Sfânta Liturghie este sărbătoare prin excelenţă, străluminată de bucuria şi măreţia Împărăţiei Cerurilor. De aceea, bucuria pascală, nădejdea eshatologică, darul pocăinţei şi al iertării şi lumina transfigurării ni se împărtăşesc nouă, prin harul Sfântului Duh, în Dumnezeiasca Euharistie. Lumina şi bucuria ţin de „duhul sărbătorii“ şi se actualizează euharistic în viaţa creştină, făcând din Sfânta Liturghie „pârga vieţii celei desăvârşite şi fericite“ a lucrurilor ce vor să vină. Cunoscutul „fast bizantin“ izvorăşte dintr-o înţelegere ortodoxă a Sfintei Liturghii şi a Parusiei pe care o anticipează.
Când slujeşte Liturghia, Biserica îşi îmbracă preoţii în haine strălucitoare şi ea însăşi se împodobeşte şi se inundă de lumină. Căci înţelege să facă din Ziua Învierii şi din ziua cea neînserată a Împărăţiei lui Dumnezeu o unică realitate, pe care o dăruieşte euharistic credincioşilor săi. Şi acest fast liturgic, ca „icoană“ sau anticipare a Ierusalimului ceresc (cf. Apoc. 21, 10), nu-i incompatibil cu pocăinţa, cu sărăcia sau cu structura însăşi a eclesiei, ca „Biserică luptătoare“ în istorie.
E sugestiv efectul pe care slujbele liturgice l-au făcut asupra delegaţiei ruse, cu un mileniu în urmă: trimişii kieveni, intrând în Sfânta Sofia din Constantinopol, la Sfânta Liturghie, au avut impresia că se află în cer. 1.
Preotul slujitor se îmbracă în lumină, căci este „icoană“ a lui Hristos eshatologic. Iar „cinstea (adusă icoanei) trece“ la Cel reprezentat pe ea1 . Preotul se îmbracă în slava lui Hristos, Arhiereul şi Împăratul. Căci adevăratul Slujitor şi Jertfa este Hristos cel înviat, Hristos cel preamărit, Hristos Cel ce „iarăşi va să vină cu slavă“. În slujirea euharistică, noi privim spre viitor, spre „ziua cea neînserată a Împărăţiei“.
2. De altfel, dimensiunea eshatologică şi cea pascală se împletesc într-o unică realitate: sărbătoarea liturgică. „Praznicul praznicelor“ sau „sărbătoarea sărbătorilor“ – Ziua Sfintelor Paşti – o salutăm cu cuvinte de bucurie şi lumină. Preotul, îmbrăcat strălucitor, ţinând în mână făclia cea dătătoare de lumină, cântă în faţa Prestolului, ca în faţa mormântului dătător de înviere: „Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, ca să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea“. Toată făptura se umple de bucuria şi lumina pascală şi-L aude pe Hristos adresând tuturor salutul pascal: „Bucuraţi-vă!“ (Mt 28, 9). Dar Biserica nu uită că preotul, stând în faţa Sfintei Mese, este şi profet şi rosteşte cuvinte profetice (sunt cele patru stihuri din psalmi: 117, 24 etc), profeţia sa priveşte Împărăţia ce va să vină.
Şi, îndată după epicleză, în Ziua de Paşti, credincioşii cântă Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu minunatul Axion:
„Îngerul a strigat“ – un imn pascal şi eshatologic, în acelaşi timp: „Luminează-te, luminează-te, Noule Ierusalime, că slava Domnului peste tine a răsărit; saltă acum şi te bucură, Sioane…“. Bucuria Învierii şi nădejdea Noului Ierusalim le sunt date credincioşilor la fiecare Sfântă Liturghie, căci acest tropar este repetat de fiecare dată înainte de chinonic (sau comuniune). Bucuria şi lumina Învierii şi ale Parusiei sunt dimensiuni ale slujirii liturgice.
3. Fără această înţelegere a Sfintei Liturghii, comportamentul monahilor ne-ar părea un paradox nedezlegat. Haina monahului (rasa) e neagră şi, după o expresie a Patericului, trebuie să fie atât de săracă, încât, lăsată la uşa bisericii, să n-o ia nimeni. Dar, o dată intrat în biserică, monahul se îmbracă în veşminte strălucitoare şi măreţe şi oficiază Dumnezeiasca Liturghie, uitând parcă de toate condiţiile pocăinţei. Iar aceasta o vedem inclusiv în Sfântul Munte Athos. Lipsa fastului liturgic, izvorâtă chiar şi din motivaţia pocăinţei, ar face din smerenie o ostentaţie (deci ar naşte mândria căderii) şi, în acelaşi timp, ar fi străină de duhul Sfintei Euharistii. De aceea, suntem convinşi că veşmintele de culoare neagră folosite, pe alocuri, în Postul mare sunt o anomalie şi o expresie a unei grave neînţelegeri a Sfintei Liturghii.
Măreţia slujitorului Sfintei Liturghii şi fastul celebrării sunt mărturisite de întreaga Tradiţie a Bisericii. Şi cine altul ar fi mai autoritativ decât Sfântul Vasile cel Mare, el însuşi „Părinte al Liturghiei“?
Se aminteşte în „Viaţa“ Sfântului Vasile2 de fastul cu care acest „Dascăl al lumii şi Ierarh“ slujea Dumnezeiasca Liturghie. Sfântului Efrem Sirul i se descoperise, în vedenie, ca un foc ce se ridica până la cer, şi auzise cuvintele: „În acest fel este Vasile“. Şi a venit Sfântul Efrem la Cezareea şi l-a văzut pe Marele Vasile înconjurat de alai de credincioşi şi îmbrăcat în veşminte strălucitoare, slujind Sfânta Liturghie, şi s-a îndoit în inima sa. Iar Sfântul, înţelegând cu duhul, a trimis şi l-a chemat pe Efrem, zicându-i pe nume, deşi nu-l cunoştea, şi nu l-a lăsat în nepricepere şi îndoială Şi „făcând înaintea lui şi alte fapte minunate“ (cf. In. 21, 25) – tradiţia spune că Sf. Vasile a făcut rugăciune, ca Dumnezeu să-i dea lui Efrem darul de a cunoaşte limba grecească, apoi l-a sfinţit preot. „Harfa cea duhovnicească a Domnului“ – cum a fost numit Marele Părinte Sirian – a învăţat să cânte lui Dumnezeu Liturghia slavei Împărăţiei viitoare cu bucuria firească a prietenilor care au Mirele cu ei.
Împreună cu Sfinţii Vasile şi Efrem Sirul şi cu mulţimea de Părinţi şi monahi, Biserica ne-a învăţat că bucuria şi lumina Împărăţiei lui Dumnezeu străluminează liturgic istoria şi din creştinul care se împărtăşeşte cu Hristos face un cetăţean al Ierusalimului de Sus.
Drd. Ierom. Juvenalie IONAŞCU, Roma, Italia
1 Sf. Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh 18, 45;
2 A se vedea şi „Proloagele“, vol. I, Ed. Bunavestire, Bacău, 1995, p. 461-462.
