Taina Duhului Sfânt este negrăit de mare. Duhul Sfânt e în lucrare evidentă şi continuă în lume, după Cincizecime, încât, fără El, orice mişcare în viaţa Bisericii este cu neputinţă de împlinit. Părintele Iosif Trifa descoperă lucrarea acestui „Dumnezeu Necunoscut“ – necunoscut oamenilor – atribuindu-I toată iconomia manifestărilor trupului lui Hristos, care este Biserica: „Cele şapte Taine sunt lucrarea Duhului Sfânt. Fiecare din cele şapte Taine este legată de darul şi harul Duhului Sfânt. Duhul Sfânt este administratorul celor şapte Taine. Toate slujbele, toate Tainele, toate lucrările din Biserică sunt lucrarea Duhului Sfânt“.

Şi, mai departe: „Nu este în lumea aceasta un învăţător mai puternic decât un preot aprins de focul Duhului Sfânt. Nu este în lumea aceasta o doctorie atât de sfântă şi dulce ca o Taină administrată de Duhul Sfânt“ (Duhul Sfânt – cartea I – Edit. «O. D.», Sibiu, 1997, pag. 82-83).

Dar însăşi Oastea Domnului este o revărsare puternică a Duhului Sfânt peste Biserica Ortodoxă, un vânt de primăvară duhovnicească, venit de la Răsărit. Părintele Iosif s-a simţit responsabil să-i anunţe pe toţi să se trezească, pentru că a început mişcarea Vântului cel cald al Harului.

În scrierile Sfinţilor Părinţi avem multe învăţături despre lucrarea plină de foc a Duhului Sfânt. Sfântul Simeon Noul Teolog, pătruns de focul dumnezeirii, exclamă:

„Noi primim focul curat al dumnezeirii, focul despre care spunea Domnul: «Foc am venit să arunc pe pământ» (Luca 12, 49). Ce altceva este acest foc dacă nu Sfântul Duh, de o fiinţă cu Tatăl prin dumnezeirea Sa, Sfântul Duh cu Care Tatăl şi Fiul intră în noi şi pot fi contemplaţi?

Dacă cineva pretinde că toţi credincioşii au primit şi deţin Sfântul Duh, fără să aibă conştiinţa sau experienţa Lui, el huleşte, ţinând drept minciună Cuvântul lui Hristos, care zice că «Duhul este un izvor de apă săltătoare spre viaţă veşnică» (Ioan 4, 14); şi iarăşi: «Cela ce crede în Mine, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui» (Ioan 7, 38). Dacă izvorul ţâşneşte în noi, râul care iese din el trebuie să fie în mod necesar văzut de către cei care au ochi de văzut. Dar dacă totul se petrece în noi fără ca noi să avem vreo experienţă sau cunoştinţă despre aceasta, atunci este sigur că nu vom simţi nicidecum viaţa veşnică ce rezultă de aici, că nu vom vedea lumina Sfântului Duh, că vom rămâne morţi, orbi, nesimţitori în viaţa veşnică, aşa cum suntem în viaţa de acum. Nădejdea noastră va fi deci deşartă şi viaţa noastră, nefolositoare, dacă rămânem mereu în moarte, dacă rămânem morţi după Duh, lipsiţi de experienţa vieţii veşnice. Dar nu este aşa, într-adevăr nu este aşa. Ceea ce am spus de multe ori voi mai spune şi nu voi înceta să o repet: Lumină este Tatăl, Lumină este Fiul, Lumină este Duhul Sfânt. Cei Trei sunt o singură Lumină temporală, indivizibilă, fără confuzie, veşnică, necreată, Care nu Se sfârşeşte, fără măsură, de nevăzut – pentru că este în afară şi mai presus de toate – Lumină pe Care nimeni nu a putut-o vedea vreodată înainte să se fi curăţit, nici să o primească înainte să o fi văzut. Pentru că trebuie mai întâi să o fi văzut, pentru ca, după aceea, să o primim cu multe osteneli şi multe strădanii.“

Părintele Iosif aseamănă prezenţa lucrătoare a Duhului Sfânt în om cu condiţia prezenţei soarelui pentru ziuă, a răsuflării pentru viaţă şi a lui Dumnezeu pentru cer. Această prezenţă se realizează în noi încă de la Botez, pecetluindu-se la Taina Mirungerii. În acest scop, părintele Dumitru Stăniloae ne introduce în magistrala-i operă, Teologia Dogmatică Ortodoxă, asupra lucrării Duhului Sfânt de la începutul vieţii în Hristos:

„Această Taină este atât de strâns legată de Taina Botezului, încât s-ar putea spune că formează împreună cu aceea un singur tot cu două părţi distincte. Ea este ca un fel de continuare a Botezului. De aceea, ea nu începe, în slujba Bisericii, cu o introducere deosebită, ca şi celelalte Taine, ci, după botezarea şi îmbrăcarea celui ce a primit Botezul, preotul citeşte în continuare o rugăciune prin care cere lui Dumnezeu să i se dăruiască celui «nou luminat prin apă şi prin Duh» «şi pecetea darului Sfântului şi întru tot Puternicului Duh». Apoi îl unge cu Sfântul Mir la organele principale, zicând: «Pecetea darului Sfântului Duh».

