Vorbirea fratelui Ioan Tăbăcaru
de la adunarea din a treia seară de priveghere a fratelui Popa Petru
În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Aşa a lucrat Dumnezeu], să ne putem vedea încă o dată, în locul acesta, mai multe feţe din mai multe zone ale ţării; şi, [cu prilejul] întâlnirii noastre laolaltă, petrecându-l pe ultimul drum pe fratele nostru, să putem să luăm aminte la ceea ce vrea Dumnezeu, mai cu seamă în vremurile acestea, cu Lucrarea şi cu starea noastră de faţă.
Fraţilor şi surorilor, mi-aduc aminte de când eram copil că se cumpăra bumbac de prin prăvălii din străinătate, pentru ţesut pânze. Şi în fiecare pachet de bumbac era pus un bileţel cu o parabolă sau o pildă din vieţile sfinţilor sau din vieţile împăraţilor. Şi mi-aduc aminte de o pildă despre împăratul David. (În seara aceasta s-a vorbit foarte mult despre ispravnici şi că trebuie să fim şi noi nişte ispravnici credincioşi.) Împăratul David avea un ispravnic foarte credincios care administra toate averile împărăţiei lui. Acest ispravnic, într-o noapte, are un vis în care un înger vine şi-l înştiinţează că trebuie să se pregătească, fiindcă în ziua următoare va trebui să dea socoteală în faţa lui Dumnezeu. Atunci ispravnicul nu mai poate dormi şi în zorii zilei se duce la împărat şi îi spune:
– Împărate, am venit să-ţi cer ceva.
Împăratul rămâne foarte surprins ş-i zice:
– Cum, tu să-mi ceri mie, când toate lucrurile sunt pe mâna ta şi tu le administrezi cum voieşti şi cum îţi place, şi cum crezi că este mai bine?
– Da, am venit să-ţi cer un lucru de care am neapărată trebuinţă în această zi.
– Nu ştiu dacă se va găsi un lucru de care să ai tu trebuinţă şi eu să nu ţi-l dau. Ce-ţi trebuie?
– Să-mi dai calul cel mai iute din împărăţia ta.
Acest cal era chiar calul împăratului. Şi împăratul îi zice:
– Bine, ia-l! Este al tău.
El ia calul, încalecă pe el şi, din zorii zilei şi până la apus de soare, cât este ziua de mare, aleargă cât poate, pentru ca, spre sfârşitul zilei, când calul era înspumat şi şi el era obosit, să ajungă la marginea unei păduri. Se dă jos de pe cal şi vrea să se odihnească un pic. Acolo era o lespede de piatră.
Calul se odihnea, iar omul acesta al lui David se pune pe colţul acestei lespezi de piatră, răsuflă un pic, dar când deschide ochii (căci era cu ochii închişi şi medita), pe capătul celălalt al pietrei vede un înger cu o sabie învăpăiată în mână care-i spune:
– De când te aştept să vii aici!
Acolo era sfârşitul pentru el!
Fraţilor, nimeni nu ştie în ce loc, în ce fel şi cum va fi plecarea noastră. De la părinţii care au slujit în seara aceasta aici şi de la fraţii care au venit, am auzit de mai multe ori repetându-se acelaşi cuvânt: „Oare cine te va înlocui, frate Petre?”. Fraţilor, trebuie să fim ferm convinşi că pe fratele Petru nu-l poate înlocui nimenea. Pentru că unul singur este Apostolul Petru; unul singur este Apostolul Pavel; unul singur este Apostolul Ioan. Şi fiecare şi-a avut personalitatea lui şi misiunea lui, şi lucrarea lui pe care a trebuit să şi-o împlinească. Unul singur este Popa Petru din Săucani… şi fiecare dintre noi care suntem aici doar unul singur suntem. Nu putem fi doi. Pentru că fiecare avem personalitatea noastră şi avem răspunderea noastră deosebită în faţa lui Dumnezeu.
