Vorbirea fratelui Leon Andronic de la nunta de la Goioasa – 25 septembrie 1976
În Numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Iubiţi fraţi şi scumpe surori, aşa cum antevorbitorii mei toţi au spus şi au mărturisit, sunteţi scumpi şi dragi. [Despre] acest cuvânt nu mai încape îndoială, căci, unii cu alţii simţind la fel, nu ştiu de ce, aproape nu-mi explic nici eu, dar inima noastră, numai când vedem feţele cunoscute, saltă de bucurie şi te umpli de o stare sufletească înaltă pe care n-o putem explica, n-o putem mărturisi, n-o putem numi cu un nume. Numai inima care simte reciproc, a unuia şi altuia, poate să înţeleagă acest gest de salut, de îmbrăţişare şi de sărut duhovnicesc cu cei cu care ne revedem în asemenea împrejurări.
Dragii mei fraţi, Cuvântul lui Dumnezeu, de la ora opt, de aseară – şi-i zece şi jumătate –, s-a tot vorbit, s-a tot spus, s-a tot mărturisit. Pe cei care staţi în picioare, care aţi venit mai la urmă, regretând că nu vă putem [pune la dispoziţie] la toţi bănci pe care să staţi, ca să nu fiţi aşa de obosiţi, totuşi vă rugăm în Numele Domnului să mai aveţi puţină răbdare şi să-i ascultaţi şi pe fraţii care vor mai urma la cuvânt, că fiecare a strâns în tolba inimii câteva mărgăritare din Cuvântul lui Dumnezeu, pe care vor să le împrăştie şi să le prindeţi şi frăţiile voastre; căci Cuvântul lui Dumnezeu este într-adevăr un mărgăritar.
Dragii mei fraţi, surori, tineri şi bătrâni, mă adresez tuturor cu cuvintele Părintelui Iosif, care a plecat din mijlocul nostru la 12 februarie 1938 şi, cu şase luni înainte de plecarea lui, a spus: „Dragii mei fraţi, nu vă întristaţi că clipa plecării mele este aproape”. El o simţea. Doar şase luni au mai fost, din septembrie şi până în februarie, când el a plecat. Zice: „Eu mă voi bucura şi dincolo de mormânt când voi veţi avea Cuvântul lui Dumnezeu – Biblia –, cartea de cântări şi veţi veni şi la mormântul meu, când veţi putea, ca şi acolo să-L mărturisiţi pe Domnul”. Noi nu putem merge la mormântul lui în fiecare zi, nici în fiecare an chiar (unii n-au fost niciodată şi poate nici nu pot merge), dar să ştiţi că Părintele Iosif, cu duhul lui, este prezent în această seară în mijlocul nostru. El este aici! Se bucură de dincolo de mormânt de buna orânduială, de dragostea frăţească, de râvna voastră şi de jertfa pe care aţi făcut-o. Această trâmbiţă de chemare a lui de acum cincizeci şi trei de ani a pornit pe meleagurile ţării şi el prin duhul a văzut ce vedeţi frăţiile voastre care sunteţi aici prezenţi. El se bucură de această întâlnire a noastră la un prilej de nuntă duhovnicească, fiindcă el asta a visat-o în mintea şi-n gândul, şi-n sufletul lui. Asta a dorit-o el: ca românul şi creştinul să se dezbaiere, să se dezlege de cârciumă şi de toate nelegiuirile în care a trăit şi să vină la picioarele Domnului Iisus, şi să trăiască o viaţă cu El aşa cum noi încercăm să dăm o pildă lumii de astăzi, acelor oameni care n-au gustat cât este de bun Domnul; cât este de dulce Cuvântul lui Dumnezeu. Psalmistul spune: „Mai dulce decât mierea, decât picurul din fagur este Cuvântul Tău în inima mea”.