Legarea Mirungerii de Botez se arată şi în faptul că, în rugăciunea amintită, preotul – după ce cere să i se dăruiască celui «nou luminat prin apă şi prin Duh», pe care «a binevoit să-l nască acum din nou», «şi pecetea darului Sfântului Duh» – continuă: «Păzeşte-l pe dânsul întru sfinţenia Ta, întăreşte-l întru dreapta credinţă, mântuieşte-l de cel rău şi de toate meşteşugirile lui şi păzeşte sufletul lui întru frica Ta cea mântuitoare, întru curăţie şi dreptate, ca, întru tot lucrul şi cuvântul bineplăcut Ţie, să se facă fiu şi moştenitor cereştii Tale Împărăţii». Se cere deci ca acela, născut din nou prin Botez, să fie păzit şi întărit în darurile primite prin Botez, în lupta împotriva celui rău, care va căuta să-l lipsească de ele, în păzirea făgăduinţei date de a păstra credinţa mărturisită la Botez şi starea de curăţie şi de dreptate în care a fost aşezat.

Dar păstrarea acestor daruri se face prin efort. De aceea, Nicolae Cabasila spune că prin Sfântul Mir «se pun în lucrare» puterile date omului la Botez: «Înnoirea în Duh şi reînvierea prin Botez aduc cu ele, cum am văzut, puteri şi energii lăuntrice înrudite. Sfântul Mir este acela care le trezeşte la viaţă. El este cel ce pune în lucrare una sau alta din puterile duhovniceşti sau chiar mai multe deodată, după cât e de simţitor sufletul în lucrarea Tainei».

(…) Prin ungerea mădularelor principale şi ale organelor simţurilor se arată importanţa ce o acordă Biserica – sau, prin Biserică, Hristos – trupului omenesc, importanţă ce i-a arătat-o El şi prin întruparea Sa. Prin trup se îmbogăţeşte şi se dă o orientare bună sau rea vieţii omului în total. Prin trup i se comunică chiar Duhul Sfânt. Căci trupul e străbătut de simţuri şi prin simţuri lucrează sufletul şi mintea ce se pot deschide şi dărui lui Dumnezeu. Ca urmare, prin ele lucrează şi Se comunică Dumnezeu Însuşi. Nu poate exista o sfinţire a omului fără o sfinţire a trupului lui. Duhul Sfânt S-a revărsat şi în trupul Domnului şi din El iradiază şi în trupul nostru. (…) Prin faptul că Duhul Sfânt împărtăşit în această Taină ajută pe om în dezvoltarea unor daruri speciale, el promovează caracterul distinctiv personal al lui. Dar prin faptul că acesta este Duhul Bisericii întregi, se arată că persoana nu se poate dezvolta ca persoană decât în comunitatea bisericească, cu ajutorul ei şi lucrând în favoarea ei.

Mai e de menţionat că Taina aceasta, stând în strânsă legătură cu cea a Botezului, nu se repetă“.

Teologul rus din exil, Vladimir Lossky, în cartea sa, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, (Edit. Anastasia, pag. 199-200), urmăreşte aceeaşi lucrare dumnezeiască şi iconomia Duhului Sfânt, legându-le de momentul întemeierii Bisericii, al Cincizecimii Bisericii şi al cincizecimii personale:

„Cincizecimea, care dă persoanelor umane prezenţa Duhului Sfânt, începutul procesului de sfinţire, constituie ţinta, scopul final, şi, în acelaşi timp, ea înseamnă începutul vieţii duhovniceşti. Pogorând peste ucenici, sub forma limbilor de foc, Sfântul Duh coboară în chip nevăzut asupra noilor botezaţi, prin Taina Sfântului Mir. În Biserica Ortodoxă, ungerea cu Sfântul Mir urmează imediat după Botez.