De aceea, dragii noştri, am dori din toată inima noastră ca, cu acest prilej, să luăm aminte la lucrul cel mai important din viaţa noastră, lucrul de căpetenie, pe care îl doreşte Dumnezeu de la fiecare copil al Său. Lucrul acesta este (aşa cum s-a pus şi întrebarea în seara aceasta): cum Îl aşteptăm pe Domnul? Cum ne-am pregătit să-L întâlnim pe El? Şi ce ne‑ar putea împiedica pe noi să nu ajungem în veşnicie sau să nu rămânem cu Domnul?
Fraţilor, poate n-ar trebui să spun… Am trăit, în viaţa mea, aproape un an, dar, mai apropiat, câteva luni, când am văzut cu ochii mei starea unui om care a părăsit calea aceasta. [Lucrul acesta] mi-a fost dat ca o mărturie, ca să mă cutremur în faţa acelei stări. (…) El fusese un bun lucrător [pentru Domnul]. Şi, pentru faptul că a părăsit această cale, am ajuns la urmă să spun: „Groaznic este să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu”. Eram şi eu bolnav cu inima (venisem din spital), era şi el bolnav… dar îşi pierduse şi cumpătul, şi liniştea, şi pacea şi (…) nu puteam să mă mai înţeleg sau să ne mai înţelegem cu el. Şi de aceea am zis: „Doamne, dacă cineva ajunge să rămână senin până la sfârşitul călătoriei sale, acesta este un dar de la Domnul. Dacă cineva rămâne lucid până la sfârşitul călătorie, până la plecarea din viaţă, acesta este un dar deosebit din partea lui Dumnezeu. Dacă cineva rămâne statornic, [la fel este un dar]”. Dumnezeu iubeşte statornicia şi Domnul Iisus iubeşte statornicia.
Să rămânem statornici legământului pe care l-am făcut în faţa Domnului Iisus. Să rămânem statornici hotărârii pe care am luat-o de a lucra împreună cu El şi de-a fi lucrători împreună cu El în ogorul Evangheliei Sale. Nu este un alt lucru mai minunat şi mai frumos în faţa lui Dumnezeu, decât acesta. Dragii noştri, trebuie să ne lege ceva, trebuie să avem ceva în noi deosebit, fiecare în parte, un liant care să ne lege de veşnicie, să ne lege de Împărăţia lui Dumnezeu, să ne lege de Domnul Iisus.
Îmi aduc aminte, fraţilor şi surorilor, că în urmă cu mulţi ani, stând de vorbă cu cineva, îmi spunea: „Frate Ioane, ce ne poate despărţi pe noi de Împărăţia lui Dumnezeu? Noi cunoaştem Cuvântul Evangheliei. Cine ne poate? Foamea, frigul, golătatea, prigoanele, durerile, necazurile? Nu! Nu ne pot. Şi totuşi poate ceva să ne despartă”.
Fratele acesta [cu care vorbeam] este încă în viaţă şi este în mijlocul nostru. Spunea: „Eram undeva… unde nu trebuia să fim. Dar eram pus acolo pentru exterminare… Ni se înjumătăţise şi porţia de pâine, şi paharul cu apă. Şi suferinţele, şi necazurile, şi boala trupească, şi neputinţele mele ajunseseră să-mi istovească trupul şi aproape că şi sufletul. Şi atunci am zis: «Doamne, nu mai pot. Acum sunt gata să vin la Tine». Şi aşteptam cu atâta ardoare clipa descătuşării sufletului meu din trupul meu, să-mi iau zborul către veşnicie. Şi, stând într-o clipă şi meditând, şi privind în sus, deşi era întuneric în locul unde eram, am simţit cum sufletul parcă se desprinde din trupul meu, rămânându-mi picioarele reci, şoldurile, coastele, mâinile… Şi, când era gata să spun: «Doamne, în mâinile Tale îmi dau duhul… Primeşte-mă!», atunci mi-am adus aminte: «Cui las, Doamne… cum rămâne soţia? Cum rămân copiii?… Cum rămân fraţii? Cine va avea grijă de ei?». Şi atunci, pentru că am spus cuvintele acestea, am simţit din nou pulsul în trupul meu, viaţa în mine”.