Aşa este, fraţilor! Dovadă că şi voi aţi părăsit casele, odihna, liniştea, aţi dat bani pe maşină, pe tren, aţi ostenit şi aţi venit aici. Pentru ce? N-aţi venit să mâncaţi şi să beţi. Aţi venit să vă umpleţi sufletele de Domnul Iisus. Voi acum sunteţi şcolarii Duhului Sfânt, dragii mei, aşa cum bine au spus vorbitorii dinaintea mea. Voi sunteţi elevi noi în şcoala cea nouă, biblică. Voi aţi venit aici să învăţaţi încă o lecţie pe care să o daţi şi altora. Voi aţi venit aici să vă însuşiţi cuvintele de aur ale Evangheliei. Voi aţi venit aici să vă transformaţi, să vă faceţi din draci, oameni, căci draci am fost… Şi ce erau acei draci care erau în Maria Magdalena, care erau în îndrăcitul din părţile acelea? Ce era acela care se băgase în Petru când i-a spus Domnul: „Înapoia mea, satano!”, decât drac? Şi Domnul Iisus a venit să facă din draci îngeri, sfinţi, oameni ai lui Dumnezeu, oameni din Casa lui Dumnezeu. Dacă vreo patimă încă ne mai stăpâneşte, pe acest demon trebuie, în seara aceasta, să-l aruncaţi şi să-i spuneţi: „Ajunge cât ţi-am făcut voia! De acum înainte vreau să fac voia lui Dumnezeu. De acum înainte trebuie să-I slujesc lui Hristos. Înapoia mea, satano!”.
Fraţii mei şi surorile mele, tineri şi bătrâni! Noi suntem aceşti şcolari: unii cu perii albi, de douăzeci, treizeci de ani, de patruzeci de ani în această Lucrare; alţii sunt numai de cinci, de zece; alţii poate sunt numai de doi, trei, iar alţii sunt în primul an. Slăvit să fie Domnul că nu avem numai o clasă, ci sunt mai multe clase. Şi elevii sunt toţi într-o şcoală, dar nu-s toţi într-o clasă, ci începând din prima clasă până la ultima. Şi între noi la fel este. Dar ne bucurăm când elevii sunt harnici, stăruitori la învăţătură, nu sunt uituci, ci, din contră, îşi notează lecţiile, răspund la întrebările profesorului. Dragii mei, profesorul nostru, Domnul nostru, învăţătorul nostru, dascălul nostru este Domnul Iisus. Dacă noi putem răspunde la toate întrebările Lui (pe care le-au pus fraţii mai înainte): dacă suntem aşa şi‑aşa, şi-aşa… dacă Domnul Iisus este cu mine când eu mă duc în cutare loc, dacă deci putem răspunde la toate întrebările acestea, eşti un elev sârguincios, vei primi o notă bună şi vei promova clasa. Şi vei ajunge să moşteneşti viaţa veşnică pe care a făgăduit-o El. Dar dacă te-ai culcat pe urechea că tu eşti un ostaş şi o ostăşiţă, dar nu ţi-ai învăţat lecţia şi te duci nepregătit, vei lua nota patru şi chiar şi doi şi unu, aşa cum obişnuiesc profesorii la şcoală să dea. Dragii mei, voi nu aveţi de răspuns în faţa unor oameni. Nu în faţa noastră daţi examenul, ci în faţa lui Hristos, în faţa lui Dumnezeu, în faţa cugetului tău, atunci când eşti singur în cămăruţa ta şi când ţi-ai plecat genunchii smeriţi, când ţi-ai împreunat mâinile şi ţi-ai ridicat inima şi ochii către Domnul.
Şi dacă ai şi o icoană în faţă, care îţi aminteşte de Maica Domnului, de Hristos, de Sfântul Gheorghe, de Sfântul Nicolae, de indiferent ce om al lui Dumnezeu, înseamnă că tu îţi dai seama şi nu te închini la un idol, cum spun sectarii că aceea este un idol, ci aceea Îl reprezintă pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu; reprezintă pe Tatăl, reprezintă pe Duhul Sfânt, reprezintă pe Maica Domnului, reprezintă pe oamenii din casa lui Dumnezeu care au trăit înaintea noastră o viaţă sfântă. Deci greşit interpretează domnii sectari că noi ne închinăm la idoli. Este o greşeală enormă; ei nu ştiu ce se cheamă idol. Un idol, înainte, [era când] se făcea un viţel, se făcea un [chip] oarecare şi oamenii ziceau că acela este Dumnezeu. Noi nu spunem că icoana-i Dumnezeu. Noi spunem că aceea ne aminteşte de Dumnezeu: de Tatăl, de Fiul, de Duhul Sfânt; ne aminteşte de Maica Lui şi de toţi sfinţii. Şi atunci noi nu ne închinăm chipurilor cioplite, cum spun ei, ci ne închinăm lui Dumnezeu.
