Privim cu ochii noştri cum parcă o noapte adâncă stăpâneşte lumea întreagă în aceste vremuri în care Domnul Dumnezeu pune la încercare puţina noastră credinţă, puţina noastră dragoste, puţina rugăciune, puţina răbdare… Frica de îmbolnăvire, de suferinţă, de moarte s-a lăsat pretutindeni în jurul nostru şi ne-a despărţit de fraţii noştri, de semenii noştri, de altarele noastre, de mormintele părinţilor noştri, de umblările frumoase pe care atâta timp le-am crezut ale noastre ca şi cum ni s-ar fi cuvenit.
Părintele nostru duhovnivesc, fratele Traian, ne avertizează într-una din meditaţiile zilnice despre pericolul care se iveşte în vreme de încercare – frica sau deznădejdea nimicitoare: ,,Zac toţi apăsaţi, fiecare în adăpostul său, ca nişte păsări în furtună şi în noapte. Nicio stare nu e mai rea decât aceasta. Nimic nu doare şi nu ruşinează mai mult o credinţă adevărată decât frica şi apăsarea care îi paralizează pe toţi” (Hristos-Pâinea noastră zilnică, 29 aprilie).
La o stare atât de complicată, oamenii caută răspunsuri şi soluţii la fel de complicate. Noi avem binecuvântarea de a găsi răspunsul, minunatul răspuns al Părintelui Iosif, în cărticica Fricoşii, prin care a dorit să trezească în sufletul nostru curajul şi îndrăzneala, care sunt pecetea Duhului Sfânt, dovada clară că am trecut prin Şcoala Cincizecimii: „Un ostaş al Domnului este un şcolar în Şcoala Duhului Sfânt”, unde învaţă cum să biruiască frica cu ajutorul Focului cel Ceresc.
Învăţătorul credinţei noastre ne luminează întunericul inimii noastre, locul unde sălăşluieşte de obicei frica, şi ne-o face cunoscută, ne spune de unde vine ea: „Frica este fiica păcatului, este urmarea firească a păcatului. Păcatul a născut frica şi păcatul o ţine în viaţă. Frica s-a născut în grădina Edenului şi o vedem călătorind împreună cu omul…” Apoi ne ascute urechea să auzim cântecul cel dulce care trece prin toată Scriptura: „Nu te teme…, Avraam, Agar, Isaac, Iacobe, Ghedeoane, Israele, Ieremia, Isaia, poporul Meu…, căci Eu sunt cu tine!”
„Nu te teme!” este începutul biruinţei şi al mântuirii, întocmai cum frica este începutul înfrângerii şi căderii. Pe acest „Nu te teme!” îl îmbie Domnul, ca pe un dar scump tuturor aleşilor Lui şi tututor creştinilor luptători şi biruitori.
Mântuitorul le spunea învăţăceilor că satana va răscula în capul lor toată lumea şi toate prigoanele, să-i facă să se teamă şi să piardă mântuirea: „Din pricina Mea…; din pricina Numelui Meu” (Matei 10, 17-28).
Învăţătorii credinţei noastre, la fel ca Mântuitorul, au ştiut cât suntem noi de slabi şi cât de mare este ispita fricii, de aceea ne-au lăsat cuvinte de învăţătură cu care să ne întărim zi de zi. Ele sunt la îndemâna noastră, pregătite mai dinainte de bunii noştri părinţi şi strânse ca pe o comoară de cei ce le-au urmat, ei înşişi trecând prin şcoala îndrăznelii, adevăraţi învăţăcei.
Scoală-te, luminează-te, suflete al meu! Luminează-ţi ungherele întunecate ale sufletului cu lumina învăţăturilor părinţilor tăi! Intră în şcoala Duhului Sfânt, lasă-te adiat de Vântul cel Ceresc şi priveşte cu îndrăzneală spre Praznicul Cincizecimii!
Costel HÎNCU