Fraţilor, nu erau lucruri rele; erau lucruri bune şi obişnuite, şi normale. Şi totuşi, parcă un glas [a spus]: „Întoarce-te înapoi, că nu ţi-ai terminat lucrarea pe pământ”. Până nu vine vremea, până când nu ne terminăm lucrarea pe care o avem de făcut în ogorul Evangheliei, noi nu vom pleca Acasă. Iar dacă cineva a plecat din mijlocul nostru, pentru noi trebuie să fie o bucurie. Trebuie să fie o mare bucurie, pentru că fiinţa aceasta a plecat la locul de odihnă, a plecat la Domnul şi Domnul Iisus îl primeşte cu braţele deschise.
De aceea trebuie să ne grăbim şi noi, trebuie să ne dăm şi noi toate silinţele, fraţilor, pentru ca să fim slobozi, să fim dezlegaţi de orice ar putea să ne lege pe pământul acesta. „Dacă iubeşte cineva mamă, tată, frate, soră mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine”. Poate de multe ori aceste griji sau alte lucruri caută să ne încătuşeze şi privim înapoi spre pământ. Dar totuşi trebuie să fim conştienţi că Domnul are grijă de orişicine. Domnul are grijă şi de văduve, şi de orfani, şi de toţi cei care şi-au încredinţat viaţa în Mâinile Lui. Numai noi să ne ducem cu bucurie slujba la care am fost chemaţi, până la capăt.
Domnul să ne ajute să rămânem credincioşi şi statornici, şi lucizi până la sfârşitul vieţii noastre. Poate vom avea o moarte, o plecare fulgerătoare, aşa cum s-a întâmplat cu fratele. Sau poate, până la plecare, o durată mai lungă, vom sta pe un pat de suferinţă şi alţii ne vor îngriji. Dar principal este să fim credincioşi şi să ne încredinţăm viaţa în mâna Domnului. „Încredinţează-ţi soarta în mâna Domnului şi El va lucra.”
Suntem ferm convinşi, fraţilor, că Acela care a început această lucrare bună în fiecare din noi o va duce la bun sfârşit. Această nădejde trebuie să ne însufleţească pe fiecare dintre noi. Cuvântul lui Dumnezeu mai spune: „Puneţi-vă toată nădejdea în harul care vă va fi adus la arătarea lui Iisus Hristos”. Noi astăzi suntem mântuiţi prin har. Trăim în harul acesta al mântuirii, al graţierii, al salvării, al răscumpărării noastre. Dar să ne punem nădejdea în harul care va fi adus la arătarea Domnului Iisus, când zăgazurile cerului, porţile cerurilor se vor deschide şi vom vedea cu ochii noştri ce a fost pregătit înainte chiar de veşnicii pentru sufletele noastre. Aceasta nu se poate vorbi în grai omenesc. Se spune că chiar îngerii au rămas uimiţi de ceea ce s-a întâmplat pe Golgota, pentru că ei, în cer, n-au putut concepe aşa ceva. Dar văzându-L pe Fiul lui Dumnezeu coborând pe pământ şi ajungând până la Jertfă, au rămas uimiţi de această lucrare pe care a făcut-o El, de această răscumpărare.
De aceea, Domnul Iisus ne îndeamnă, prin Duhul Lui, şi în seara aceasta să ne punem toată nădejdea în harul care va fi descoperit, care va fi adus fie la toţi o dată, în clipa revenirii Sale, fie în ultima clipă, când vom pleca pe rând, fiecare în parte, la vremea noastră. Iar atunci când vom închide ochii aceştia şi-i vom deschide pe ceilalţi, să vedem cerul deschis şi pe Domnul Iisus, cu braţele deschise, chemându-ne pe nume: „Vino, slugă bună şi credincioasă. Peste puţine ai fost pus, peste multe te voi pune”.
Dragii noştri, Domnul să ne ajute să avem privirea aţintită Sus. Să putem gândi… aşa cum spune Cuvântul: „Să aveţi în voi gândul care era în Hristos”, Care a coborât din cer să împace lumea cu Tatăl. Gândul păcii, gândul iertării, al bucuriei, care să ne însoţească, să-I putem rămâne credincioşi cu orice preţ şi cu orice risc până la capăt.
Domnul să ne ajute la aceasta. Amin.
„Frate de aur şi de miere sfântă”
– Popa Petru de la Săucani – vol. 1
Lucrare alcătuită de Ovidiu Rus
Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2014