Dragii mei, ca să nu lungesc vorbirea mea, vreau să spun că aşa a pornit Lucrarea Oastei: cu semnul Crucii, cu Biserica, cu preotul, cu Tainele care se mărturisesc în Biserică, cele şapte, pe care le administrează Biserica spre mântuirea noastră. Şi aici am făcut noi şcoala aceasta. Părintele Iosif n-a fost decât un om al lui Dumnezeu care ne-a pus Biblia în mână, ne-a împroprietărit ţara întreagă cu Biblii şi noi, prin Cuvântul lui Dumnezeu, astăzi arăm şi semănăm în Numele Domnului. Ceea ce vedeţi frăţiile voastre astăzi este rodul ostenelilor, lacrimilor şi sângelui pe care l-a vărsat Părintele pentru ţara noastră, pentru neamul nostru, pentru fraţii noştri care astăzi au împânzit ţara de la un capăt la altul fără să precupeţească timpul, libertatea, banii, osteneala şi toate jertfele. Acesta-i rodul mult dorit al sufletului Părintelui. Şi toţi înaintaşii noştri au călcat pe urmele acestea. Şi toţi câţi vor urma de aici înainte tot aşa trebuie să calce pe urmele părinţilor noştri, ale înaintaşilor noştri. Şi numai aşa vom corespunde cerinţelor şi dorinţei acestui păstor prim-stătător care ne-a trasat o cale.
Dragi fraţi şi surori, am să citesc câteva lecţii din cartea Părintelui Iosif unde spune: „Ai intrat în Oaste, frate? Vei primi îndată atacul lui satan”. Ca să ştiţi că noi, când am intrat în Oaste, am declarat război satanei, diavolului şi tuturor argaţilor lui. A intra în Oastea Domnului înseamnă a intra în declaraţie de război cu ispititorul diavol. „Ai intrat în Oaste?”, pune întrebarea. „Ai intrat cu adevărat în Oaste? Vei avea îndată atacul lui satan. Ai intrat în Oaste? Apoi să ştii, dragul meu, că s-a gătat cu liniştea ta de mai înainte. Se vor porni în contra ta hulele, batjocurile, prigoanele. Dar tu să nu te miri de lucrul acesta şi mai ales să nu te sperie. Acest lucru trebuie să se întâmple şi e firesc să se întâmple.” Auziţi cât de categoric spune Părintele Iosif? Trebuie luptele acestea! Trebuie! „Oare de ce? Pentru că diavolul se vede în primejdia de a-şi pierde un credincios. Până când omul petrece în fărădelegi, are «linişte»”. (Dar e o linişte în ghilimele aici, fraţilor. Are „linişte”.) „Diavolul nu se ocupă mai de-aproape cu el. Doarme diavolul liniştit, ştiindu-l cucerit pentru împărăţia iadului. Dar îndată ce omul începe a se trezi la o viaţă nouă, se trezeşte şi diavolul şi mişcă toate meşteşugurile lui, ca să nu-şi piardă credinciosul. Aşa e şi cu tine.”
Aici voi spune o mică istorioară pe care cei care aţi citit-o o ştiţi, cei care nu o aflaţi în seara aceasta:
Un diavol aproape somnoros dormea la poarta unei cetăţi. Şi în jurul unui credincios (acolo în carte zice „a unui călugăr”), care se lupta şi se ruga zi şi noapte, stătea un regiment de draci. Şi întreabă sfântul:
– Ce-i cu aceasta?
Şi răspunsul a fost următorul:
– Diavolul este asigurat că toţi cei din cetate îi fac voia şi el nu mai are mare grijă să privegheze, că toţi îi fac voia. Dar acel credincios care se luptă să iasă din păcate şi din patimi [are] tot iadul în contra lui, căci vine şi-l ispiteşte.