Sfântul Duh lucrează în amândouă Tainele. El creează din nou firea, curăţind-o, unind-o cu Trupul lui Hristos. El împărtăşeşte, de asemenea,persoanei umane dumnezeirea, energia comună a Sfintei Treimi, adică harul. Legătura strânsă a celor două Taine – Botezul şi ungerea cu Sfântul Mir – este cauza pentru care darul cel necreat şi îndumnezeitor, pe care îl dă pogorârea Duhului Sfânt membrilor Bisericii, este adesea numit «harul de la botez». Harul de la botez, prezenţa Sfântului Duh în noi, inalienabilă şi personală pentru fiecare, este temelia întregii vieţi creştine; este Împărăţia lui Dumnezeu pe care Sfântul Duh o pregăteşte înlăuntrul nostru…

Aceasta este cale

Harul Cincizecimii adus de această „ungere împărătească“ ridică valoarea trupului omenesc la nivelul veşniciei. Trupul îndumnezeit prin har devine de-acum responsabil pentru tot ce se petrece cu el şi în el, pentru că a devenit biserică a Duhului. Numai la moarte omul pierde posibilitatea mântuirii sale, dacă până atunci a nesocotit suflul harului, după cum remarcă şi Sfântul Serafim de Sarov, citat de Vladimir Lossky, în cartea mai sus pomenită:

„Acest înflăcărat suflu al harului – pe care noi, toţi creştinii credincioşi, îl primim în Taina Sfântului Botez – este pecetluit prin sfintele peceţi ale Sfântului Mir, puse pe părţile principale ale trupului nostru, după prescripţiile Bisericii; căci trupul nostru devine din această clipă un trup al harului pentru veşnicie… Acest har de la botez este atât de mare, acest izvor de viaţă este atât de necesar omului, încât el nu este retras nici măcar unui eretic până în ceasul morţii sale, până la sorocul pe care Pronia i l-a pus omului pentru a-l încerca în timpul vieţii sale pe pământ. Căci Dumnezeu încearcă pe oameni, însemnându-le vremea în care trebuie să-şi împlinească lucrarea, făcând să lucreze tăria harului, care le-a fost hărăzită.“

Marele dar al Duhului Sfânt trebuie deci pus în lucrare mântuitoare de către fiecare dintre cei care L-am primit la Botez. Ceea ce Oastea Domnului face în Biserică este tocmai înflăcărarea acestui dar şi har al Duhului Sfânt pe care, de altfel, Părinţii filocalici l-au strigat de la începuturile Bisericii. Iată numai un glas pe care Filocalia românească ni-l redă prin Sfântul Marcu Ascetul (vol. I, Edit. Harisma, 1993, pag. 360, 362, 367-368):

„În măsura în care, crezând, lucrăm poruncile, lucrează şi Duhul Sfânt în noi roadele Sale. Iar roadele Duhului sunt, cum zice Sfântul Pavel: «dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea». Cine este, aşadar, atât de străin de aceste roade după Botez, încât să îndrăznească a tăgădui că a primit harul Duhului la Botez? (…)

Drept aceea, o, omule, care ai fost botezat în Hristos, dă numai lucrarea, pentru care ai luat puterea şi te pregăteşte ca să primeşti arătarea Celui Care locuieşte întru tine. Şi, astfel, ţi se va arăta ţie Domnul, potrivit făgăduinţei, în chip duhovnicesc, precum Însuşi ştie: «Iar Domnul este Duhul; şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertate». Atunci vei înţelege ceea ce s-a spus că: «Împărăţia Cerurilor înlăuntrul vostru este» (Luca 17, 21). (…)

Deci precum soarele, carele este desăvârşit, trimite tuturor la fel raza sa desăvârşită, simplă şi egală, dar pe urmă fiecare, pe măsura în care are ochiul curăţit, primeşte lumina, tot aşa şi Sfântul Duh pe cei ce cred în El i-a făcut capabili de toate lucrările şi darurile Sale încă din clipa Botezului, dar nu tuturor le-a dat să pună la fel în lucrare darurile, ci fiecăruia după vrednicia şi pe măsura împlinirii poruncilor, adică pe cât mărturiseşte şi face arătată prin fapte bune măsura credinţei în Hristos. De aceea zice: «A trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului în inimile noastre, Care strigă: Avva, Părinte!»; şi: «Însuşi Duhul mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu» (Rom. 8, 6).“

Părintele Iosif Trifa face o mărturisire în acest scop şi încheie cu o rugăciune: „Mie mi-e destul să aud pe cineva cum rosteşte cuvintele: «Iisuse, Domnul meu şi Mântuitorul meu!…», ca să aflu de-a învăţat, ori ba, în şcoala Duhului Sfânt.

Slavă Ţie, Duhule Sfinte, slavă Ţie! Toată râvna noastră, toată căldura noastră, toate revărsările noastre, toate rugăciunile noastre, toată deşteptarea noastră, toate cântările noastre sunt aripile Tale, Porumbel Sfânt şi Scump!“.

Întocmit,

Preot Petru RONCEA