Orice cuvânt care este lipsit de mărturia faptelor se pierde în văzduh… Altceva este rostirea cuvintelor şi altceva priveliştea şi experienţa lucrurilor” (Sfântul Ioan Gură de Aur).
Tot omul recunoaşte că realitatea nu stă în cuvinte, ci în lucruri. Dumnezeu nu-Şi limitează dialogul cu omul la cuvânt. Natura însăşi, cu toate lucrurile din ea, este modalitatea prin care Dumnezeu vorbeşte cu omul. Faptul că, la plinirea vremii, „Cuvântul S-a făcut trup” validează şi confirmă neputinţa omului de a se limita la cuvinte. Avem convingerea că dialogul prin cuvânt este ajuns la maturitate când este concretizat prin daruri şi prin lucruri.
În timpul misiunii Sale, Mântuitorul nu a împărtăşit harul şi vindecările Sale numai prin cuvinte, ci şi prin atingere, prin veşmintele Sale, prin binecuvântare, prin gest, prin însăşi prezenţa Sa; după înălţarea Sa la cer a vrut să fie prezent în mijlocul celor credincioşi prin Trupul şi Sângele Său.
În Faptele Apostolilor citim că umbra Sfântului Petru vindeca pe cei bolnavi, iar „ştergarele şi şorţurile” (Fapte 19, 12) Sfântului Pavel izgoneau demoni şi vindecau pe cei bolnavi. Apostolii vindecau pe cei bolnavi prin ungere cu ulei (Marcu 6, 13). Din timpuri apostolice în Biserică întâlnim un fapt ce nu poate fi pus sub obroc: o evlavie adâncă faţă de sfintele moaşte, cruce, icoane, candelă, lumânare, anaforă, aghiasmă, ulei sfinţit şi, în mod culminant, faţă de Sfânta Împărtăşanie.
Cuvântul lui Dumnezeu cheamă, trezeşte, înfiripă şi dezvoltă credinţa, luminează mintea omului şi îl orientează spre un mod de viaţă curat. Dar şi lucrurile sfinte se articulează organic şi funcţional pe voinţa lui Dumnezeu de a Se dărui omului nu numai prin simţul auzului (prin cuvânt), ci şi prin vedere (icoanele, crucea), prin atingere (ulei sfinţit), prin gustare (anaforă, artos, aghiasmă, Sfânta Împărtăşanie), prin miros (fumul de tămâie). Lumina cuvântului fereşte relaţia cu lucrurile de magie, de spectacol, de oracol şi de superstiţie. Dar şi lucrurile, la rândul lor, dau conţinut dialogului prin cuvânt şi-l feresc de teoretizare, generalizare, abstractizare,
închipuire şi fantezie.
Este adevărat că, în multe situaţii, creştinii ortodocşi au cultivat mai mult evlavia faţă de lucruri şi au neglijat faptul că nepăsarea faţă de ceea ce „este scris” este lepădare de Dumnezeu. Însă această realitate tristă nu îndreptăţeşte pe nimeni să ţină în anemie evlavia faţă de lucrurile (obiectele) sfinte.
Sfânta Liturghie nu se poate face fără pâine şi vin, fără lumânări şi icoane, fără altar şi Evanghelie; biserica este plină de cele materiale (văzute) şi de cele duhovniceşti (nevăzute). Dar acest model se vrea extins şi în celelalte manifestări duhovniceşti. De pildă, credinciosul nu se roagă nici acasă într-un fel monofizit sau iconoclast (ambele fiind erezii condamnate de Biserică), ci foloseşte icoanele, candela, cartea de rugăciuni… Într-o stihiră de laudă către Sfântul Cuvios Pavel citim că mulţi bolnavi îşi aflau vindecarea „prin untdelemnul din candela sa”.
Liturghia rămâne pe mai departe o comoară ascunsă, un model care trebuie extins în lume, un chivot purtător de mană cerească, o chemare sfântă care aşteaptă să fie îmbrăţişată, probată, gustată şi adeverită pentru viaţa şi mântuirea lumii. Dar, pentru aceasta, „este nevoie de multă osteneală…, căci Fiul lui Dumnezeu S-a răstignit pentru noi” (Patericul).
Fără pocăinţă, osteneală şi curăţire, fără dragoste şi smerenie, atât lucrurile cât şi cuvintele devin monumente triste aşezate pe mormântul adevărului, iar „Sfânta Liturghie” rămâne o vorbă mare. „Noi nu avem un astfel de obicei, nici Biserica lui Dumnezeu, anume să ne călăuzim de cuvinte nelucrătoare (cuvinte separate de lucruri)” (Sf. Grigorie Palama).
Preot Petru RONCEA