Aşa-i şi cu tine. Fratele meu şi sora mea, în timp ce mergeai la horă şi mergeai la petreceri, şi mergeai în lume, şi te distrai, nimeni nu-ţi spunea o vorbă; erai cel mai bun şi de treabă om, cea mai bună fată sau fecior. Dar în momentul în care te-ai hotărât să intri în Oaste, să fii de-acum un credincios, te şi arată cu degetul: „Uite, vezi? Asta-i pocăită. L-ai văzut pe ăsta? Ăsta-i pocăit”. Şi îndată începe să te vorbească de rău. Îndată începe lupta împotrivă. Ba chiar fratele tău şi mama ta din casă: „Da’ ai înnebunit, măi? Da’ ce-i cu tine? Da’ eşti tânăr; da’ trebuie să-ţi trăieşti viaţa! Vai de mine, mă faci de ruşine!”. Cum spunea un frate: „Când m-am întors la Dumnezeu, părinţii mei au început să plângă: «Vai de mine, că mi-am pierdut feciorul. Feciorul meu nu mai e în rând cu lumea. Mă face de râs, mă face de ruşine»”. Şi-l plângea biata mamă pe feciorul care se pocăise. Iată nişte lacrimi vărsate zadarnic. Şi ea, inconştientă de faptul că copilul ei a aflat adevărata cale, începe să-l prigonească. Ba, am auzit chiar cum o mamă şi-a bătut fiica să meargă la horă; să meargă la joc; să meargă la distracţie, că o face de ruşine. „Da’ unde te duci tu cu nebunii aceia, să cânţi acolo? Da’ ce-i asta? Să-ţi închizi viaţa? D’apoi o lume întreagă e aşa!”. Şi cu lucrurile acestea te prigonesc chiar ai tăi din casă.
„…Îndată ce omul începe a trăi o viaţă nouă, se trezeşte şi diavolul şi mişcă toate meşteşugurile lui, ca să nu-şi piardă credinciosul. Aşa e şi cu tine. Până când ai trăit în lume, în păcate, ai avut linişte. Acum însă ai necazuri, pentru că satan se vede în primejdie de a-şi pierde un credincios. Deci nu te speria de cele ce vin peste tine după ce ai intrat în Oaste. Ar fi mai rău dacă n-ar veni. Ar fi un semn rău, că n-ai intrat cu adevărat în Oaste. Când cineva intră cu adevărat în Oaste, diavolul începe îndată atacul contra lui. Acest atac este intern şi extern.” Adică cel intern se dă în sufletul tău, aşa cum a spus fratele, când păcatul se leagă de tine şi mereu îţi dă lupte şi frământări; şi cel extern vine din partea lumii. „Unul din cei intraţi în Oastea Domnului îmi scria că, de când a intrat în Oaste, îl chinuie parcă şi mai mult patima beţiei şi celelalte patimi ce le-a avut. Acesta este atacul cel intern, lăuntric. Când omul se hotărăşte la o viaţă nouă după Evanghelie, satana pune foc mai mult în patimile ce le-ai avut şi miere mai multă în otrava plăcerilor. Tânărului din Evanghelie i s-a făcut mai rău când S-a apropiat Mântuitorul de el cu mântuirea (Mc 3, 17-30). Diavolul face ultimele zvârcoliri, ca să nu-l scape din lanţurile lui. În atacurile sale, satan foloseşte apoi lumea şi pe oamenii cei lumeşti, care nu primesc lucrurile Duhului, căci pentru ei sunt o nebunie (I Cor 2, 14). Pe oamenii lumeşti îi foloseşte satana ca să-i ispitească cu ajutorul lor pe cei intraţi în Oaste şi să-i batjocorească, şi să-i prigonească.”
Dragi fraţi, mă opresc aici cu citirea… timpul fuge. N-aş vrea să răpesc timpul, cât mai sunt şi alţi vorbitori. Eu mă rezum la cele ce am spus până aici şi fac numai o mică paranteză pentru frăţiile voastre, în seara aceasta. Pe cei care aţi intrat în Oaste şi aţi îmbătrânit acum, şi aveţi părul alb în cap, şi pe toţi acei care cunoaşteţi Lucrarea Domnului de ani de zile, îi rog din toată inima să privească puţin înapoi la Lucrarea care a fost odinioară pe meleagurile Trotuşului, cât şi ale noastre, ale Bistriţei, şi în toată ţara. Şi aşa cum aţi primit, aşa cum aţi învăţat, aşa cum înaintaşii noştri au călcat pe aceste urme, şi frăţiile voastre învăţaţi-i pe cei tineri, pe cei ce astăzi s-au născut, pe cei ce astăzi sunt veniţi în Lucrare, să calce şi ei pe urmele vechi ale paşilor înaintaşilor noştri. Căci, dragii mei, Lucrarea Domnului suferă nişte încercări acum. Lucrarea Domnului, nu numai aici în valea frăţiilor voastre, ci în întreaga ţară, trece printr-o încercare de foc.
