. Şi apoi, înşelaţi de aceste duhuri amăgitoare, se pierd pentru totdeauna, închipuindu-şi tocmai atunci că stau bine. Că nu există o pierdere mai sigură şi mai nefericită pentru cineva, decât aceea pe care i-o dă satana prin convingerea că tocmai atunci când stă rău stă bine.
Dar iată ce minunate bucurii ne dă nouă Dumnezeu în credinţa noastră şi a părinţilor noştri! Sunt unii care, părăsind credinţa, au părăsit şi ţara. Ce nefericire… Străini sunt şi unde au mers, străini sunt şi aici. Aşa-i şi cu credinţa. Străini vor fi în vecii vecilor şi de unde au plecat, că au plecat dintre noi, şi unde s-au dus, pentru că s-au dus nu la credinţa lor. La un crez al altora! Nefericiţi sunt şi nefericiţi vor fi în vecii vecilor, pentru că adevărata fericire rămâne numai în iubirea de fraţi, în iubirea de ai tăi, în iubirea de pământul tău şi de familia ta – trupească sau sufletească – în care te-a născut Dumnezeu şi în care te-au născut părinţii tăi.
Dragii mei fraţi şi surori, mulţumim lui Dumnezeu că ne-a dat ocazia aceasta să reflectăm asupra acestor lucruri. Desigur că, toată noaptea stând şi ascultând Cuvântul lui Dumnezeu, aţi auzit multe alte adevăruri, dar care toate vizează acelaşi lucru şi caută să ne aducă pe noi la acelaşi numitor comun: dragostea de Dumnezeu, dragostea de semeni, adică de patria noastră; dragostea de părinţii noştri cei trupeşti şi dragostea de cei sufleteşti. Că avem datorie faţă de părinţii trupeşti – şi blestemat este oricine batjocoreşte pe tatăl său şi pe mama sa. [Aceasta] în nenumărate locuri din Cuvântul lui Dumnezeu este scris: „Pe ochiul care batjocoreşte pe tatăl său şi râde de mama sa să-l scobească corbii la pârâu”. Şi în atâtea locuri spune Cuvântul lui Dumnezeu avertismente cutremurătoare pentru cei care-şi necinstesc părinţii trupeşti. Dar a-i necinsti pe părinţii sufleteşti, adică a nu-i asculta pe cei care te-au adus pe tine la Dumnezeu, care ţi‑au pus ţie în mână Biblia şi care te-au învăţat să îngenunchezi, şi care te-au învăţat să te rogi pe tine, care nu ştiai să rosteşti două cuvinte, şi te-au învăţat o cântare cu lacrimi, şi te-au învăţat să-L iubeşti pe Dumnezeu şi pe fraţi, dacă totuşi îi dispreţuieşti, trecând peste cuvântul lor şi peste cinstea lor la crezuri străine, cu care n-ai avut nimic şi nu vei avea nimic, aceasta e un păcat şi mai mare. Pentru că un cuvânt al vechilor înţelepţi spune aşa: „Dacă învăţătorul tău, părintele tău trupesc şi părintele tău sufletesc au acelaşi necaz şi aceeaşi lipsă de tine în acelaşi timp, dator eşti mai întâi să-l ajuţi pe părintele tău duhovnicesc şi apoi pe părintele trupesc. Pentru că părintele duhovnicesc te-a născut pentru viaţa veşnică, dar cel trupesc te-a născut pentru o viaţă trecătoare”. Când însă şi părintele tău trupesc, şi cel sufletesc este acelaşi, iată cât de adâncă şi cât de înaltă este răspunderea pentru ascultarea noastră.
Şi dacă aşa stau lucrurile cu părinţii noştri trupeşti, aşa stau lucrurile şi cu patria noastră, şi cu credinţa noastră. Cine poate părăsi credinţa, acela poate părăsi şi ţara. Cine poate părăsi Biserica, acela îşi părăseşte şi patria. Cine poate dispreţui credinţa pe care a avut-o el de la început, acela nu va mai avea în veac nici o credinţă respectată şi respectuoasă. Pentru că una i-a dat-o Dumnezeu, aceea prin care s-a hotărât el şi a pus legământul. Dacă şi-a călcat legământul, şi-a călcat credinţa. Şi nu există două legăminte, nici zece legăminte, nici două botezuri, nici zece botezuri. E unul şi pentru totdeauna şi botezul, şi credinţa, şi Dumnezeu.
De aceea, dându-le valoare la toate aceste adevăruri şi porunci, noi vom fi binecuvântaţi, dacă ascultăm şi rămânem credincioşi. E adevărat că nu totdeauna viaţa e numai bucurie şi fericire. Dar părinţii noştri cât ne-au certat şi ne-au mustrat, şi ne-au bătut – şi poate că uneori pe nedrept! Dar au rămas părinţii noştri faţă de care avem o datorie divină să-i preţuim şi să-i iubim. Aşa e şi cu credinţa noastră şi cu ţara noastră. Poate că uneori pe unii ne mai nedreptăţeşte, că nu poţi să faci dreptate totdeauna; nici Dumnezeu nu le face la toţi după părerea lor! Dar oricât de nedreptăţiţi am fi noi de către Biserica noastră sau de către ţara noastră, ele rămân tot unicele şi sfintele valori pentru noi. Vine vremea când recunosc că au greşit sau că ne-au făcut o nedreptate, cum recunoaşte de multe ori şi mama că a bătut pe nedrept copilaşul – sau tatăl. Dar, în dragostea care vine după aceasta, ce împăcare şi ce bucurie este şi ce părtăşie se statorniceşte pentru totdeauna! Aşa-i şi cu aceste lucruri.
185. URMAREA PĂRINŢILOR – SEMNUL CRUCII
Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, vol.4
