Propovăduindu-L pe Hristos cel Viu, aflarea Lui prin naşterea din nou şi vestirea Lui printr-o viaţă predată şi trăită cu plinătate pentru El, credinţa şi mărturisirea lui Iisus cel Răstignit – prin toată vorbirea şi fapta inspirate de Cuvântul şi Duhul Sfânt – au devenit poruncile de aur şi de foc din care s-a închegat Evanghelia trăită şi propovăduită în Oastea Domnului de la începutul ei.
Părintele Iosif şi Oastea Domnului făceau astfel, cu fapta, pentru Biserica noastră – deşi nu se pomenea numele Bisericii la fiecare rând sau cuvânt – de mii de ori mai mult decât acei care tot repetau numele Bisericii până la pierderea răbdării ascultătorilor lor.
O, ce Evanghelie strălucită era aceasta! Ce lumină căpătau prin ea şi pentru ea toate învăţăturile şi practicile biblice ale credinţei şi Bisericii noastre!
Ce înalt înţeles dădeau cunoaşterea şi trăirea lui Hristos întregii noastre vieţi religioase!
Oastea Domnului a făcut dintr-odată un salt ceresc în cunoaşterea şi trăirea vie a Evangheliei în Biserica şi în credinţa noastră. Iar acest salt ceresc l-a făcut prin viaţa şi mărturisirea sfântă a Părintelui Iosif, acest mare om trimis de Dumnezeu, la noi, cu acest mesaj divin, cu această solie dumnezeiască, a cărei însemnătate abia atât de puţini au putut-o simţi.
Evanghelia propovăduită de Părintele Iosif, prin toată credinţa şi trăirea Lui, era de o curăţie şi de o valoare ca aceea a Sfinţilor Apostoli, a Sfinţilor Părinţi, a Sfinţilor Martiri şi Mucenici din vremile de aur ale creştinismului. După cum spune Sf. Ap. Petru „către cei care au căpătat o credinţă de acelaşi preţ cu a noastră, prin dreptatea Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos“ (II Petru 1, 1).
Iar lucrul acesta era dovedit de aceleaşi roade care însoţeau atunci Evanghelia şi mărturisirea făcută de ei. Era dovedit de minunile de convertire, de învierile din moartea păcatului, de vindecările de bolile patimilor, de înnoirile şi transformările făcute de Duhul Sfânt în viaţa celor care veneau în Oaste acum.
Asemenea acelora de atunci din Faptele şi Epistolele Sfinţilor Apostoli!
O, încă o dată: ce fericit ar fi fost viitorul poporului nostru, dacă cei răspunzători de soarta lui şi a Bisericii ar fi înţeles atunci glasul Domnului! Şi dacă ar fi sărit cu toţii să ajute la împlinirea fericită a planului lui Dumnezeu cu noi şi pentru noi, prin Lucrarea aceasta minunată.
Privind la acest miraculos început, oricine îşi poate uşor închipui la ce rezultat fericit s-ar fi ajuns curând, dacă acei care aveau răspunderea şi puterea în ţară şi în Biserică ar fi înţeles marea valoare şi slăvitul scop al acestei Lucrări duhovniceşti pentru poporul nostru şi pentru încă cine ştie câte alte popoare şi generaţii.
Biblia şi credinţa cea vie şi luptătoare ne-ar fi adus curând într-o stare din care toate problemele, chiar şi cele economice, naţionale şi politice – nu numai cele confesionale – ar fi fost rezolvate în chip fericit şi definitiv.
Istoria şi viaţa noastră ar fi luat un alt curs. Poate am fi fost feriţi chiar şi de ororile şi de nenorocirile celui de-al II-lea Război Mondial ce a trecut şi peste noi atât de cumplit, ca şi de urmările lui de mai târziu. Pentru că alta ar fi fost atunci cuminţenia conducătorilor şi alta ar fi fost calea prin care s-ar fi căutat rezolvarea, după voia lui Dumnezeu, a problemelor nerezolvate ce au dus la conflictul nimicitor de vieţi şi de bunuri de neînlocuit. Şi în alt fel ar fi fost chiar şi intervenţia Divină în cursul istoriei noastre.
Acesta este adevărul!
Până la cea din urmă clipă a graiului meu, vorbit şi scris, doresc şi eu să strig tuturor celor prezenţi şi viitori din această Lucrare Sfântă: Priviţi spre Evanghelia începutului ei!
Priviţi adânc şi priviţi cutremuraţi, de ce slăvită şi curată calitate era Evanghelia care am primit-o noi la început!
Ce puternică era credinţa şi ce sfântă era viaţa acelora care ne-au vestit nouă Cuvântul lui Dumnezeu! Priviţi apoi ce sublim a fost felul şi sfârşitul felului lor de vieţuire. Şi veţi şti prin aceasta cât de mare este datoria pe care o aveţi voi – o avem noi – de a le urma credinţa, de a le trăi exemplul, de a le prelua Evanghelia, de a ne menţine la acelaşi slăvit nivel în Hristos… (Evrei 13, 7).
Mai târziu, după mulţi ani şi după multele necazuri şi izbelişti, ceea ce va fi mai dureros decât toate pierderile de la Oaste, nu va fi nici pierderea bunurilor materiale, poate nici pierderea multor vieţi şi prilejuri, cât pierderea din vedere a acelei slăvite şi curate calităţi de vestire şi trăire a luminoasei Evanghelii de la început!
Înţelepciunea în găsirea formelor şi cuvintelor inspirate de Dumnezeu dădea acelei Evanghelii lumina cerească prin care erau aduşi cu miile, la Soarele-Hristos şi la lumina Lui minunată, oameni care atâta vreme rătăciseră şi zăcuseră în întunericul neştiinţei şi al păcatului.
Puterea dragostei şi puterea sfinţeniei izvorâte din totala predare şi trăire în Hristos a celui şi a celor care duceau solia acestei Evanghelii erau taina marilor biruinţe pe care le aveau Evanghelia şi mărturisirea lor atunci.
Dăruirea Părintelui Iosif în slujba Domnului era totală.
Curăţenia sfinţeniei vieţii lui era totală.
Viaţa lui de rugăciune şi părtăşie cu Domnul Iisus erau atât de înalte, încât ne-au inspirat tuturor celor care am trăit lângă el un respect sfânt.
Aceasta ne-a dat nu numai explicaţia minunilor ce se făceau prin el, dar şi nivelul până la care este dator să ajungă sau să năzuiască neîncetat oricine va vrea să poarte mai departe solia unei astfel de Evanghelii în lucrarea Oastei, până la Venirea Domnului.
Mult mai târziu, când am auzit pe câte un avântat cerând „toiagul“ Părintelui Iosif, mă gândeam cu amărăciune câtă uşurătate şi nepricepere avea acest neştiutor. Poate, parcurgând până la capăt şirul mărturiilor scrise în cartea asta despre istoria unei jertfe, acela care va mai cere acest „toiag“ îşi va da mai bine seama ce „pahar“ şi ce „botez“ presupune o astfel de solie (Marcu 10, 38).
Traian Dorz, din ”Istoria unei Jertfe”, vol I