Am să vă fac numai o mică imagine şi am să vă duc cu gândul la ceea ce s-a întâmplat şi nu trebuie să se mai întâmple. Lucrarea aceasta este ca o vie, ca o livadă frumoasă, foarte frumoasă, cu pomi roditori, cu vie roditoare, cu meri, cu peri, cu pruni, cu struguri şi cu de toate. Însă această grădină frumoasă n-a avut un gard de jur împrejur şi nici un portar care să privegheze intrarea şi ieşirea tuturor. Şi ce s-a întâmplat? De la colţul acela şi până la celălalt, [unii] au luat-o de‑a curmezişul. Altul de la celălalt colţ şi altul din altă parte, fără să-l întrebe nimeni: „Ce cauţi, de unde vii şi unde te duci?”. Şi au luat, fraţii mei, rod bogat din această grădină. Au mâncat, s-au săturat, au pus în buzunare şi în sacul lor şi, la urmă, cu obrăznicie, au tăiat crengi întregi şi le-au dus cine ştie unde. Cine are urechi de auzit să audă! Cine are ochi de văzut să vadă!
Frăţiile voastre ştiţi ce s-a întâmplat cu Ocevar pe Valea Trotuşului; ce s-a întâmplat cu un oarecare Gheorghe la Bacău, ce s-au întâmplat cu alţii din Bucovina şi din nordul Moldovei, şi din Ardeal, când în sate întregi nu mai ai ce căuta între ei, căci un duh de rătăcire, un duh de răzvrătire, un duh de neascultare, un duh de nesupunere a venit şi i-a încăpăţânat, nemairespectând ei rânduielile Oastei. Oastea este o Lucrare din cadrul Bisericii. Aici este născută, de un preot; aici este locul ei; aici trebuie să rămână. Şi cine vrea să se înroleze în această Lucrare trebuie să se încadreze în ea.
Deci acestei vii frumoase, acestei grădini minunate cu toate felurile de rod îi trebuie un gard de jur împrejur şi un portar care să-i întrebe pe domnii care intră şi care ies: „Ce cauţi? Ce vrei să iei de aici? Cu ce bagaj ai venit? Şi ce vrei să duci de aici?”. Aceasta este rânduiala care trebuie pusă de azi înainte. Încă nu-i târziu. Slavă Domnului că fraţii au început a se trezi în întreaga ţară şi îşi dau seama că nu mai merge ca orice fel de duh să intre în Lucrare, să vină aici şi să semene tot felul de lucruri străine de Lucrarea Domnului. E Lucrarea Bisericii, e Lucrarea înaintaşilor noştri.
De aceea atrag atenţia şi spun fraţilor: la o parte cu ochelarii noştri şi cu toţi acei care au făcut stânga-mprejur de la Biserică, de la Tainele ei şi de la Lucrarea Oastei şi vin cu bagaje străine ca să ne strecoare învăţături care nu se potrivesc acelor învăţături pe care noi le-am primit de la înaintaşii noştri.
Dragii mei, aici aş vrea chiar să îi rog frumos şi insistent pe toţi cei care aţi intrat în această frumoasă Lucrare: s-o şi apăraţi. [Zic] şi eu cum a vorbit cineva mai înainte: nu-i suficient că ai intrat aici, că te-ai hrănit, că te-ai adăpat, că te-ai săturat; ci trebuie să şi aperi această moşie. Pe front aşa-i. Ai cucerit o bucată de teren, apoi trebuie să o şi păzeşti, pentru ca inamicul să nu ţi-o ia. Acuma inamicul încearcă să cucerească această cetate, şi noi nu trebuie să dormim. Noi trebuie să fim vigilenţi, treji şi să spunem categoric: „Ai ideile acestea, frate? Nu mai iei nici un cuvânt în adunare! Nu mai vorbeşti nimic! Ai venit în adunare? Stai ca ascultător. Nu-ţi place? Te duci acolo unde duhul tău te duce. Dar [să fii] în Lucrare şi a te numi ostaş, cu învăţături străine, nu se mai poate”.
Fraţilor, am tolerat nu un an, nu doi, nu zece. Ani şi zeci de ani de zile am deschis braţele larg de tot şi i-am poftit pe toţi. Am fost într-o dragoste mare, dar fără pricepere. I-am primit cu gând bun. I-am încălzit la sânul nostru şi pe urmă ne-au muşcat.
Fraţilor dragi, eu am să dau citire unei poezii a fratelui Traian şi vă rog să fiţi numai urechi şi s-o ascultaţi, că el aceasta o spune:
Sunt vinovat
Mi-ascult învinuirile vrăjmaşe,
cuvântul lor viclean şi-nveninat
şi toată ura gurii lor trufaşe
– şi iată, recunosc, sunt vinovat.
Da, vinovat că nu mai rabd minciuna,
că nu ascund păcatul cel vrăjmaş,
că ţintuiesc la stâlp pe totdeauna
pe iudă, pe tâlhar şi ucigaş!
Vă rog frumos aici să fiţi atenţi: pe Iuda, care L-a vândut pe Hristos, pe tâlharii care ne-au furat fraţii şi pe ucigaşii care au omorât sufletele celor care au fost şi nu mai sunt. Trecem pe lângă ei şi nu ne mai putem înţelege. Un duh străin…
Sunt vinovat că-l spun pe cel ce minte,
că scot de piept pe-acela ce fura,
că-i rup acoperişul de cuvinte,
că nu-l mai las să facă tot ce-ar vrea.
Sunt vinovat că strig după trădare,
că scot pe lup să iasă dintre oi,
că nu mai am iubire şi răbdare
spre cel aflat iscoadă printre noi.
Fiţi atenţi, fraţilor, că fratele Traian, muşcat de şarpele acesta, strigă după trădător, după lupi şi după cei care sunt iscoade printre noi.
Sunt vinovat că-mi apăr conştiinţa,
că vreau să stau în ce-i adevărat,
că-mi ţin învăţătura şi credinţa
sub steagul cel pe care am jurat.
Fraţii mei, ţineţi socoteală: când aţi venit în Oaste, aţi jurat credinţă lui Dumnezeu şi Bisericii Lui.
Sunt vinovat că-i fac pe fraţi să vadă
primejdia vrăjmaşă – şi, treziţi,
îndemn să pună mâna iar pe spadă,
să lupte, să se apere, uniţi…
Fiţi atenţi că el spune „uniţi”!
…Dar faţă de credinţa-adevărată
şi de Lucrarea cărei m-am predat,
nu, fraţii mei,
de Cauza Sfântă, iată,
în faţa lui Hristos, NU-S VINOVAT!
Vă rog să ştiţi (cei care înţelegeţi înţelegeţi, dar cei care nu înţelegeţi…) că ostaşi cu ghilimele se numesc ostaşii falşi, care se strecoară printre noi, îşi dau numele de ostaş, dar ei au bagaje cu sarcina în spatele lor şi vin şi le toarnă în mijlocul fraţilor: că nu-i bună Biserica, că nu-i bun popa, că nu-i bună icoana, că nu-i bună Crucea, că nu-i… cutare. Aceştia-s lupii care trebuie scoşi dintre noi şi aceştia sunt ostaşii cu ghilimele de care spune fratele. (…) Deci fratele Traian încheie: „În faţa lui Hristos, nu-s vinovat!”. A dat de gol pe toţi aceşti zişi ostaşi, zişi fraţi, dar vânzători şi iude care L-au vândut pe Hristos. Şi ştim din istoria biblică că sfârşitul lui Iuda a fost spânzurătoarea. Noi nu dorim aceasta nimănui, dar dorim pocăinţa şi întoarcerea. Noi îi rugăm pe cei care au fost atacaţi de această filoxeră, de această boală, de această… cum s-o numesc?… un fel de cancer sufletesc, această abatere de la învăţătura pe care noi am primit-o, să vină înapoi cu pocăinţă, să-şi recunoască greşelile.
Cineva îmi spunea: „Apoi şi fratele Traian, şi fratele Bălăuţă, şi fratele cutare a greşit”. Da, fraţilor! Recunoaştem că au greşit, dar recunoaştem că s-au şi îndreptat. Şi acuma să le urmăm pilda! Că spunea fratele David odată: „Da, fraţilor, sunt vinovat că eu v-am învăţat nişte lucruri care-s greşite. Dar astăzi îmi pare rău de ele, recunosc şi-acuma să ne îndreptăm”. El s-a îndreptat. Dar tu, frate, ce vrei să faci? Mergi înainte cu bagajele acelea? Ia mai lasă-le jos! Ia mai dă-le la o parte! Ia mai dă-le pe foc! Ia mai dă-le pe apa sâmbetei, cum zice românul, să nu te mai văd cu ele şi să vii în Oaste şi să spui: „Doar mi-s ostaş”. Şi la biserică nu vine – sau dacă vine stă uite aşa şi reazemă uşa bisericii… La uşă stă! Nu cumva să se ducă mai departe, că-l mănâncă sfinţii! Nu cumva să sărute o icoană! Vai de mine, se spurcă! Nu cumva să facă o cruce, că ar fi un păcat! Auzi!… Şi el se numeşte ostaş din Oastea Domnului! Ca să poată hoţul fura mai uşor! Lupul vrea să fure, dar nu poate, căci i se văd colţii şi i se vede coada stufoasă. Însă se îmbracă în piele de oaie, în această mască, se deghizează, ca să poată fura.
Ei, pe astfel de „ostaşi” în ghilimele, fratele Traian îi [osândeşte] şi-i dă pe faţă, şi spune: „Jos cu aceştia şi pocăinţă lor!”. Şi noi le dorim acelora întoarcere, pocăinţă şi recunoaşterea greşelilor. Căci noi, fraţilor, să fim sinceri, am împrumutat şi de la unii, şi de la alţii – nu-i spun pe nume –, dar am împrumutat bagaje străine. De ce? Am fost needucaţi, nepricepuţi, am fost tineri, nu ne-am dat seama. Dar cel puţin învăţaţi lecţia voi, care sunteţi acuma în urma noastră. Căci noi pe pielea noastră am greşit, dar voi din experienţa noastră să învăţaţi, să nu greşiţi. Vă învăţăm şi vă dăm acum această lecţie, ca să nu faceţi ce-am făcut noi. Că noi am greşit; dar recunoaştem şi căutăm să ne îndreptăm. Aşa şi voi, care mai sunteţi încă dintre aceia. Şi sunt dintre noi, aicea, care au aceste idei, aceste porniri, aceste împrumuturi străine. Îi rugăm în Numele Domnului Iisus Hristos să se lepede de eres. Să-şi ia cămaşa cea curată şi neîntinată de la începutul Oastei şi [să mergem] aşa cum am venit: cu crucea, cu icoana, cu biserica, cu mărturisirea, cu împărtăşirea, cu pocăinţa adevărată, cu viaţa primilor creştini. Spune Părintele Iosif că Oastea nu-i altceva, decât întoarcerea la viaţa primilor creştini. Acesta-i rostul ei. Dacă nu vă place, fraţilor, aceasta şi dacă această Oaste care vă învaţă aşa nu-i bună (mă refer la cei care nu se pot încadra), atunci căutaţi şi vedeţi că [cei care se duc] acolo sunt primiţi numai ca oaspeţi, ca ascultători, şi aceia îi pun la respect, să stea pe bancă cam la uşă, să-i vadă, câte parale fac. Că acei care umblă de colo-colo, „ca sâta cumătrii”, înseamnă că n-au fost statornici nici în Oaste, nici în Biserică şi nu vor fi nici acolo unde se duc. De aceea vă chemăm frumos: veniţi înapoi! Noi vă primim cu drag şi suntem bucuroşi să facem un front comun împotriva tuturor [păcatelor].
Cu ajutorul lui Dumnezeu, să pornim pe această cale. Amin.
preluat din «Străngeţi fărâmăturile» vol. 4
1 Comment